Nicolae Dabija, ’70

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 iulie 2018, 10:30

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

În celebra sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia   (ajunsă la patru ediţii), Mihai Cimpoi, autentic filosof al culturii din speţa lui Tudor Vianu şi Edgar Papu, dezvăluie caracterele esenţiale ale literaturii basarabene, exilul basarabean ca exil interior („literatura Basarabiei a fost la înălţimea ei tragică, înnobilată de înălţările sufletului românesc”). Pe Nicolae Dabija îl consideră „lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene”.

S-a născut la 15 iulie 1948, în localitatea Bişcotari, azi Codreni-Cimişlia, raionul Căinari, în aceeaşi zonă geografică cu Alexei Mateevici. Tatăl, Trofim Ciobanu, era ţăran cu „bibliotecă”, iar mama, tot ţărancă, dar cu rude mari arhiereşti (fratele mamei, Serafim Dabija, a fost stareţul mănăstirii Zloţi, iar verişorul ei era preotul Nicodim Onu, ambii condamnaţi politic pentru „activitate antisovietică” şi deportaţi).

Nicolae Dabija începe şcoala primară în satul natal (1955-1959), şcoala medie în două părţi, în comuna Sagaidoc (1959-1963) şi în Cimişlia (1963-1966). La Universitatea de Stat din Chişinău urmează, începând cu 1966, cursurile Facultăţii de Ziaristică, fiind exmatriculat în anul al treilea pentru „activitate proromânească şi antisovietică” (patriotismul său era genetic), înscriindu-se, în 1970, la Facultatea de Filologie. Este angajat la redacţia de tineret a Televiziunii din Chişinău (1972), este şeful secţiei poezie şi critică al revistei „Nistru” (devenită „Basarabia”, 1975), conduce cenaclul „Dialog” al Uniunii Scriitorilor (din 1977), redactor şef  şi fondator al revistei „Orizontul” (ulterior „Columna”. Cheia de boltă a activităţii lui N. Dabija şi a întregii literaturi basarabene este alegerea sa, de Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Basarabia din 18-19 mai 1986, ca redactor şef al revistei săptămânale „Literatura şi arta”, pe care o conduce şi în prezent, în jurul căreia s-au adunat toţi scriitorii şi intelectualii care militau pentru renaşterea conştiinţei naţionale, revista ajungând la tirajul record de 260.000 exemplare în 1990, cum menţiona ziarul „Figaro”, fiecare număr trecând din mână în mână, pe principiul „citeşte şi dă mai departe!”.

Revista a avut curaj şi un rol decisiv în câştigarea luptei pentru limbă, alfabet, imn naţional şi cunoaşterea istoriei autentice.

În 1987, trece pentru prima dată Prutul, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România (preşedinte:D.R. Popescu), în anul următor face parte din Comisia de Stat pentru problemele limbii, membru fondator al Frontului Popular, în 1989 este ales deputat al poporului în ultimul for legislativ din URSS (până în 1991), condus de reformatorul M. Gorbaciov, în 1990 şi 1998 este ales deputat în Parlamentul R. Moldova, preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din R. Moldova, membru de onoare al Comisiei de Istorie Bisericească şi copreşedinte al Congresului Intelectualităţii (din 1993), conduce Frontul Democrat al Românilor, Sfatul Ţării II.

La 21 iulie 2003 este ales membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău din 2012.

1. Dabija a debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei” în 1965, cu versuri, remarcat şi prezentat de M. Cimpoi, bibliografia operei sale este impresionantă şi diversă: poezie, proză, eseuri, publicistică, cărţi didactice: Ochiul al treilea (1971), Apă neîncepută (1980), Poveşti de când Păsărel era mic (1980), Pe urmele lui Orfeu (1983, 1990), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămaşă (1989,1991), Moldova de peste Nistru-vechi pământ strămoşesc (1990), Daciada (1991), Domnia lui Ştefan cel Mare (1991), Mierla domesticită (1992), Dreptul la eroare (1993), Lacrima care vede (1994), Oul de piatră (1995), Cercul de cretă (1998), Cerul lăuntric (1998), Fotograful de fulgere (1998), Între dragoste şi moarte (1998), Poezia, bucuroasă tristeţe (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Aşchii de stele (2002), În căutarea identităţii (2002), Doruri interzise (2003), Bondari cu motor (2004), Fulger înourat (2005), De ce limba noastră e română (2007), Maraton printre gloanţe (2008), 101 poeme (2009), Hoţii de speranţe (2009), Temă pentru acasă (2009), Privighetori împăiate (2011), Prutul are două maluri (2012), Făclia credinţei (2012), Te blestem să te îndrăgosteşti de mine! (2017) etc.

A alcătuit Antologia poeziei vechi româneşti (1986) şi a tradus din F.G. Lorca, Goethe etc.

Cum era firesc, opera sa prin valoare a fost încununată cu numeroase premii şi distincţii:  „Premiul Tineretului din Moldova” (1977, bani au fost folosiţi pentru săparea unei fântâni), Premiul de Stat al R. Moldova (1988), Premiul „Ion Creangă” (1992), Premiul „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Uniunii Scriitorilor din Moldova (1993), Premiul  bibliofililor (1994), Premiul Academiei Române (1995), Cavaler al Ordinului Republicii (1995, returnat în 2003, în semn de protest), Premiul „Gib I. Mihăescu” al Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), Premiul „Titu Maiorescu” al Asociaţiei Jurnaliştilor din România (2000), Medalia guvernamentală a României „Eminescu” – 150” (2000), Steaua României cu gradul de Comandor, Premiul „Sfântul Gheorghe” de la  Uzdin-Serbia (2006) etc.

