Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
3 februarie 2020, 09:19 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:11
Începutul lunii februarie (1-3 februarie) stă sub semnul sărbătorilor numite Martinii de iarnă. Numărul trei, câţi sunt ei, nu e întâmplător, când e vorba de credinţă, iar ţinerea lor la patruzeci de zile după Crăciun, iar nu e pură întâmplare. Primul Martin se serbează în Ajunul Întâmpinării Domnului, de Sfântul Trifon, al doilea de Stretenie, adică la Întâmpinarea Domnului şi al treilea după, în ziua de Simion bătrânul, „cel care a întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos”.
(varianta radiofonică a rubricii)
Cum sărbătoarea celor trei zile se suprapune şi peste sfârşitul Filipilor de iarnă, este de netăgăduit că gândul nostru trebuie să fie contra jivinelor care aduc stricăciuni la casa omului.
Lazăr Şăineanu în „Încercări asupra semasiologiei limbii române (Bucureşti, 1887, p. 176) ne decodează numele ursului: „Martie e numele popular al ursului, numit şi Gavrilă sau Vasilică”. Dar, B. P. Hasdeu aduce un element în plus: „ursului poporul îi zice Martin, ursoaicei – Ancuţa”.[1]
În ziua de Stretenie ursul îşi părăseşte bârlogul. De găseşte cald afară, îşi strică bârlogul, semn că n-are să mai fie mult frig, dacă nu e cald, ursul nu-şi părăseşte bârlogul, pentru că ştie că are să fie frig de acum înainte.
Cum vara şi iarna s-au luat la trântă din Ziua de Stretenie, sigur Moş Martin ştie bine cum va fi vremea şi mai ales cum va fi mierea, că dacă la stretenie a picurat din streaşină, mierea se va înăcri, dacă a fost frumos, atunci stupilor le va merge bine. Cum vorba dulce mult aduce, până şi vremea poate fi îmblânzită.
În poveştile româneşti este de regăsit şi imaginea ursului şi a ursarilor, cei care umblă cu ursul, îl pun să joace şi-i cântă:
Joacă bine,
Mă Martine,
Că-ţi dau pâne
Cu măsline
Şi inele
Şi mărgele,
Să te-mpodobeşti cu ele.
Până şi ursul poate fi dresat, ni se spune, şi joacă de se cutremură pământul.
Ar fi şi vorba: Plimbă ursul! spusă cuiva care uită să oprească şirul minciunilor.
Mai puţin este ştiută expresia: A dat de mierea ursului – spusă despre un tânăr care a început a umbla după femei.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] B. P. Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Dicţionarul limbii istorice a românilor, tom II, Bucureşti, Editura Socec, 1887, p. 1149.
Această săptămână poartă amintirea unei frumoase sărbători, la început de făurar, numită Trifonul sau Trif Nebunul sau Trifonul Lăcustelor. Trifonul este considerat mai mare peste câmpuri, stăpânul absolut al insectelor. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, Gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării. Trifănitul face trimitere la Trif şi este ştiut în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor.
La Segarcea se face sfeştania viilor. Nu participă decât bărbaţii, că aşa se merge-n viaţă, cu crucea de voinic în faţă. Femeile ar putea strica rânduiala. Noi, femeile-reporter am promis că ne ţinem gura şi am fost acceptate, că de’, cineva trebuie să povestească „la scaun” vara sau acum la gura sobei.
La Segarcea pe vremuri bărbaţii se adunau cu căruţele cu cai, cu mâncare şi cu ploştile cu vin. Plecau în alai sărbătoresc pe la conacele lui Gogu Enculescu, Vică sau Gogu lui Scacără. Preotul slujea la capul viei, făcea sfeştanie viilor (uda cu apă sfinţită), făcea rugăciuni şi… inedit pentru un observator profan, blestema gângăniile: „vă blestem pe voi viermi, omizi, gândaci, şoareci şi purici, tot felul de muşte, molimi şi furnici, şi tot felul de jigănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară şi aduc stricăciuni şi pagubă holdelor, viilor…”
După aceste cuvinte stropea pe deasupra viilor cu busuiocul udat cu apă sfinţită.
Aceste acte rituale au multiple semnificaţii. Sunt elemente ale unui rit sacrificial şi ale unui rit dionisiac. Chiar şi participarea restrictivă pentru femei denotă existenţa unui element extrem de arhaic pentru performarea ritualului.
După blestem, preotul binecuvântează via să aibă rod bogat. Nu lipsesc lăutarii, focurile aprinse în cazul viilor şi mesele îmbelşugate, stropite din plin cu vinuri alese de Segarcea. Incinerarea viţei de vie, renaşterea sub formă de rod, costumarea cu corzi de vie sunt repere ale unui ceremonial precreştin de adorare a unui zeu păgân. Este Trif, patron al viilor. În Ziua de Trifon funcţionează şi interdicţii: femeile nu lucrează, dau de pomană săracilor mălai, cu semnificaţia de a avea gângăniile ce mânca şi a nu se înfrupta din via şi holdele oamenilor. Nu se dă gunoiul afară din casă şi nu se împrumută foc.
