EL PAIS: Spre Europa, pe apele periculoase ale Mării Negre
Publicat de Camelia Teodosiu, 24 octombrie 2017, 12:58
Cu întărirea patrulelor în Marea Mediterană şi a controalelor pe ruta balcanică, traficanţii de persoane explorează riscantul traseu dinspre Turcia spre România
Bunica Sama nu are chef să se ridice. Petrece cea mai mare parte a zilei pe o saltea aşezată pe podeaua camerei din centrul de refugiaţi din Galaţi, România. Cadrul gol al patului se sprijină de perete. Nu-i place să prea sus, spune ea strângând din umeri. Camera, pe care o împarte cu doi dintre fiii săi, soţiile lor şi patru nepoţi, miroase a aer închis. Singurele decoraţiuni de pe pereţi sunt cele cu interzicerea fumatului, un televizor şi un aparat de aer condiţionat, ornat cu două autocolante cu steagul UE, ce stau mărturie că a fost plătit cu fonduri UE. Ei trăiesc aici de când au sosit în România, la începutul lunii septembrie, după o călătorie complicată pe Marea Neagră, venind din Turcia. Au părăsit satul lor din Irak, de lângă Kirkuk, pentru a ajunge în Europa. Acum, bunica Sama se plânge că sunt blocaţi în acest oraş din Delta Dunării (250.000 de locuitori), la aproximativ patru ore cu trenul din capitala Bucureşti. „Am vrut să plecăm de mult timp, din cauza războiului, dar nu aveam cu ce să plătim călătoria. Ideea era să ajungem în Germania, unde este un alt fiu al meu. Acum suntem în România”, se plânge de femeia cu faţa rotundă, care îşi acoperă părul cu un batic albastru, asortat cu puloverul ei în stil marinar. În timpul traversării a văzut ceva teribil.
De la începutul crizei migraţiei, în 2015, România nu a fost între destinaţiile sutelor de mii de refugiaţi şi imigranţi care au aspirat să ajungă în Germania sau în nordul Europei. A doua cea mai săracă ţară din UE – după Bulgaria – ea a fost, dimpotrivă, un generator tradiţional de migranţi în statele bogate din UE. Nici nu era considerată un loc de tranzit.
Cea mai mare dintre ţările balcanice (20 de milioane de locuitori), ea este membră a Uniunii din 2007, dar nu face parte din spaţiul Schengen de liberă circulaţie; în plus, graniţele sale cu Ungaria, care este în Schengen, sunt mult mai ostile decât alte rute. Acest lucru şi poziţia sa pro-europeană au ţinut guvernul român mai la distanţă de poziţiile severe anti-imigraţie împărtăşite de vecinii săi estici. În acest an, totuşi, odată cu consolidarea patrulelor la ţărmurile Mării Egee şi pe coastele Libiei, cu gardurile ridicate de unguri şi controlul traseului balcanic, România a devenit o alternativă pentru a se ajunge în Europa. Mai ales pe mare, din Turcia. În 2017, 800 de persoane au fost depistate pe această rută, aproape toate în august şi septembrie, potrivit autorităţilor române. Majoritatea sunt familii cu copii din Irak şi Siria, dar şi pakistanezi şi iranieni.
Este încă devreme să vorbim despre o rută consolidată, spune Mircea Mocanu, de la biroul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM) din România, care crede că traficanţii „explorează” căi alternative de intrare în UE, din Est. Traseul a fost folosit şi înainte, dar puţin. În acest fel, 430 de persoane au fost interceptate în 2014, 68 în 2015 şi doar una în ultimul an, potrivit datelor OIM. Traversarea Mării Negre – pe care grecii vechi o numeau marea neospitalieră – este mult mai riscantă decât Marea Mediterană, potrivit experţilor. Este, de asemenea, un traseu mai lung şi mai scump. Dacă pleci din Turcia spre una dintre insulele greceşti, poate dura aproximativ cinci ore; călătoria spre porturile Constanţa, Mangalia sau Midia poate dura între 24 şi 48 de ore, în funcţie de barcă şi de starea apelor. Iar mafiile folosesc bărci mici, care nu străbat uşor aceste ape.