*

L-am văzut, prima dată prin 1984-1985, într-un montaj fotografic în biroul redactorului şef adjunct al revistei „Luceafărul”, M. Ungheanu, alături de Gr. Vieru, Leonida Lari, M. Cimpoi, D. Matcovschi, I. Druţă etc. Acelaşi grup scriitoricesc aveam să-l văd la începutul anului 1989, în revista „Glasul”, prima publicaţie în grafie latină din Basarabia postbelică, apărută în Letonia, graţie basarabencei Maria Macovei, căsătorită Briedis. Pe prima pagină apare portretul şi poezia Doina a lui Eminescu, din redacţie făcând parte toţi marii scriitori basarabeni. Revista mi-a arătat-o mitropolitul-cărturar de veşnică pomenire, Nestor Vornicescu: m-a chemat la dânsul la masă şi mi-a arătat acel prim umăr al „Glasului”, făcându-mi semn cu degetul să tac (de teama microfoanelor). Am comentat-o din plin în curtea Mitropoliei Olteniei, vorbindu-mi despre lupta şi sacrificiile  intelectualităţii basarabene.

Ne-am împrietenit de cum ne-am văzut faţă la faţă. Ca majoritatea basarabenilor, era o fire deschisă (poate prea deschisă), sinceră, fără nicio umbră de ipocrizie sau aroganţă. Lupta sa pentru impunerea limbii române ca limbă oficială, a alfabetului latin, a tricolorului, a imnului naţional, a istoriei naţionale (unice) şi a identităţii româneşti, a fost şi este scopul vieţii şi activităţii sale politice şi civice.

Fiind invitat de M. Cimpoi cu prilejul zilei lui Eminescu, l-am vizitat şi acasă sau în redacţie, i-am cunoscut minunata familie (fiica sa, Doina, călcându-i pe urme), colegii de redacţie (e trist, foarte trist, să vezi că uşile românilor basarabeni unionişti au o uşă suplimentară de fier!).

Nicolae Dabija a fost oaspetele mitropolitului Nestor Vornicescu şi al meu de nenumărate ori, fiind onorat, la propunerea Fundaţiei „Scrisul Românesc”, cu titlul de cetăţean de onoare al Craiovei, alături de grupul Ilaşcu, M. Cimpoi, Gr. Vieru, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, E. Doga.

A participat la sărbătoarea celor 75 de ani de la înfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc”, condusă de Marin Sorescu între 1990-1996.

I-am propus şi el a acceptat să-i public în volume editorialele sale din „Literatura şi arta” (articole pertinente, asemănătoare cu cele scrise de Eminescu pentru epoca sa). Aşa a apărut în colecţia „Români uitaţi” a Fundaţiei „Scrisul Românesc”, o serie de unsprezece volume, în subcolecţia „Harta noastră care sângeră”  scrise cum afirma Eugen Simion, cu „onestitate şi forţă morală”, iar „autorul care pune talentul în slujba naţiunii române are imaginaţie şi prin chiar propria lui existenţă, are credibilitate morală”. Seria începe în 1997 cu Libertatea are chipul lui Dumnezeu, urmat de Icoană spartă, Basarabia (1998), Harta noastră care sângeră (1999), La este de vest (2001), Voi de capul nostru! (2001), Însemnări de pe front. Scrisori din basarabia (2002), Râul în căutarea mării (2003), Basarabia – ţară de la răspântii (2004), Bezna vine de la răsărit (2005), Paznic pe înălţimi (2007), Desţăraţi (2008), Mesaje pentru supravieţuitori (2009).

Seria acestor volume – adevărată frescă socială şi politică a vremurilor basarabene de azi – a fost întreruptă, comisia Agenţiei Naţionale pentru Cercetare nemai acordându-mi subvenţie, întrucât distribuiam cărţile…gratuit, iar la comisia Ministerului Culturii am câştigat licitaţia, dar mi s-a dat să tipăresc alte cărţi ale altor scriitori şi cu alte interese.

1. Dabija a participat, la Craiova, la toate ediţiile Festivalului „Marin Sorescu”, a Festivalului „Adrian Păunescu”, a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”. Dabija a scris călduros despre mine, mi-a acordat Premiul de critică literară al revistei „Literatura şi arta”. Dar, cel mai mult, m-a onorat cu prietenia sa. La rândul meu, am luat atitudine când a fost calomniat cu ură şi mârşăvie („O mârşavă şi repetată calomnie, în Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, Iaşi, TipoMoldova, 2014, p. 161-167).

Despre excelentul său roman, Temă pentru acasă, am scris într-o cronică: „Prin acest strălucit debut ca romancier, Nicolae Dabija se dovedeşte a fi un scriitor total şi un model uman. Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii”. Aud că romanul este tradus/se traduce, se va ecraniza şi este deja propus la Nobelul literar. Doamne, ajută!

La Craiova, ca şi în toată Ţara, Nicolae Dabija este la el acasă. Sau cum spune el adesea: Vin de-acasă, acasă!

Fii binevenit, oriunde te-ai afla, Nicolae Dabija!

Tudor Nedelcea, cercetător științific I, Institutul de cercetări socio-umane ”C. S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române