Gospodarii ştiu să ducă la biserică în Ziua Sfântului Trifon seminţe din fiecare fel. Vor fi slujite şi stropite cu aghiazmă. Aduse acasă şi puse în prima brazdă făcută în primăvară vor asigura belşugul.
La început sărbătoarea era plasată în plan ritual. Astăzi în cel al spectacolului, pretext pentru o nouă sărbătoare–petrecere, pentru că după sfinţirea viei preotul sfinţeşte şi bucatele aduse de bărbaţi în câmp, după care începe bucuria: se deapănă amintiri, se fac proiecte pentru apropiata primăvară şi ajung la concluzia străveche: strugurii se coc la soare, vinul se bea la răcoare.
O altă practică rituală, aproape uitată este „tratarea” corzii de viţă de vie: o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pun sare, înfig o bucată de slănină şi una de pâine. Ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi în această lume să-şi lase rodul spre îndestularea oamenilor.
Indiferent de complexitatea practicii rituale şi magice, la final via, şi, prin reducţie simbolică, corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează. Trifănitul şi târcolitul dau bucuria roadelor de mai târziu şi încă o sărbătoare în calendarul popular. Altfel viaţa fără sărbători e ca un drum fără conac.
Stretenia, Întâmpinarea Domnului, Ziua ursului
Vremea anotimpului aminteşte de sărbătoarea înscrisă în calendar, Stretenia sau Ziua Ursului.
Bătrânii noştri credeau că dacă de ziua ursului va fi gheaţă, stretenia o va sparge, dacă nu, o va face. Dacă picură din streaşină, nu le merge bine peste an albinelor. Cu vremea de acum şi trântorilor le va fi bine! Dacă este senin, cald şi uscat vara va fi mănoasă. Dacă noaptea va fi lună plină, la vară va fi timp bun, iar anul bogat. Starea vremii din ziua Ursului anticipează dacă anul va fi bogat (dacă e senin), dacă miere va fi din belşug (streaşina să fie o dantelărie de gheaţă). Abia Sfântul Haralambie, la 10 februarie, incită curiozitatea legată de credinţele populare. Dacă atunci va ploua, va mai ploua încă 40 de zile.
Sunt şi alte credinţe legate de ziua de Stretenie. În ziua de Stretenie se spune că sunt ceasuri rele, că nu e bine să se lucreze, ca să nu cadă-n boale”. Nu se folosesc foarfecele, e rău de pagubă şi-n casă şi între păsări şi animale. Este „Stretenia gheţii – cine lucrează îngheaţă”.[1] Ziua de Stretenie e şi sărbătoarea boilor (zi când nu se dă fânul cu furca, se dă cu braţul, în credinţa că astfel animalele nu se vor împunge şi răni). Este şi Paştele viţeilor, pentru că, se spune, sunt lăsaţi să sugă pe săturate, spre a fi feriţi de boli şi spre a creşte „stelaţi în frunte” (însemnaţi de noroc). Ziua de stretenie e considerată şi sărbătoarea babelor, se strâng „ciopor” şi sporovăiesc câte-n lună şi stele, că sporovăitul nu-i cu cheltuială.
Martinii de iarnă
Începutul lunii februarie (1-3 februarie) stă sub semnul sărbătorilor numite Martinii de iarnă. Numărul trei, câţi sunt ei, nu e întâmplător, când e vorba de credinţă, iar ţinerea lor la patruzeci de zile după Crăciun, iar nu e pură întâmplare. Primul Martin se serbează în Ajunul Întâmpinării Domnului, de Sfântul Trifon, al doilea de Stretenie, adică la Întâmpinarea Domnului şi al treilea după, în ziua de Simion bătrânul, „cel care a întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos”.
Cum sărbătoarea celor trei zile se suprapune şi peste sfârşitul Filipilor de iarnă, este de netăgăduit că gândul nostru trebuie să fie contra jivinelor care aduc stricăciuni la casa omului.
În poveştile româneşti este de regăsit şi imaginea ursului şi a ursarilor, cei care umblă cu ursul, îl pun să joace şi-i cântă:
Joacă bine,
Mă Martine,
Că-ţi dau pâne
Cu măsline
Şi inele
Şi mărgele,
Să te-mpodobeşti cu ele.
Până şi ursul poate fi dresat, ni se spune, şi joacă de se cutremură pământul.
Ar fi şi vorba: Plimbă ursul! spusă cuiva care uită să oprească şirul minciunilor.
Mai puţin este ştiută expresia: A dat de mierea ursului – spusă despre un tânăr care a început a umbla după femei.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
