Nicolae Dabija, ’70

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 iulie 2018, 10:30

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

În celebra sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia   (ajunsă la patru ediţii), Mihai Cimpoi, autentic filosof al culturii din speţa lui Tudor Vianu şi Edgar Papu, dezvăluie caracterele esenţiale ale literaturii basarabene, exilul basarabean ca exil interior („literatura Basarabiei a fost la înălţimea ei tragică, înnobilată de înălţările sufletului românesc”). Pe Nicolae Dabija îl consideră „lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene”.

S-a născut la 15 iulie 1948, în localitatea Bişcotari, azi Codreni-Cimişlia, raionul Căinari, în aceeaşi zonă geografică cu Alexei Mateevici. Tatăl, Trofim Ciobanu, era ţăran cu „bibliotecă”, iar mama, tot ţărancă, dar cu rude mari arhiereşti (fratele mamei, Serafim Dabija, a fost stareţul mănăstirii Zloţi, iar verişorul ei era preotul Nicodim Onu, ambii condamnaţi politic pentru „activitate antisovietică” şi deportaţi).

Nicolae Dabija începe şcoala primară în satul natal (1955-1959), şcoala medie în două părţi, în comuna Sagaidoc (1959-1963) şi în Cimişlia (1963-1966). La Universitatea de Stat din Chişinău urmează, începând cu 1966, cursurile Facultăţii de Ziaristică, fiind exmatriculat în anul al treilea pentru „activitate proromânească şi antisovietică” (patriotismul său era genetic), înscriindu-se, în 1970, la Facultatea de Filologie. Este angajat la redacţia de tineret a Televiziunii din Chişinău (1972), este şeful secţiei poezie şi critică al revistei „Nistru” (devenită „Basarabia”, 1975), conduce cenaclul „Dialog” al Uniunii Scriitorilor (din 1977), redactor şef  şi fondator al revistei „Orizontul” (ulterior „Columna”. Cheia de boltă a activităţii lui N. Dabija şi a întregii literaturi basarabene este alegerea sa, de Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Basarabia din 18-19 mai 1986, ca redactor şef al revistei săptămânale „Literatura şi arta”, pe care o conduce şi în prezent, în jurul căreia s-au adunat toţi scriitorii şi intelectualii care militau pentru renaşterea conştiinţei naţionale, revista ajungând la tirajul record de 260.000 exemplare în 1990, cum menţiona ziarul „Figaro”, fiecare număr trecând din mână în mână, pe principiul „citeşte şi dă mai departe!”.

Revista a avut curaj şi un rol decisiv în câştigarea luptei pentru limbă, alfabet, imn naţional şi cunoaşterea istoriei autentice.

În 1987, trece pentru prima dată Prutul, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România (preşedinte:D.R. Popescu), în anul următor face parte din Comisia de Stat pentru problemele limbii, membru fondator al Frontului Popular, în 1989 este ales deputat al poporului în ultimul for legislativ din URSS (până în 1991), condus de reformatorul M. Gorbaciov, în 1990 şi 1998 este ales deputat în Parlamentul R. Moldova, preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din R. Moldova, membru de onoare al Comisiei de Istorie Bisericească şi copreşedinte al Congresului Intelectualităţii (din 1993), conduce Frontul Democrat al Românilor, Sfatul Ţării II.

La 21 iulie 2003 este ales membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău din 2012.

1. Dabija a debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei” în 1965, cu versuri, remarcat şi prezentat de M. Cimpoi, bibliografia operei sale este impresionantă şi diversă: poezie, proză, eseuri, publicistică, cărţi didactice: Ochiul al treilea (1971), Apă neîncepută (1980), Poveşti de când Păsărel era mic (1980), Pe urmele lui Orfeu (1983, 1990), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămaşă (1989,1991), Moldova de peste Nistru-vechi pământ strămoşesc (1990), Daciada (1991), Domnia lui Ştefan cel Mare (1991), Mierla domesticită (1992), Dreptul la eroare (1993), Lacrima care vede (1994), Oul de piatră (1995), Cercul de cretă (1998), Cerul lăuntric (1998), Fotograful de fulgere (1998), Între dragoste şi moarte (1998), Poezia, bucuroasă tristeţe (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Aşchii de stele (2002), În căutarea identităţii (2002), Doruri interzise (2003), Bondari cu motor (2004), Fulger înourat (2005), De ce limba noastră e română (2007), Maraton printre gloanţe (2008), 101 poeme (2009), Hoţii de speranţe (2009), Temă pentru acasă (2009), Privighetori împăiate (2011), Prutul are două maluri (2012), Făclia credinţei (2012), Te blestem să te îndrăgosteşti de mine! (2017) etc.