„Nu e numită Marea Neagră pentru culoarea sa, ci din cauza periculozităţii şi imprevizibilităţii ei”, spune Fabian Bădilă, de la Garda de Coastă din România. Bădilă avertizează că, odată cu venirea frigului, marea devine şi mai riscantă. În septembrie, cel puţin 36 de persoane au murit în două naufragii şi de atunci nu s-au mai prea depistat ambarcaţiuni. În barca cu care a traversat bunica Sama un om a murit. „Marea a fost foarte puternică şi el a căzut peste bord. Am continuat călătoria rugându-mă, am crezut că vom muri cu toţii”, spunea ea cu ajutorul unui traducător de arabă. Mecanicul Tarek Mohammad, soţia sa, Aya, şi cei patru copii mici au sosit, de asemenea, în România, pe Marea Neagră. Ei au plătit 12.000 de dolari (mai mult de 10.000 de euro). S-au îmbarcat la Amsara (aproximativ şase ore cu maşina de la Istanbul), pe un pescador mic, cu alte 70 de persoane. „Era o barcă veche, cu cel mult 30 de locuri. Am trăit o frică teribilă”, spune Tarek, de 43 de ani. Când erau deja de o zi întreagă la bord, vlăguiţi de valurile puternice şi de stres, au aflat că destinaţia lor era România. „Începuserăm să vedem că totul era foarte ciudat, dura prea mult timp, şi abia atunci ne-a spus totul căpitanul, un turc”, spune Tarek. Familia sa şi mulţi alţii credeau că vor ajunge în Grecia. „Plăteşti şi te iau, dar ei nu-ţi dau detalii. Este o mare minciună”, mărturiseşte mecanicul. A durat 32 de ore pentru a fi salvaţi de o patrulă a Poliţiei de Frontieră din România. Au ajuns pe pământ european la 6 august, iar acum locuiesc în centrul de refugiaţi de la marginea oraşului Galaţi, cu o capacitate de 170 de persoane, unul dintre cele şase care există în ţară, care a primit 728 de refugiaţi din cei 4.165 pe care a convenit cu UE să îi primească din Italia şi Grecia. Complex cu edificii cenuşii, în cel mai pur stil comunist, care, în acea vreme, găzduia sediul central şi birourile poliţiei vamale, este unul dintre locurile în care sunt aduşi cei care intră în ţară în mod ilegal, pe mare.
În curtea cu iarbă, Yara şi Hakim, în vârstă de şapte şi doi ani, se joacă micuţii lui Mohamed. Soţia sa, cu ochi căprui, machiaţi cu negru, povesteşte că nu numai războiul şi ISIS i-au alungat din Kirkuk, ci şi unele „probleme familiale”. Ea este de origine arabă, iar el, kurd, iar căsătoria mixtă a fost mereu supusă presiunilor şi ostilităţii. „În cele din urmă, pentru un lucru sau altul, trebuia să plecăm”, spune Aya, care în Irak stătea acasă, având grijă de copii. Neastâmpăraţii Yara şi Hakim şi fraţii lor Vanesl şi Vahel, de 12 şi 9 ani, merg la şcoala din centrul de refugiaţi. Acolo, împreună cu ceilalţi, aproape 70 de copii (13 au sosit pe traseul Mării Negre), iau lecţii de limba română, se joacă şi colorează. Părinţii lor au cerut azil, dar încă nu ştiu ce se va întâmpla cu ei. Autorităţile române le oferă solicitanţilor de azil 3,5 euro pe zi pentru alimente şi alte cheltuieli personale, plus 117 de euro pe lună (pentru maximum 12 luni), explică Paul Burghele, director centrului din Galaţi. Tot atâta primesc şi Chnar Kret şi familia lui. Ea are 38 de ani şi zâmbeşte larg. În timp ce aranjează copiii într-una dintre bucătăriile comunitare, povesteşte că a venit cu soţul ei, Obel Rasul, şi trei dintre copiii lor. „A trebuit să îl lăsăm pe cel mai în vârstă, de 17 ani, în Irak. Nu aveam bani pentru toţi”, spune ea agitată. Pentru călătoria cu barca au plătit 10.000 de euro. Pentru fiica mijlocie, de şase ani, care are probleme neurologice, nu au plătit, spune ea. Chnar, o gospodină, spune că este mulţumită la Galaţi. Speranţa lor este că li se va acorda azil şi că soţul ei, care în Erbil era şofer de taxi, îşi va găsi un loc de muncă: „Vrem să rămânem aici. Nu avem familie în Europa şi am călătorit deja destul”.
