Gândurile profesoarei Rodica Steliana Crețu la ceasul aniversar al Centrului de Instruire pentru Muzici Militare

Publicat de prosavioleta, 4 octombrie 2021, 17:40

Rodica Steliana Crețu: Sunt profesoara de muzică, cu gradul I didactic, Rodica Steliana Crețu. Școala de muzică – să facem un mic istoric – a fost înființată de Carol al II-lea, în anul 1936. La vremea respectivă era Școala de Instrumentiști Militari, așa numiții „copii de trupă”.

După care școala a evoluat, a căpătat un nou sediu, și când eu am început să activez în această școală, adică în anul 1972, școala se numea deja, Școala Militară de Muzică. Cu învățământ profesional. Ulterior, a căpătat și profil de liceu, cu ambele trepte, treapta I și treapta a II-a – liceu vocațional de muzică -, rămânând tot cu titulatura de Școala Militară de Muzică, ulterior școala a căpătat și Cursul de subofițeri instrumentiști și, încă mai târziu, Cursul de ofițeri de muzică-dirijori militari, astfel încât avea un profil complex, care asigura cultura muzicală românească și nu numai, pentru că subofițerii noștri instrumentiști aveau o foarte bună apreciere în țările vecine unde mergeau ca instrumentiști suflători, pentru că învățământul de instrumente de suflat nu este pretutindeni atât de dezvoltat și sigur că noi, școala furniza acest compartiment al vieții muzicale.

Cornelia Mihăilă (reporter): Poate că atunci când erau elevi nu îndrăzneau să exprime părerea personală, dar după, după ce au devenit instrumentiști, după ce poate s-au și pensionat din funcțiile pe care le aveau, după ce au plecat din școală, vă povesteau elevii cum petreceau ora aceea în care umpleați tablele?

Rodica Steliana Crețu: În școală am predat câteva discipline, toate esențiale. Am predat, în primul rând, istoria muzicii universală și românească, pe urmă, armonie, teorie, solfegiu dictat, muzică de cameră și pian. Și am făcut și corepetiție. Ce vorbesc după aceea, vă pot da câteva nume concrete, care pot depune mărturie. Toți care au făcut Conservatorul, fie aici, la București, fie în țară: Târgoviște, Cluj, Constanța… De exemplu: profesorul Nicolae Gheorghiță – este prorectorul Conservatorului , actualmente – mi-a spus că: „La profesorul Buciu am stat trei ani de zile; nu m-a durut capul la Armonie!”

Ce exemple îmi mai vin în minte acum, Marius Firca, dirijorul Corului „Divina Armonie”, s-a dus – că a fost și nostimă împrejurarea! – s-a dus la Conservator, încă fiind elev la Cursul de ofițeri, și profesoara i-a spus: „Păi, dumneata știi foarte multe lucruri la Armonie, nu mai sta la anul I. Vino la seminar la anul al II-lea, că la anul I te plictisești.” S-a dus la anul II. Ne-a spus nouă, în clasă, bineînțeles, colegii au făcut hazul respectiv… Săptămâna următoare: „Ei, ai fost?” „Da, am fost la anul II și mi-a spus doamna Vodă: Nu mai veni nici la anul II. Mergi la anul III.” Și colegii au comentat: „Dacă te mai duci, așa, vreo săptămână, peste două săptămâni îți dă și diploma!” (Râde) Și, m-au bucurat toate acestea.

Am considerat totdeauna, ca să zic așa „os de cadru didactic”, pentru că bunicul meu a fost învățător, mama a fost învățătoare, am considerat că dacă un copil petrece în școală o perioadă optimă de informare și de formare a personalității, adică între 15 ani și 35, la Cursul de ofițeri, este un fapt antisocial și anti profesional să îl lași să petreacă acest timp fără folos. Adică trebuie să-i asiguri o asemenea instruire încât, după aceea, el să iasă cu fruntea sus în viața profesională și în viața socială. Și de aceea ei, absolvenții, se constituie acum, și nu vorbesc ditirambic, se constituie ca o adevărată castă. O castă profesională și elegantă, și bine instruită, și bine educată și mai ales remarcabilă prin profesionalism. Adică, instrumentiștii militari sunt o colectivitate de care cultura românească are nevoie și va avea, de pe vremea lui Carol al II-le și până pe vremea celor care vor veni după noi. Un amănunt foarte nostim. Mi-au spus: „Știți că atunci când anunțați lucrare scrisă la Istoria Muzicii, noi ne programam de planton, ca să putem învăța! Că altfel dormeam și a doua zi nu mai aveam timp să învățăm.” Deci, se pliau după cerințele care li se puneau în față.