A alcătuit Antologia poeziei vechi româneşti (1986) şi a tradus din F.G. Lorca, Goethe etc.

Cum era firesc, opera sa prin valoare a fost încununată cu numeroase premii şi distincţii:  „Premiul Tineretului din Moldova” (1977, bani au fost folosiţi pentru săparea unei fântâni), Premiul de Stat al R. Moldova (1988), Premiul „Ion Creangă” (1992), Premiul „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Uniunii Scriitorilor din Moldova (1993), Premiul  bibliofililor (1994), Premiul Academiei Române (1995), Cavaler al Ordinului Republicii (1995, returnat în 2003, în semn de protest), Premiul „Gib I. Mihăescu” al Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), Premiul „Titu Maiorescu” al Asociaţiei Jurnaliştilor din România (2000), Medalia guvernamentală a României „Eminescu” – 150” (2000), Steaua României cu gradul de Comandor, Premiul „Sfântul Gheorghe” de la  Uzdin-Serbia (2006) etc.

*

L-am văzut, prima dată prin 1984-1985, într-un montaj fotografic în biroul redactorului şef adjunct al revistei „Luceafărul”, M. Ungheanu, alături de Gr. Vieru, Leonida Lari, M. Cimpoi, D. Matcovschi, I. Druţă etc. Acelaşi grup scriitoricesc aveam să-l văd la începutul anului 1989, în revista „Glasul”, prima publicaţie în grafie latină din Basarabia postbelică, apărută în Letonia, graţie basarabencei Maria Macovei, căsătorită Briedis. Pe prima pagină apare portretul şi poezia Doina a lui Eminescu, din redacţie făcând parte toţi marii scriitori basarabeni. Revista mi-a arătat-o mitropolitul-cărturar de veşnică pomenire, Nestor Vornicescu: m-a chemat la dânsul la masă şi mi-a arătat acel prim umăr al „Glasului”, făcându-mi semn cu degetul să tac (de teama microfoanelor). Am comentat-o din plin în curtea Mitropoliei Olteniei, vorbindu-mi despre lupta şi sacrificiile  intelectualităţii basarabene.

Ne-am împrietenit de cum ne-am văzut faţă la faţă. Ca majoritatea basarabenilor, era o fire deschisă (poate prea deschisă), sinceră, fără nicio umbră de ipocrizie sau aroganţă. Lupta sa pentru impunerea limbii române ca limbă oficială, a alfabetului latin, a tricolorului, a imnului naţional, a istoriei naţionale (unice) şi a identităţii româneşti, a fost şi este scopul vieţii şi activităţii sale politice şi civice.

Fiind invitat de M. Cimpoi cu prilejul zilei lui Eminescu, l-am vizitat şi acasă sau în redacţie, i-am cunoscut minunata familie (fiica sa, Doina, călcându-i pe urme), colegii de redacţie (e trist, foarte trist, să vezi că uşile românilor basarabeni unionişti au o uşă suplimentară de fier!).

Nicolae Dabija a fost oaspetele mitropolitului Nestor Vornicescu şi al meu de nenumărate ori, fiind onorat, la propunerea Fundaţiei „Scrisul Românesc”, cu titlul de cetăţean de onoare al Craiovei, alături de grupul Ilaşcu, M. Cimpoi, Gr. Vieru, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, E. Doga.

A participat la sărbătoarea celor 75 de ani de la înfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc”, condusă de Marin Sorescu între 1990-1996.

