100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 martie 2018, 13:31
Marţi, 27 martie, se împlinesc 100 de ani de Unirea Basarabiei cu România, eveniment ce a reprezentat un moment esenţial pentru anul istoric 1918, care a culminat cu Marea Unire a tuturor românilor de la 1 decembrie. Din nefericire, istoria a consemnat existenţa, sub un singur stat, a celor două teritorii separate de Prut, timp de doar 22 de ani, la 28 iunie 1940, un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin, fiind adresat României, consemnând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.
La 18/28 octombrie 1806 izbucnea Războiul ruso-turc, iar țarul Rusiei, Alexandru I, a ordonat trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române.
Deşi reprezentanţii Imperiului Rus declarau că nu au nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia, ci urmăreau doar „prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimată de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit din 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din perioada 1806-1812.
În octombrie 1811, la Giurgiu, rușii au înaintat propuneri de pace, în condiţiile în care armatele otomane fuseseră înfrânte la Ruse și Slobozia, propuneri care prevedeau ca „principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” și partea din vestul Moldovei (ceea ce turcii numeau „Bugeac”) să se alipească „pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”.
În acest context, Constantinopolul a refuzat ferm propunerile țariste inițiale, Rusia urmând să se mulţumească cu ocuparea „doar” a teritoriului Principatului Moldovei, între Siret și Nistru.
Însă, după ce situaţia frontului aducea veşti bune pentru Imperiul Țarist, acesta cerea întreg teritoriul dintre Prut și Nistru.
Ca urmare, cele două părţi semnau, la 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Marzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani.
Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.
Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.
Un an mai tâtziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.
După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare. Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.
La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.
În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea – cel care provocase o mare nemulţumire prin modul în care conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele Primului Război Mondial – , dar şi încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale.
Drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.
La 3/16 martie 1917, Adunarea generală a zemstvei – adunare conducătoare – din Bălți cerea „unirea Basarabiei cu regatul României”, urmată, la 13/26 martie, de o cerere similară venită din zemstva din Soroca.
În acest timp, la 16/29 martie, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut arestarea celor din zemstve care au votat unirea, consecinţa fiind inderdicţia aplicată zemstvelor de a adopta astfel de acte.
A urmat, în aprile 1917, crearea Partidului Național Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu, care milita pentru autonomia Basarabiei, iar la 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei, care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială.
Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ, în care au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind desemnmaţi de către de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale.
Ca structură, Sfatul ţării cuprindea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.
La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.
Palatul Sfatul Ţării din Chișinău. În acest edificiu, în perioada 21 noiembrie 1917–27 noiembrie 1918, și-a ţinut ședinţele primul parlament al Basarabiei. Aici, la 2 decembrie 1917, Basarabia a fost declarată Republică Democratică Moldovenească; la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldovenești, iar la 27 martie 1918 – Unirea ei cu România. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009
Deşi, în contextul previzibilei prăbușiri a Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești puneau stăpânire pe Basarabia, ceea ce a făcut ca, la 13 ianuarie 1918, armata română să fie chemată în Basarabia, pentru a pune capăt acestei stări, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, declara independența Republicii Moldova.
Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, din 20 februarie/5 martie 1918, guvernul ucrainean – care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale – a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate, drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată, iar istoria consemna atunci semnarea Tratatul preliminar de pace de la Buftea-București, de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.
În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii.
La 11 martie 1918, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:
„M.S. Regelui – Iași,
În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.
– Al Majestății Voastre prea plecat servitor, –
Ioan Inculeț,
Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.
Tot în 11 martie 1918, un interesant studiu intitulat „Basarabia” a fost redactat de istoricul american William Howell, în care acesta reda o imagine de ansamblu a Basarabiei, subliniind caracterul românesc al acestui teritoriu şi faptul că până în 1812 a făcut parte integrantă din Principatul Moldovei. Importanţa deosebită a acestei lucrări constă în faptul că este extraordinar de bine documentată şi prezintă în mod riguros ştiinţific evoluţia istorică a Basarabiei în caracterul ei românesc. Totodată, autorul delimitează, în conformitate cu adevărul istoric, graniţele acestui teritoriu cedat de turci în 1812 Imperiului ţarist, precizând că limita sudică a Basarabiei se afla pe ţărmul Mării Negre. Studiul argumentează, chiar, evoluţia teritoriului dintre Prut şi Nistru spre Unirea cu patria-mamă România, concluzia autorului fiind că Unirea Basarabiei cu România este în concordanţă cu principiul autodeterminării.
La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.
La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.
Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.
După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”
Declarația Unirii votată de către Sfatul Țării, enumera şi câteva condiţii pentru acest act iostoric, printre acestea aflându-se următoarele:
– Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
– Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
– Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
– Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
– Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
– Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
– Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
La 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, președinte al Sfatului Țării fiind numit omul politic Constantin Stere (între 2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918).
Tratatul de pace negociat la Buftea, a fost semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. Însă prin tratatul de pace au fost acceptate condiții dure pentru ţara noastră, câteva dintre acestea fiind:
-România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud („Cadrilaterul”) și o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea României, urmând să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior
-România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
-România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere, iar șantierele navale intrau în stăpânirea statului german
– dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre.
Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.
Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de nerăbdare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, situaţie care a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României.
În Basarabia a urmat cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării, între 25-27 noiembrie 1918, sub conducerea lui Pantelimon Halippa, în care a fost aprobată reforma agrară pentru Basarabia, a fost votată o moțiune prin care aproba unirea Basarabiei fără condiții cu România, apoi, la 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.
Deputaţii Sfatului Ţării după ședinţa din 27 noiembrie 1918 – la care s-au votat reforma agrară și Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – fotografiaţi în sala de ședinţe a Parlamentului basarabean. În centru – Pantelimon Halippa, președinte al Sfatului Ţării. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009
A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri
Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…
În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel. Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …
Autor: Răzvan Moceanu
Sursa: Radio România, Agenția de presă RADOR
