Au fost odat` ”FARSE COLEGIALE DE NEUITAT” la Programul 3
Publicat de Camelia Teodosiu, 6 aprilie 2023, 13:24
Amintiri și lecturi de colecție ale Cameliei Stănescu, din cartea „O legendă a radioului românesc: Programul 3” coordonată de Dan Ursuleanu.
În acest ultim episod, din seria celor trei, dedicate Programului 3, Camelia Stănescu, va citi cu mult farmec fragmente din cartea coordonată de Dan Ursuleanu sub titlul „O legendă a radioului românesc: Programul 3”.
Prima ediție fost lansată în anul 2008. Anul acesta, pe 12 martie, la împlinirea a 50 de ani de la înființarea Programului 3, a fost reeditată cartea, ediție revizuită prin implicarea directă a Cameliei Stănescu care, special pentru Biblioteca noastră de Bucurii, a extras nu numai acele rânduri din care reiese calitatea de vizionar a lui Dan Ursuleanu, ci și câteva farse memorabile puse în valoare de acesta.
Dan Ursuleanu este în continuare prezent, nu numai prin ceea ce a anticipat, ci și prin reperele jurnalisitice pe care le-a lăsat din mare drag și respect pentru, așa cum spunea, ”Măria Sa, ascultătorul”.
Propun să ne lăsăm și noi purtați de haz pentru a uita de necaz și să ascultăm câteva din farsele rămase ”de pomină” în amintirea colegilor.
FARSE COLEGIALE DE NEUITAT, fragmente din cartea „O legendă a radioului românesc: Programul 3” coordonată de Dan Ursuleanu
”La Programul III, unde am lucrat, un loc de cinste îl ocupau farsele colegiale. Excelau în această privinţă Liviu Tudor Samuilă şi Titus Vîjeu. Amândoi, foarte imaginativi şi dotaţi cu talentul imitaţiilor.
Liviu avea ce avea cu Mariela Oţoiu, colegă candidă şi cu frica lui Dumnezeu. Odată, Mariela era ofiţer de serviciu pe instituţie. La ora 20:30 urma să fie înlocuită de o altă persoană. Tocmai când îşi strângea catrafusele, sună telefonul. Liviu Samuilă, cu vocea generalului Nicolae Dumitru, pe atunci vicepreşedinte al Radioteleviziunii, o întreabă:
– Aveţi ceva de mâncare?
Îngrijorată, Mariela îngaimă:
– Nu, nu mai am…
Liviu dă lovitura de graţie:
– Poate trimiteţi pe cineva să vă cumpere nişte biscuiţi. Schimbul dvs. nu mai poate veni. Are o problemă gravă de familie. Aşa încât urmează să faceţi şi tura de noapte.
Mariela abia a apucat să bâigue.
– Ei, dacă trebuie…
Bineînţeles, lucrurile aveau să se rezolve peste zece minute, când a venit ofiţerul de schimb. O fi ştiind Mariela Oţoiu cine a fost, în realitate, falsul general?
Încă o dată, duetul Liviu–Mariela. Scena este acum biroul lor redacţional de toate zilele. Peste o oră expira termenul-limită de predare a planurilor trimestriale de emisiuni. Mariela era cu sacii în căruţă, mai puţin unul singur. Aştepta cu înfrigurare un telefon de la profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, care urma să-i comunice titlurile colaborărilor sale. Minutele treceau şi Mariela stătea ca pe ghimpi. Este momentul în care Liviu pune mâna pe telefon şi, cu faţa ascunsă în spatele unui jurnal de sport, formează numărul vecinei de birou. Aceasta ridică receptorul, plină de speranţă. Urmează un dialog halucinant, în care Liviu adoptă vocea graseiată a profesorului:
L: – Sunt prrofesorrul Crrohmălniceanu…
M: – Vă mulţumesc că aţi sunat.
L: – Notaţi, vă rrog, titlurrile.
M: – O secundă!
Mariela descoperă că nu are hârtie la îndemână şi îi cere o coală… tocmai lui Liviu. Acesta o serveşte prompt.
M: – Sunt gata, domnule profesor.
L: – Drramaturrgia ţărrănesc-intelectuală în publicistica lui Eminescu//Mihail Sadoveanu în conştiinţa secolului al XVII-lea…
M: – Da, am scris, domnule profesor.