I-am propus şi el a acceptat să-i public în volume editorialele sale din „Literatura şi arta” (articole pertinente, asemănătoare cu cele scrise de Eminescu pentru epoca sa). Aşa a apărut în colecţia „Români uitaţi” a Fundaţiei „Scrisul Românesc”, o serie de unsprezece volume, în subcolecţia „Harta noastră care sângeră”  scrise cum afirma Eugen Simion, cu „onestitate şi forţă morală”, iar „autorul care pune talentul în slujba naţiunii române are imaginaţie şi prin chiar propria lui existenţă, are credibilitate morală”. Seria începe în 1997 cu Libertatea are chipul lui Dumnezeu, urmat de Icoană spartă, Basarabia (1998), Harta noastră care sângeră (1999), La este de vest (2001), Voi de capul nostru! (2001), Însemnări de pe front. Scrisori din basarabia (2002), Râul în căutarea mării (2003), Basarabia – ţară de la răspântii (2004), Bezna vine de la răsărit (2005), Paznic pe înălţimi (2007), Desţăraţi (2008), Mesaje pentru supravieţuitori (2009).

Seria acestor volume – adevărată frescă socială şi politică a vremurilor basarabene de azi – a fost întreruptă, comisia Agenţiei Naţionale pentru Cercetare nemai acordându-mi subvenţie, întrucât distribuiam cărţile…gratuit, iar la comisia Ministerului Culturii am câştigat licitaţia, dar mi s-a dat să tipăresc alte cărţi ale altor scriitori şi cu alte interese.

1. Dabija a participat, la Craiova, la toate ediţiile Festivalului „Marin Sorescu”, a Festivalului „Adrian Păunescu”, a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”. Dabija a scris călduros despre mine, mi-a acordat Premiul de critică literară al revistei „Literatura şi arta”. Dar, cel mai mult, m-a onorat cu prietenia sa. La rândul meu, am luat atitudine când a fost calomniat cu ură şi mârşăvie („O mârşavă şi repetată calomnie, în Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, Iaşi, TipoMoldova, 2014, p. 161-167).

Despre excelentul său roman, Temă pentru acasă, am scris într-o cronică: „Prin acest strălucit debut ca romancier, Nicolae Dabija se dovedeşte a fi un scriitor total şi un model uman. Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii”. Aud că romanul este tradus/se traduce, se va ecraniza şi este deja propus la Nobelul literar. Doamne, ajută!

La Craiova, ca şi în toată Ţara, Nicolae Dabija este la el acasă. Sau cum spune el adesea: Vin de-acasă, acasă!

Fii binevenit, oriunde te-ai afla, Nicolae Dabija!

Tudor Nedelcea, cercetător științific I, Institutul de cercetări socio-umane ”C. S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române

Dumitru Apetri – un important critic şi istoric literar

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 ianuarie 2018, 13:06 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 14:20

 Dumitru Apetri este un critic şi istoric literar mai puţin cunoscut în Ţară, născut fiind şi activând într-un teritoriu românesc din afara graniţelor noastre actuale. S-a născut la 21 octombrie 1940 în localitatea Târnauca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, din mândra Bucovină (azi în Ucraina), într-o familie de ţărani, fiind fiul Savetei (n. Herghiligiu) şi al lui Ion Apetri, cum ne încredinţează Ana Bantoş în primul volum al Dicţionarului General al Literaturii Române, A/B, ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator-general Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 308. Şcoala primară şi cea medie a urmat-o în satul natal, apoi „îşi continuă studiile la o instituţie cultural- educativă din Cernăuţi (1958-1960)” şi, apoi, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1962-1967), aflată într-o superbă clădire, monument arhitectural de excepţie. La Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, susţine doctoratul, în 2005, cu o teză privind receptarea literaturii ucrainiene în literatura română din Basarabia, în perioada 1924-1984. A fost profesor în localităţile Culiceni şi Horbova din raionul Herţa, corespondent special şi apoi redactor al ziarului „Zorile Bucovinei”(1970-1971), profesor la Institutul Republican de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1986-1988) şi la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (din 1999). Paralel cu profesoratul, funcţionează ca cercetător ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1974, în prezent fiind cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al înaltului for ştiinţific din Chişinău.

A debutat în gazeta raională din Herţa, „Steagul roşu” şi a colaborat la diverse publicaţii literare din acea parte de ţară: „Literatura şi Arta”(condusă de N. Dabija), „Septentrion literar”, „Limba română”, „Tinereţea Moldovei”, „ Metaliteratură”, „Viaţa Basarabiei” (condusă de M. Cimpoi), „Nistru”, precum şi la publicaţiile de limbă ucrainiană. Editorial, debutează cu volumul Bucovina: cultură, personalităţi, destine, prefaţat de Adrian Dinu Rachieru, apărut la Timişoara, în 2000, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Volumul de debut defineşte persinalitatea lui Dumitru Apetri şi preocuparea sa pentru cunoaşterea şi definirea fenomenului literar românesc din spaţiul basarabean şi bucovinean. Dumitru Apetri a alcătuit antologii (Lire în frăţite, bilingv, română-ucrainiană, 1979), ediţii critice (V. Bogrea, Opere alese, 1998), Igor Creţu, Maestru al cuvântului (2012), Omagiu lui Taras Sevcenko (1999), Martiriul trasnistrian sub jugul totalitar rusesc (2013).

