Povestea mărțișorului

Publicat de Camelia Teodosiu, 2 martie 2023, 15:08

Vă invităm la  la Muzeul Țăranului Român să mărțișorim și să sporovăim cu invitata noastră Raluca Minoiu care se declară a fi ”povestaș”. Asta pentru că îi place să se implice în relația cu oamenii, cu cei mici, dar și cu cei mari, fiind psihoterapeut prin joc și dramoterapie. Iar în calitatea sa oficială de șef  birou creativitate la Muzeul Național al Țăranului Român coordonează o serie de proiecte care mai de care plin de creativitate, fantezie și magie.

În invitația de a participa la unul din atelierele dedicate venirii primăverii, invitata noastră Raluca Minoiu ne spune:
”Întâi dăm o raită prin muzeu, la vânătoare de semne care protejau de cele rele, în vremuri nu foarte de demult. Apoi facem un șnur luung, cât o zi de vacanță. Sau cât noi de lung. Șnur roș-alb sau negru-alb, ca pe vremuri. Apoi, din tot felul de materiale plăcute atingerii – fetru, cauciuc, paiete, pânză, hârtie manuală, pastă modelatoare, facem un mărțișor-amuletă, două, ba trei, după pricepere și curaj. Și dacă e vreme, spunem și o poveste…”

Povestea mărțișorului

Irina Nicolau

Pentru început, am să desenez un şnur cu doi canafi la capete. În timp ce eu desenez, tu să răsuceşti în gând două fire de mătase, unul roşu şi unul alb. Şi acum vine întrebarea:

– Ce e mărţişorul ???
– Ştie toată lumea, ai să-mi răspunzi, un obicei strămoşesc, un semn de primăvară, îl pui în piept de 1 martie, îl oferi…
– Generalităţi! Am să-ţi explic. E firesc să ştii mai mult, măcar până la genunchiul broaştei.

*
Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă. Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită din cauza sărbătorilor.

Ca să înţelegi ce spun, îţi propun următorul scenariu:
Cândva, un sacerdot a aşezat pe o suprafaţă netedă nişte pietre într-o ordine şi într-un ritm care însemnau pentru el calendar. După el a venit un astrolog şi a aşternut peste pietre un calendar desenat pe piele de viţel. Spinările pietrelor au răzbătut prin piele, sărbătorile noi şi sărbătorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era încă simplu, străbăteau timpul călare pe doi cai. Iar au trecut secolele şi, peste desenul de piele, un astronom a întins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au străpuns şi pergamentul, iar sărbătorile desenate pe piele au migrat, de jos în sus. Şi aventura continuă.

Vine vremea calendarelor de hârtie. Le fac savanţii care măsoară timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar puţini le mai înţeleg sensul. Culorile tuturor sărbătorilor continuă să migreze de jos în sus. Ce ghiveci! Şi ca şi cum n-ar fi suficientă confuzia, prin mondializare, se produc transferuri de sărbători între culturi.

Din 1997, dacă ne luăm după postul PROTV, românii vor sărbători ziua îndrăgostiţilor de Sfântul Valentin. Mai ştii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul punea ordine în sărbătorile unei singure culturi. Astăzi răspunde unor necesităţi mondiale de comunicare şi sincronizare. Cu roşu sunt scrise zilele când nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sărbătorii, timpul „liber” este unul slăbuţ, tocmai bun pentru odihnă şi divertisment. Simt uneori, dimineaţa, cum vin peste mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei naţiuni, a unei comunităţi, a unei familii şi chiar a unui individ. Şi eu, dimineaţa, trebuie să decid pe ce cale s-o apuc, dacă va fi o sărbătoare veche, un sfânt creştin, ziua când m-am căsătorit, dacă voi sărbători o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru…
Cum spuneam, mărţişorul face parte din calendar. De aici toată complicaţia. Există specialişti care pretind că a existat un calendar vechi care începea primăvara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică a şaptea, a opta, a noua, şi a zecea, socotind după luna martie. În termenii scenariului pe care îl propuneam la început, sub 1 martie a existat în calendarul vechi un bolovan care marca începutul. Toate începuturile sunt făcute dintr-un timp „puternic” şi „bun”.

Acum voi ataca problema abrupt, ce e mărţişorul? Mărţişorul este un obiect de recuzită folosit în cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici. Credinţele şi practicile diferă de la o zonă la alta. Zicala „câte bordeie atâtea obiceie” exagerează, dar nu foarte mult. Punând claie peste grămadă date etnografice din zone şi epoci diferite, cărţile falsifică. Principalele noastre surse de inspiraţie sunt cartea despre sărbătorile la români de Simion Florea Marian şi Vârstele timpului a lui Ion Ghinoiu.
În sate, sărbătoarea de 1 Martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavară. Mărţisor, după numele lunii, Baba Dochia, după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfântul Valentin la români. Ca să contribuie parcă printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici, variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, bună sau rea.

Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.
A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu scăpa nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie a trimis-o să spele lână şi nu oricum, ci s-o facă albă dacă era neagră şi, dacă era albă, s-o facă neagră. Pe noră o ajută Dumnezeu, Hristos, Sfântul Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie că este prea frig; plouă şi ninge, de se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă, vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă.

Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, Baba Dochia ia uneori la munte şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el: „Eu mor de frig şi tu cânţi la fluier?”

Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător. Dar ea nu amână plecarea la munte şi răspunde cu vulgaritate: „Eu pe Mărţişor/ Îl pun la curişor!” Mărţişor, auzind asemenea cuvinte buruienoase, împrumută de la Faur (februarie) două zile reci ca s-o pedepsească. Presupun că ai remarcat enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spăla lâna până când o face din albă, neagră…
În treacăt fie spus, există informaţii că în anumite zone mărţişorul se făcea din fir negru şi alb. Aşa era şi la albanezii din Calabria. În plus, ei şi-l leagă la picior. Găseşti şnurul alb-roşu de 1 martie peste tot în Balcani. Dar mai avem până la şnur.
Tot într-o legendă despre Baba Dochia, voinicul care o ajută pe noră îi recomandă o anumită piatră cu care să spele lâna. Când e pusă în apă, piatra degajă o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească. Multe se spun… Mai adaug numai că, uneori, nora lipseşte pur şi simplu din poveste şi, în aceste cazuri, baba urcă la munte de nebună ce e. Uneori îşi ia cu ea furca, fusul şi un caier de lână. Acest amănunt este important, având în vedere că în ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau, ţineau sărbătoarea prin nelucrare. Singura muncă permisă era claca de tors.
După 1 martie vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, câte au fost şi cojoacele. Timp schimbător. După zilele babelor, urmează cele ale moşilor. Acum timpul se stabilizează. A venit primăvara.
Ce fac femeile primăvara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucrează, dacă sunt tinere îşi fac Dragobete. Mamele răsucesc mărţişor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Să le luăm pe rând. Se zice că serbarea prin nelucrare se face pentru a domoli mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară, ca să nu zacă nimeni din casă bolnav de vărsat sau să moară înecat. Se putea face clacă de tors, dar asta am mai spus. Şi Dragobetele fetelor ce era? Se duceau la pădure şi căutau flori de fragi, adunau apa de pe flori şi se spălau pe faţă zicând:
„Floare de fragă din luna Marţ
La toată lumea să fiu dragă,
Urâciunile să le desparţi.”

Şi am ajuns şi la şnurul de mărţişor… Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se lega la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele, aşa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Adică, pe la 1900 se pierdea deja. Îl citează pe N. Gane care deplânge pierderea obiceiului la 1873. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl „dezbrăcau” cu socoteală (începe iar nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile după 1 martie, când înfloreşte vişinul sau trandafirul , când sosesc berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se „îmbracă” dimineaţa, înainte de răsărit, şi se „dezbracă” fără să te vadă soarele, pentru că te înnegreşte.
Alte informaţii ne indică practici şi mai interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la cloşcă, la doniţă… Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul Gheorghe la iarbă verde.
Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel de la oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă, atât la oraş, cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea, ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă a banului de argint şi scrijeleşte 18… Nu îmi amintesc o mie opt sute şi cât, era în prima jumătate a secolului. Am văzut mărţişorul la Manina Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluş, cărţi de joc, zaruri. Tinerii le oferă fetelor pe care le iubesc. Aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în repertoriul mărţişorului inimioara. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt, inimioară cu floare, inimioară străpunsă de săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară cu inimioară..!

În prima mea copilărie, adică prin anii ’50, situaţia se prezenta aşa, din ce mi-aduc aminte. Mamele puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe.
Vin comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic… Oamenii caută ceva mai deosebit. De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de „creaţia” artistică. Fac mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi.
Începe perioada în care mărţişorul se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice: două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă, mărţişorul este ambalat într-un plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de acolo, în loc să-l pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel, magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de mărţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie să aleagă.

Din 1978, se vând mărţişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la Arhitectură şi cei de la Arte frumoase ca să-şi facă bani pentru vacanţe la 2 Mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de creaţie al municipiului eliberează autorizaţie pentru producător. Mărţişoarele „se strigă”. În reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, brânză, ouă, la lipsa de tot. În anul 1987 am numărat în Piaţa Amzei peste 200 de tarabe. Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând priviri de stăpân.
După Revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman.

După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera „mărţişorului de cooperativă”, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit joc şi ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui „orice” şi a lui „oricum”. Oamenii se refugiază în afaceri şi joacă.

Cândva, oamenii credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.

Povestită şi scrisă de mână de Irina Nicolau – specialist în etnologie, istorie orală și muzeologie, folcloristă și eseistă