Cornelia Mihăilă (reporter): Deci aveau teme numeroase, dar își găseau timp pentru a le face…

Rodica Steliana Crețu: Își găseau, își găseau timp, pentru că, trebuie spus, Școala Militară de Muzică este, de fapt, o uniune a trei școli. Adică: școala de cultură generală – liceu -, școala militară, cu programul de instruire și de exerciții fizice, și școala de muzică, cu programul său de instruire profesională specific. Așa că, pentru a putea să îndeplinești la înalt nivel toată această instruire, trebuie să-ți organizezi bine timpul și aceasta s-a văzut și în viața lor ulterioară. Au ajuns în posturi cheie, și asta trebuie spus – Ignat Fănel, de exemplu, a fost directorul Operei… -, au ajuns prorectori la Conservator, au ajuns dirijori – Tiberiu Soare, dirijorul pe care îl cunoaștem cu toții, a fost acolo; a urmat Cursul de tubă. Deci, școala își merită pe deplin și respectul, și recunoștința tuturor celor care au trăit în ea și au muncit în ea. Așa că eu aș vrea să le spun, din tot sufletul meu, că le doresc multă sănătate și mult succes și tot ce își doresc ei profesional și moral pe parcursul vieții lor. Și vreau să le  adresez un salut în vechea noastră limbă latină. Este un salut, vechi dicton și cunoscut: „Salve et i!” („Fiți sănătoși și mergeți mai departe!”)

190 de ani de la apariția orchestrelor militare în România

Publicat de Gabriel Stan, 20 iulie 2021, 14:47

Cristian Dumitrașcu (realizator): Am lăsat la sfârşit un reportaj realizat la începutul lunii de Cornelia Mihăilă. Chiar în prima zi a lui iulie s-au împlinit 190 de ani de la apariția orchestrelor militare în România, pe când încă nici nu apăruse statul român. Prima fanfară a fost înființată la 1831, în Moldova, la Iași. Ascultăm reportajul:

Cornelia-Gabriela Mihăilă (reporter): Cei 190 de ani de muzici militare în România au fost în marcați printr-un ceremonial militar și religios care a avut loc la Monumentul Artiștilor Muzicii Românești, care se află în fața Inspectoratului pentru Muzicile Militare, situat pe Bulevardul Iuliu Maniu din capitală. Profesorul universitar doctor Nicolae Gheorghiță, de la Universitatea Națională de Muzică din București:

Nicolae Gheorghiță: În 1831 s-au înființat muzicile militare moderne, în baza unei rezoluții care a fost stipulată în cadrul Regulamentelor Organice, la București și la Iași, moment care definește în profunzime nașterea și evoluția artei sonore în cadrul Armatei României.

O dată cu nașterea muzicilor militare moderne, asistăm în paralel la nașterea unei culturi muzicale care dublează cultura de import occidentală și care face să se nască repertorii specifice, de la piese populare românești până la elemente de import, în special muzici de salon, mazurci, valsuri, suite și în același timp, foarte multe dintre repertoriile otomane fiind păstrate în continuare în practicile muzicilor românești.

Cornelia-Gabriela Mihăilă (reporter): Unul dintre invitații de onoare ai muzicienilor militari a fost și compozitorul Horia Moculescu.

Horia Moculescu: Spre ruşinea mea, am scris o singură piesă de fanfară în viața mea, dar am folosit muzica de fanfară în câteva filme, chiar și în „Pistruiatul” am un pasaj de fanfară, acolo. Sunt mândru de el. Sunt în foarte bune relaţii cu compozitorii de fanfară, cu colegii mei din Uniunea Compozitorilor, îi respect foarte mult.

E o meserie foarte grea, foarte grea, pentru că trebuie să înlocuiești, de exemplu, toate corzile cu niște instrumente de suflat. E foarte greu ca efectul sonor să fie același – și se reușește de foarte multe ori.

Cornelia-Gabriela Mihăilă (reporter): Şeful Serviciului Muzicilor Militare și inspector de armă, colonelul Aurel Gheorghiță:

Aurel Gheorghiță: Pentru mine este o onoare să fiu în fruntea acestei instituții și în același timp, sunt convins că fără oameni, fără sufletul lor și fără talentul lor nu se poate face absolut nimic.