Într-un recent volum, intitulat simplu şi precis, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente (Chişinău, 2015), după ce constată că „procesul literar de la est de Prut nu este însoţit de o critică de întâmpinare pe care o merită”, Dumitru Apetri îşi previne cititorii că ia în dezbatere „cărţi originale şi traduse ce ţin de diverse genuri literare, de publicistică şi memorialistică, precum şi evenimente literar-culturale şi ştiinţifice, în cazuri aparte, sociale, care s-au produs în ultimele patru decenii şi ceva în arealul spiritualităţii româneşti”, astfel încât cronicile sale literare şi culturale „relevă preferinţele scriitorilor pentru anumite teme şi modalităţi de reflectare artistică, evoluţia actului critic, a fenomenului publicistic şi memorialistic şi, concomitent, ne edifică asupra fenomenelor numite orizontul de aşteptare, nivelul de receptare şi interpretare a cititorului avizat: criticul şi cercetătorul literar”.

Bun cunoscător al culturii române şi ucrainiene, Dumitru Apetri urmăreşte integrarea creaţiei eminesciene în „albia spiritualităţii ucrainiene” începând din 1903, materializându-se „într-un număr destul de restrâns de tălmăciri şi aprecieri critice”, comentate de el în cărţile sale, Arta replăsmurii artistice şi Atitudini şi opinii. În volumul comentat de noi, Cronici literare şi culturale, filologul şi traducătorul Dumitru Apetri analizează critic antologiile bilingve româno-ucrainiană ale lui O. Honcearenko, de fapt „replăsmuiri” care reuşesc să redea „mesajul/potenţialul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textelor”.

Cronicile literare şi culturale ale lui Dumitru Apetri cuprind un spectru larg de cărţi, personalităţi sau evenimente. Este semnalat la modul superlativ „romanul-destin zguduitor prin dramatism”, intitulat 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (Bucureşti, 1991), al Aniţei Nandriş-Cudla, premiat de Academia Română, roman memorialistic care descrie stările sufleteşti la limită ale femeii, simbol al celor 13 000 de români bucovineni, deportaţi în 1941 în Siberia. Alte cronici privesc opera unor mari scriitori: Vasile Tărâţeanu, I. Gheorghiţă, Gh. Asachi, Al. Burlacu, Liviu Damian, Pavel Balnuş, I. Druţă, Em. Bucov, V. Bogrea, Al. Hurmuzachi, D. Vatamaniuc, Petru Movilă, Dan Mănucă, C. Popovici etc., sau antologii de referinţă: Poeţi din Bucovina, Basme din Bucovina, Dicţionar de ghicitori, Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918, Creaţia populară moldovenească, Moştenirea lui D. Cantemir şi contemporaneitatea, Martiriul  transnistrean şi teroarea imperială rusească etc., precum şi prezentarea revistelor „Glasul Bucovinei”(1994-1995), „Plai românesc”, „Ţara Fagilor” (almanah), „Bucovina literară”, „Metaliteratură”.

Cartea lui Dumitru Apetri, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente, este un demers critic şi istoric literar pe deplin reuşit, realizând imaginea reală şi integrală a unui spaţiu spiritual românesc, complex şi captivant, necesar mai ales celor interesaţi din Ţară, adeverind zicerile lui Alexie Mateevici („n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu ce de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”) şi G. Călinescu („Literatura română este una şi indivizibilă”).

 Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I  – Institutul de cercetări socio-umane „C.S.Nicolăescu-Plopşor” Craiova, Academia Română

Ioan Baba – o perspectivă poetică din Voivodina

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 2 octombrie 2017, 15:32

Poetul născut în Seleuş, Voivodina, este o prezenţă remarcabilă în viaţa culturală a Serbiei. Publicist de vocaţie, Ioan Baba a fost redactor la postul de radio Novi Sad, ulterior redactor şef al programelor în limba română de la Postul Novi Sad. Nu doar spatiul radiofonic îl va pasiona, ci presa culturală în general. A scris în limba română la publicaţiile Libertatea, Tribuna Tineretului, Lumina şi în limba sârbă la Glas omladine şi Savremenost.