Dictarea a fostimplacabilă, cu titluri unul mai aberant decât altul. Concentrată să scrie, Mariela nu dădea atenţie înţelesurilor.Crritica literrară de salon trranspusă în arrena sporrtivă//Bătrrâneţea scrriitorrilorr copii ajunşi la maturritate//Chipul comunistului de omenie în drramaturrgia lui Carragiale//Efectul literraturrii memorrialistice asuprra perrsoanelor uituce//Accente masculine în crreaţia Anei Aslan//Mielofagia, concept cheie în teatrrul interrbelic…
La fiecare câteva titluri, Mariela, care avea scrisul lăbărţat, îi mai solicita câte o coală călăului ei. La sfârşit, după mulţumirile de rigoare, a zburat cu textul la dactilografe.
Din fericire, adevăratul Crohmălniceanu a telefonat la timp, reparând posibilele consecinţe catastrofale pe care le putea aduce farsa lui Liviu.
Mărturisesc că nici eu nu am scăpat din ghearele lui Liviu Samuilă. De două ori m-a prins cu garda jos. Şi, ca întotdeauna, bizuindu-se pe două arme – telefonul şi darul lui formidabil de imitator.
Duminică dimineaţă. Ora 9:00. Sună telefonul. Răspund cu ochii cârpiţi de somn.
– Alo…
– Marciuc de la personal, la aparat. Vino repede la Radio, că trebuie să te rezolv de urgenţă.
Vocea lui Marciuc era inconfundabilă. Niţel chelălăitoare şi cu un puternic accent rusesc.
– Să mă rezolvaţi?! În ce sens?
– Nuţi-a spus şefa dumitale, Sofia Şincan? Ai la mine în lucru o Budapestă.
Să vă traduc. Asta însemna că Marciuc pregătea dosarul meu de plecare în delegaţie la Budapesta. Eram uluit. Abia mă întorsesem de la Budapesta cu o lună în urmă.
– Iar?!! Tot la Budapesta?
– Asta nu mă priveşte pe mine. Eu primesc dispoziţia şi mă conformez. A, să-mi aduci te rog şi două fotografii.
– Ce fel?
– Cum, ce fel? Gol, pe blană.
Abia atunci am înţeles că Liviu Samuilă (cine altul?) îşi ţesea plasa unei noi farse.
Alt telefon, în preajma sărbătorilor de iarnă. De unde să-mi închipui că tot Liviu mă suna?
– Sunt inginerul Buzilă de la Telefoane.
– Vă salut cu respect, tovarăşe inginer.
– V-am sunat ca să vă urez Sărbători Fericite! Aşa procedăm mai nou cu clienţii importanţi.
– Sunteţi foarte amabil. La Mulţi Ani şi dumneavoastră!
Scurtă pauză. Apoi domnul Buzilă spune:
– Aş dori să vă informez. Ne-au sosit primele 100 de telefoane cu claviatură. N-aţi dori cumva să vă instalăm şi dumneavoastră unul?
– Mie?! De ce tocmai mie?
– Pentru că aveţi o notă de plată consistentă. Apelaţi mult la serviciile noastre.
Mulţumesc, sunt onorat, ba noi suntem onoraţi… chestii din astea, formale.
Inginerul mai are de făcut o precizare.
– Veniţi chiar acum cu o cerere la Palatul Telefoanelor. Etajul 7, camera 74. Întrebaţi de inginerul Buzilă.
Cu cererea scrisă, am zburat spre Telefoane. Inutil să vă spun că, oricât m-am învârtit pe acolo, n-am dat peste niciun Buzilă…
Să nu credeţi că, în materie de farse, am fost mereu victima. Când am avut ocazia, nu m-am dat în lături să le orchestrez şi eu. De pildă, cea regizată, cu ajutorul unor colegi, lui George Enache. Gigi, băiat cu multe calităţi, avea totuşi un punct slab – suferea de păcatul invidiei. Speculând această meteahnă, am lansat zvonul că urmează să plec într-o deplasare de serviciu în Finlanda. Mircea Munteanu avea sarcina de a-l învenina pe Gigi, misiune de care s-a achitat cu multă plăcere. Până şi şeful secţiei, Eduard Jurist, turna din când în când gaz peste foc:
– Când Ursuleanu ne va transmite din Finlanda…
Cât despre mine, simulam că învăţ rudimente de limbă finlandeză şi ţineam pe birou câteva cărţi despre ţara celor o mie de lacuri.
După un timp, Enache mi s-a adresat ţâfnos:
– Auzi, tu nu mai pleci odată?
– Unde să plec?
– În Finlanda aia a ta.
– Ce să caut eu în Finlanda?!?
Gigi a rămas total siderat. A priceput imediat că îi făcusem o farsă. N-a mai vorbit cu mine vreo patru zile. Pe urmă, băiat bun, i-a trecut paraponul, că aşa era în redacţia noastră.”
Realizator: Camelia Teodosiu
Foto: Arhiva Doamnei Camelia Stănescu Ursuleanu