Dragostea pentru cultura română şi-o va manifesta şi prin activitatea susţinută ca vicepreşedinte (din 2003) al Societăţii Române de Etnografie şi Folclor din Voivodina. Este redactor şef al revistei de literatură, artă şi cultură Lumina şi membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor din Voivodina.
A debutat cu versuri la Lumina în 1971 şi după un deceniu şi jumătate va conduce această prestigioasă revistă literară. Primul său volum publicat are un titlu simbolic: Popasuri în timp, paradigma temporală fiind o coordonată esenţială a universului său liric. Criticul literar Mihai Cimpoi defineşte două registre poetice în creaţia lui Ioan Barbu: unul interogativ – existenţial şi altul incisiv – sarcastic, ambele reuşind sa redefinească o realitate percepută acut, “descrierea infernului dantesc al contemporaneităţii: “Trebuie Timp/ Să zburăm peste abis// Doamne cât îi mai trebuie timpului/ Să înghită dezastrul….” (În abis).
I-au fost decernate numeroase premii, cele mai semnificative fiind Premiul „Valori ale spiritualităţii româneşti în afara graniţelor ţării” (Iaşi, 1998), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (Chişinău, 2000), Medalia de Aur “Lumina” (Novi Sad, 2007).

Făcând un slalom printre titlurile volumelor sale de poezii am putea să-l definim astfel pe Ioan Baba: A făcut un Popas în timp, ca un Preludiu imaginar În cuibul ochiului. Aşa a descoperit Oglinda triunghiulară care reflecta Poeme incisive. A făcut şi Năzbitii candide, s-au dovedit a fi doar Inscripţii pe aer. A oprit timpul pentru a-şi pune Cămaşa de rigoare. Numai aşa putea să scrie Cele mai frumoase poezii, Poemele. Şi toate au rezonat În urechea timpului şi s-au adunat în timp sub forma majestoasă a unei Icoane din Balcania. Din toate a resimţit acut o Stare de ţăndări şi a rămas fidel rostirii în limba română, ca o spovedanie pentru eternitate.
Din volumul În urechea timpului vă oferim câteva frânturi de versuri cu valoare de aforisme, generatoare a unei stări de reflecţie în faţa timpului ascuns în “cuibul ochiului”:
Anunţ
Căutând viitorul
Vând anii pe amintiri.
Predare
Când a ridicat mâinile
I-a căzut capul
Ţărmul
Vântul mângâie malurile
Apa bate gândurile
În trecere
Ne ivim într-un chiot
Ne ascundem într-o jale

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Mihai Cimpoi, savantul basarabean la 75 de ani

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 septembrie 2017, 11:10

Încet, cu paşi mărunţi, dar încărcaţi de dulcea povară a culturii româneşti, Mihai Cimpoi urcă cea de-a 75 -a treaptă a fiinţei sale. S-a născut la 3 septembrie 1942, din părinţi ţărani (Ana şi Ilie) în comuna basarabeană Larga, unde urmează cursurile primare şi medii. La Chişinău, absolvă Facultatea de Filologie, în 1965, după care devine redactor al revistei „Nistru” (până în 1972) şi consultant al Uniunii Scriitorilor. În 1973 îi este interzisă semnătura şi activitatea publică, pentru că a „îndrăznit” să abordeze critica estetică de sorginte călinesciană în locul celei oficiale, sociologizante, aşa cum reiese din raportul oficial al primului secretar al C.C. al P.C. Moldova. Este angajat ca redactor la editurile „Cartea Moldovenească”( în 1974) şi „Literatura artistică” (1977-1982), secretar literar la Teatrul Naţional (1982-1983) şi la Teatrul liric „Al. Mateevici” (1986-1987). Din mai 1987 este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi preşedinte din septembrie 1991 până la 26 octombrie 2010, când i se uzurpă funcţia. A fost deputat al poporului din URSS în dezgheţul gorbaciovist (1989-1990) şi apoi deputat în Parlamentul R. Moldovei (1999-2001). În paralel, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, obţine doctoratul în filologie în 1998, cu referatul-sinteză: Eminescu, poet al Fiinţei (conducător, Eugen Simion) şi predă la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. În 1991 devine membru al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994 este ales şi membru al consiliului director al acesteia), membru al PEN-clubului, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cetăţean de onoare al Craiovei (în 2005, alături de Grigore Vieru, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu) şi al altor personalităţi.

Este director al revistelor „Viaţa Basarabiei” şi „M. Eminescu”, membru în colegiile publicaţiilor „Caiete critice”, „Viaţa românească” etc., preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Personalitatea şi creaţia sa au fost onorate cu numeroase premii: Premiul de Stat al R. Moldova (1994), premiile „G. Bacovia” (al revistei „Ateneu”, 1991), „Nichita Stănescu” (1995), „Lucian Blaga” (1990, 1995, 2000), Fundaţia Scrisul Românesc (1997), „Mihai Eminescu” (Drobeta Tr. Severin, 2000), premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997) şi distincţii: maestru al literaturii din R. Moldova (1992), Ordinul Republicii (refuzat în semn de protest împotriva decorării cu acelaşi ordin al fostului prim secretar bolşevic, I.I. Bodiul), medalia jubiliară „Mihai Eminescu” a României şi R. Moldova, Ordinul Naţional, „Serviciul credincios” în grad de cavaler al României etc., etc.
Bibliografia operei sale este impresionată. Debutând revuistic încă din studenţie (deşi publicase, ca elev, note de lectură) şi editorial cu micromonografie despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru (Mirajul copilăriei, 1968), Mihai Cimpoi a cuprins întregul areal al culturii româneşti: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Duminica valorilor (1989), Sfinte firi vizionare (1995), Basarabia sub steaua exilului (1994), Europa, sarea Terrei (2007), Esenţa temeiului (2013), studii despre Lucian Blaga (Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, 1997), Brâncuşi (Poet al ne-sfârşirii, 2001), D. Zamfirescu (2002), Secolul Bacovia (2005), Gr. Vieru (Poetul arhetipurilor, 2005), Leopardi (2006), Gr. Alexandrescu (2009), Mari scriitori români (2009), I. Creangă (2011), I. Ghica (2012), Elena Văcărescu (2015), C. Stere (în colaborare cu E. Simion, 2015), pentru celebrul scriitor basarabean postfaţând şi îngrijind ediţia de lux a romanului, În preajma revoluţiei (2016, prefaţă de E. Simion), I. Heliade Rădulescu (Panhymnicul Fiinţei, 2008), V. Cârlova (Poetul „sufletului mâhnit”, 2010), I. Al. Brătescu-Voineşti (Prefacerea firii, 2011), cărţi de sinteză, precum Mărul de aur (1998), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Zeul ascuns (2002), Lumea ca o carte (2004) etc. sau acea serie maioresciană de Critice, în nouă volume, apărute la Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, fiecare carte având un subtitlu semnificativ. Sinteza acestora este deja celebra O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ajunsă la cinci ediţii augmentate, o completare necesară şi benefică a Istoriei lui G. Călinescu.
*
Centrul de greutate al scrisului lui Mihai Cimpoi este fixat pe „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), prin cărţi de o indubitabilă valoare: Narcis şi Hyperion (1979, 1986, 1994), Spre un nou Eminescu (1993, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Eminescu, poet al Fiinţei (1998, 2003), Plânsul demiurgului (1995), Eminescu. Mă topesc în flăcări (2000), Corpusul Eminescu, în 8 volume, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (2012, lucrare unicat în cultura română). (…)
„Omul întregurilor” (cum l-a numit el însuşi pe C. Stere), cu înţelepciune şi luciditate, deşi lovit în viaţă, Mihai Cimpoi, lup singuratic, duce, cu dreaptă cumpănă, valorile româneşti pe drumul spre centru, ca o coloană fără de sfârşit a spiritualităţii româneşti.
Autor: Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I,
             Institutul de cercetări socio-umane C. S.      Nicolăescu-Plopşor Craiova al Academiei Române

Anul Eminescu – Anul UNESCO – iniţiativa acad. Mihai Cimpoi

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 iunie 2016, 02:06

Anul Eminescu – Anul UNESCO – iniţiativa acad. Mihai Cimpoi
Invitat acad. Mihai Cimpoi
Emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin