Numărul copiilor exploatați prin muncă a crescut până la 160 de milioane!

Publicat de Andra Radu, 10 iunie 2021, 14:30

Numărul copiilor exploatați prin muncă a crescut până la 160 de milioane la nivel mondial, înregistrându-se o creștere de 8,4 milioane în ultimii patru ani, în timp ce milioane de alți copii sunt expuși riscului ca urmare a impactului pandemiei de COVID-19, potrivit unui nou raport publicat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) și UNICEF.

Raportul Child Labour: Global estimates 2020, trends and the road forward, publicat înaintea Zilei mondiale împotriva exploatării prin muncă a copiilor, sărbătorită în 12 iunie, avertizează că progresele privind eliminarea exploatării copiilor prin muncă stagnează pentru prima dată în ultimii 20 de ani, inversându-se tendința descendentă din trecut, după ce numărul copiilor care muncesc a scăzut cu 94 de milioane în perioada 2000-2016.

Raportul semnalează o creștere semnificativă a numărului copiilor de 5-11 ani care sunt exploatați prin muncă, aceștia reprezentând în momentul de față mai bine de jumătate din totalul înregistrat la nivel mondial. Numărul copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 17 ani care prestează munci periculoase – definite ca fiind muncile care dăunează sănătății, securității sau dezvoltării morale a copiilor – a crescut cu 6,5 milioane din 2016, ajungând la 79 de milioane.

„Ultimele estimări trag un semnal de alarmă. Nu putem rămâne indiferenți în timp ce o nouă generație de copii este expusă riscului”, a afirmat Directorul General al OIM, Guy Ryder. „Măsurile incluzive de protecție socială permit familiilor să își trimită copiii la școală chiar dacă se confruntă cu dificultăți economice. Este esențială creșterea investițiilor care încurajează dezvoltarea rurală și munca decentă în agricultură. Ne aflăm într-un moment critic și totul depinde, în mare parte, de răspunsul nostru. Este timpul pentru un nou angajament și o nouă energie, pentru a depăși obstacolele și a rupe cercul vicios al sărăciei și al exploatării copiilor prin muncă”.

În Africa subsahariană, creșterea demografică, crizele frecvente, sărăcia extremă și măsurile inadecvate de protecție socială au împins, în ultimii patru ani, alte 16,6 milioane de copii în situații de exploatare prin muncă.

Chiar și în regiunile în care s-au înregistrat unele progrese după 2016, precum Asia și Pacific, America de Sud și Caraibe, COVID-19 periclitează aceste progrese.

Raportul avertizează că, la nivel mondial, alte nouă milioane de copii riscă să ajungă să fie exploatați prin muncă până la finalul lui 2022 ca urmare a pandemiei. Potrivit unui model de simulare, numărul lor ar putea crește până la 46 de milioane în cazul în care nu au acces la servicii esențiale de protecție socială.

În urma noilor șocuri economice și a închiderii școlilor din cauza COVID-19, este posibil ca minorii deja exploatați prin muncă să lucreze mai multe ore sau în condiții mai proaste, în timp ce mulți alții riscă să fie expuși formelor celor mai grave de exploatare a copilului prin muncă din cauza pierderii locurilor de muncă și a veniturilor familiilor vulnerabile.

„Pierdem teren în lupta împotriva exploatării copiilor prin muncă, iar ultimul an nu ne-a ușurat deloc lupta”, a afirmat Directorul Executiv al UNICEF, Henrietta Fore. „Acum, când ne confruntăm cu al doilea an de restricții la nivel global, școli închise, tulburări economice și reducerea bugetelor naționale, familiile sunt obligate să facă alegeri dureroase. Îndemnăm guvernele și băncile de dezvoltare internaționale să prioritizeze investițiile în programe care să permită scoaterea copiilor din câmpul muncii și revenirea lor în școli, precum și în programe de protecție socială care să ajute familiile să nu fie nevoite să facă astfel de alegeri”.

Alte concluzii cheie ale raportului sunt:

• 70% dintre copiii care muncesc sunt implicați în sectorul agricol (112 milioane), 20% – în servicii (31,4 de milioane) și 10% – în sectorul industrial (16,5 milioane).
• Aproape 28% dintre copiii de 5-11 ani și 35% dintre copiii de 12-14 ani care muncesc nu merg la școală.
• Incidența exploatării copiilor prin muncă este mai mare în rândul băieților decât în cel al fetelor, la orice vârstă. Dacă se iau în calcul și situațiile în care copiii realizează activități în gospodărie cel puțin 21 de ore pe săptămână, se restrânge disparitatea de gen din rândul copiilor care muncesc.
• Exploatarea copiilor prin muncă este aproape de trei ori mai mare în mediul rural (14%) decât în mediul urban (5%).

Copiii care muncesc sunt expuși riscului de vătămare a integrității fizice și psihice. Exploatarea copiilor prin muncă compromite educația copiilor, le restricționează drepturile și le limitează oportunitățile viitoare, dând naștere unui cerc vicios intergenerațional al sărăciei și al exploatării copiilor prin muncă.

Pentru a inversa tendința ascendentă a exploatării copiilor prin muncă, OIM și UNICEF îndeamnă la:

• Protecție socială adecvată pentru toți, inclusiv alocații universale pentru copii.
• Creșterea cheltuielilor pentru o educație de calitate și revenirea tuturor copiilor la școală – inclusiv a celor care se aflau în afara sistemului de învățământ înaintea pandemiei de COVID-19.
• Promovarea muncii decente în cazul persoanelor adulte, astfel încât familiile să nu trebuiască să apeleze la ajutorul copiilor pentru asigurarea propriului venit.
• Eliminarea normelor de gen dăunătoare și a discriminării de gen care au un impact asupra muncii copiilor.
• Investirea în sisteme de protecție a copilului, dezvoltarea agriculturii, servicii publice în mediul rural, infrastructură și mijloace de subzistență.

În Anul Internațional pentru Eliminarea Muncii Copiilor, parteneriatul global Alianța 8.7, din care fac parte UNICEF și OIM, încurajează statele membre, sectorul privat, sindicatele, societatea civilă și organizațiile regionale și internaționale să își dubleze eforturile de combatere a exploatării copiilor prin muncă la nivel mondial, angajându-se la acțiuni concrete.

În timpul unei săptămâni de acțiune, între 10 și 17 iunie, Directorul General al OIM, Guy Ryder, și Directorul Executiv al UNICEF, Henrietta Fore, se vor alătura altor vorbitori de la nivel înalt și tinerilor activiști într-un eveniment la nivel înalt organizat în cadrul Conferinței Internaționale a Muncii, pentru a discuta despre publicarea noilor estimări globale și direcția viitoare.

UNICEF și OIM: Familiile celor care lucrează au nevoie de mai mult sprijin pe măsură ce COVID-19 ia amploare

Publicat de Andra Radu, 30 martie 2020, 15:19

În condițiile creșterii exponențiale a pandemiei de COVID-19, este esențial să se ofere sprijin familiilor celor care muncesc în vederea reducerii consecințelor negative ce afectează copiii, au afirmat azi UNICEF și Organizația Internațională a Muncii (OIM). În contextul pierderii locurilor de muncă, al închiderii școlilor și al indisponibilității serviciilor de îngrijire a copilului, familiile, în special gospodăriile cu venituri mici, au nevoie de sprijin suplimentar.

„Familiile vor simți repercusiunile pandemiei – pierderea locurilor de muncă, stres prelungit și o deteriorare a sănătății mintale – ani la rând”, a declarat coordonatorul programelor de dezvoltare timpurie a copilului din cadrul UNICEF, dr. Pia Rebello Britto.

„În cazul celor mai vulnerabili copii, absența unor sisteme adecvate de protecție socială exacerbează expunerea la situația de criză”.

În cadrul noilor recomandări publicate astăzi, UNICEF îndeamnă angajatorii să țină cont de impactul pe care îl au deciziile lor comerciale asupra familiilor angajaților și să sprijine măsurile de protecție socială pe cât posibil.

De asemenea, UNICEF și OIM îndeamnă guvernele să consolideze măsurile de protecție socială, în special cele adresate familiilor vulnerabile, inclusiv prin susținerea angajatorilor pentru a putea continua să ofere locuri de muncă și salarii, dar și să acorde sprijin financiar celor care și-au pierdut locul de muncă.

„Dialogul social – cu alte cuvinte, consultarea și colaborarea între guverne, angajați, angajatori și reprezentanții acestora – este esențial. Pentru a fi eficace și sustenabil, răspunsul trebuie să fie fondat pe încredere și experiențe variate”, a afirmat Manuela Tomei, directorul Departamentului pentru condiții de muncă și egalitate din cadrul OIM.

Politicile și practicile favorabile familiei, cum ar fi garantarea locurilor de muncă și a salariilor, acordarea de concediu plătit pentru îngrijirea membrilor familiei, un program de lucru flexibil și accesul la servicii calitative de îngrijire a copilului în situații de urgență, pot face cu adevărat diferența. Acestea permit lucrătorilor să se protejeze și să aibă grijă de ei și de copiii lor, sporind totodată productivitatea și sentimentul de siguranță în rândul angajaților.

Recomandările preliminare adresate angajatorilor în vederea reducerii consecințelor negative ale COVID-19 includ:

• Monitorizarea și implementarea recomandărilor făcute de autoritățile locale și naționale și comunicarea informațiilor critice angajaților.
• Evaluarea actualelor politici implementate la locul de muncă pentru a vedea dacă oferă suficient sprijin angajaților și familiilor lor.
• Adoptarea bunelor practici pentru implementarea actualelor sau noilor politici în baza dialogului social, a legislației naționale din domeniul muncii și a standardelor internaționale din domeniul muncii. Asigurarea că toți angajații beneficiază de măsuri de sprijin la locul de muncă, fără discriminare, și că aceștia le cunosc, le înțeleg și apelează la ele fără ezitare.
• Asigurarea unui mediu profesional lipsit de discriminare și stigmatizare socială prin facilitarea formării și oferirea unor mecanisme de raportare confidențiale și sigure.
• Adoptarea unor programe de lucru adaptate nevoilor familiilor pentru a oferi angajaților mai multă libertate în ceea ce privește momentul și locul în care își pot îndeplini sarcinile de serviciu. Considerarea posibilității acordării unui sprijin alternativ părinților care lucrează, precum soluții de îngrijire a copilului, în cazul în care nu este posibilă stabilirea unui program de lucru flexibil.
• Sprijinirea părinților care lucrează cu soluții de îngrijire a copilului sigure și adecvate contextului creat de COVID-19.
• Prevenirea și eliminarea riscurilor ocupaționale prin consolidarea măsurilor de sănătate și securitate la locul de muncă.
• Îndrumare și formare cu privire la măsurile de sănătate și securitate la locul de muncă și regulile de igienă.
• Încurajarea angajaților să solicite asistență medicală adecvată în caz de febră, tuse și dificultăți de respirație.
• Sprijinirea angajaților pentru a face față stresului în timpul epidemiei de COVID-19.
•  Sprijinirea măsurilor de protecție socială ale guvernului în conformitate cu Convenția nr. 102 a Organizației Internaționale a Muncii privind normele minime de securitate socială și Recomandarea nr. 202 a OIM privind nivelurile minime de protecție socială. Sprijinul din partea companiilor poate include, de exemplu, subvenții pentru angajați în vederea garantării accesului la asigurările de sănătate, șomaj și indemnizația pentru incapacitate de muncă și ar trebui să vizeze și lucrătorii din sectorul informal.

2 decembrie – Ziua Internaţională de Luptă împotriva Sclaviei

Publicat de Andra Radu, 2 decembrie 2019, 13:46

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Sclaviei se sărbătoreşte anual, la 2 decembrie, pentru că la acea dată, în anul 1949, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 317 privind Convenţia ONU pentru reprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei semenilor.

ONU marchează această zi în ideea de a pune capăt formelor moderne de sclavie, cum ar fi traficul de persoane, exploatarea sexuală, exploatarea copiilor prin muncă, căsătoria forţată, recrutarea forţată a copiilor şi folosirea lor în conflictele armate.

De-a lungul istoriei, sclavia s-a manifestat sub diverse forme. În prezent, încă se mai regăsesc câteva forme tradiţionale de sclavie, în timp ce alte forme au evoluat spre tipuri noi ale acestui fenomen.

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), peste 40 de milioane de oameni din întreaga lume sunt victime ale sclaviei moderne. Astfel, se estimează că 40,3 milioane de persoane se află într-o formă de sclavie modernă, 1 din 4 victime ale acestui fenomen fiind copii.

De asemenea, 24,9 milioane de persoane sunt victime ale muncii forţate, dintre acestea 16 milioane de persoane fiind exploatate în sectorul privat (munci casnice, construcţii, agricultură), iar alte 4,8 milioane de persoane sunt victime ale exploatării sexuale forţate; 4 dintre cele 24,9 milioane de persoane sunt victime ale muncii forţate impuse de autorităţile statului.

Statisticile ONU arată totodată că femeile şi fetele sunt afectate în mod disproporţionat de munca forţată, reprezentând 99% dintre victime în industria sexului comercial şi 58% în alte sectoare.

Acordul UE-Turcia nu mai funcționează şi creşte numărul migranţilor care sosesc atât pe mare, cât și pe uscat

Publicat de Camelia Teodosiu, 22 mai 2018, 09:45 / actualizat: 25 mai 2018, 13:29

“Situația rămâne fragilă”. Comisarul european pentru imigrație, Dimitris Avramopoulos, nu ascunde acest lucru. În ultimii ani au fost realizate unele progrese, dar nu destul de multe pentru a putea spune că s-a găsit o soluţie la spinoasa problemă a gestionării fenomenului migrației. Ultimele cifre furnizate de Comisia Europeană în raportul privind progresele înregistrate în gestionarea fluxurilor demonstrează că problema este departe de a fi rezolvată. Marţi, comisarul Avramopoulos a cerut Italiei să nu schimbe politicile de imigrare.

Acordul cu Turcia nu mai funcţionează?

În 2016, UE și Turcia au semnat un pact pentru a opri sosirile migranților. Comparativ cu atunci, numărul solicitanților de azil “continuă să fie foarte mic”, ceea ce înseamnă că acordul a funcționat. Numai că acum pare să nu mai funcționeze. Funcţionarii de la Bruxelles au observat că „începând cu luna martie a anului 2018, numărul sosirilor din Turcia a înregistrat o creștere semnificativă, atât pentru insulele grecești (9.349 de la începutul anului 2018) cât și pentru frontiera terestră (6.108 până în prezent).“ În special aici, numărul cetățenilor din afara UE a crescut de nouă ori comparativ cu aceeaşi perioadă din 2017. Un adevărat semnal de alarmă.

A crescut şi numărul migranţilor proveniţi din zona Balcanilor de vest?

Solicitanții de azil nu ajung în UE doar prin traseul din estul Mediteranei, mai există şi ruta balcanică, cea închisă teoretic de către UE printr-un efort diplomatic și economic. Executivul UE nu poate să nu recunoască că da, “în general situația de-a lungul traseului Balcanilor de Vest s-a stabilizat”, însă în același timp “în ultimele luni au fost raportate mai multe deplasări prin Albania, Muntenegru și Bosnia-Herțegovina”. Sunt semnale care nu trebuie subestimate, iar multe persoane pariază pe faptul că liderii UE care se vor întâlni miercuri seara la Sofia pentru summitul Balcanilor vor discuta acest subiect cu partenerii din zonă.

În Italia s-au înregistrat mai puţine debarcări

Mai există apoi ruta centrală mediteraneană, cea care priveşte îndeaproape Italia. Aici, în primele luni ale acestui an, s-a înregistrat o reducere de 77% a debarcărilor comparativ cu cele din aceeași perioadă a anului 2017. O veste bună pentru autoritățile italiene, veste care riscă să se transforme însă într-un clasic bumerang. Deoarece în cazul în care țara nu ar mai fi considerată în situație de urgență, consecinţa directă ar fi o ulterioară dezangajare a partenerilor europeni. Apropo de Europa: autorităţile de la Bruxelles reamintesc faptul că UE a dat o mână de ajutor. Împreună cu Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), în 2018 au fost efectuate repatrieri voluntare din Libia pentru 6.185 de oameni, persoane care nu s-au îmbarcat de pe coastele italiene. Impresia este însă că în țară nu sunt percepute toate aceste progrese, în timp nemulțumirea generală față de rezistența unor state membre de a se ocupa de o parte a solicitanților de azil care sosesc în Italia creşte din ce în ce mai mult.

UE insistă asupra reformei sistemului comun de azil

Avramopoulos insistă asupra necesităţii de a reforma până în luna iunie sistemul comun de azil. Este, probabil, unul dintre ultimii care refuză să accepte faptul că reforma Regulamentului Dublin, sistemul juridic al mecanismului gazdă al UE, nu va funcţiona în aceşti termeni. „Situația continuă să fie fragilă, iar munca noastră este departe de a fi terminată“, repetă Comisarul. De-aici şi invitaţia adresată tuturor de a trimite “urgent” oameni şi instrumente de frontieră pentru operațiunile Pazei de Coastă și a graniței europene, dar şi de a „ajunge până în luna iunie la un acord privind reforma noastră în materie de azil.“ Cadrul situației „ne amintește că nu mai avem nici un moment de pierdut.“ Numai că statele nu urmează Comisia. Fapt demonstrat de lipsa de resurse din Fondul fiduciar pentru Africa, conceput special pentru a investi în continent astfel încât să se prevină plecările. Lipsesc 1,2 miliarde de euro, resurse promise de capitalele europene care nu şi-au ţinut însă cuvântul.

Articol de Emanuele Bonini

EL PAIS: Spre Europa, pe apele periculoase ale Mării Negre

Publicat de Camelia Teodosiu, 24 octombrie 2017, 12:58

Cu întărirea patrulelor în Marea Mediterană şi a controalelor pe ruta balcanică, traficanţii de persoane explorează riscantul traseu dinspre Turcia spre România

Bunica Sama nu are chef să se ridice. Petrece cea mai mare parte a zilei pe o saltea aşezată pe podeaua camerei din centrul de refugiaţi din Galaţi, România. Cadrul gol al patului se sprijină de perete. Nu-i place să prea sus, spune ea strângând din umeri. Camera, pe care o împarte cu doi dintre fiii săi, soţiile lor şi patru nepoţi, miroase a aer închis. Singurele decoraţiuni de pe pereţi sunt cele cu interzicerea fumatului, un televizor şi un aparat de aer condiţionat, ornat cu două autocolante cu steagul UE, ce stau mărturie că a fost plătit cu fonduri UE. Ei trăiesc aici de când au sosit în România, la începutul lunii septembrie, după o călătorie complicată pe Marea Neagră, venind din Turcia. Au părăsit satul lor din Irak, de lângă Kirkuk, pentru a ajunge în Europa. Acum, bunica Sama se plânge că sunt blocaţi în acest oraş din Delta Dunării (250.000 de locuitori), la aproximativ patru ore cu trenul din capitala Bucureşti. „Am vrut să plecăm de mult timp, din cauza războiului, dar nu aveam cu ce să plătim călătoria. Ideea era să ajungem în Germania, unde este un alt fiu al meu. Acum suntem în România”, se plânge de femeia cu faţa rotundă, care îşi acoperă părul cu un batic albastru, asortat cu puloverul ei în stil marinar. În timpul traversării a văzut ceva teribil.

De la începutul crizei migraţiei, în 2015, România nu a fost între destinaţiile sutelor de mii de refugiaţi şi imigranţi care au aspirat să ajungă în Germania sau în nordul Europei. A doua cea mai săracă ţară din UE – după Bulgaria – ea a fost, dimpotrivă, un generator tradiţional de migranţi în statele bogate din UE. Nici nu era considerată un loc de tranzit.

Cea mai mare dintre ţările balcanice (20 de milioane de locuitori), ea este membră a Uniunii din 2007, dar nu face parte din spaţiul Schengen de liberă circulaţie; în plus, graniţele sale cu Ungaria, care este în Schengen, sunt mult mai ostile decât alte rute. Acest lucru şi poziţia sa pro-europeană au ţinut guvernul român mai la distanţă de poziţiile severe anti-imigraţie împărtăşite de vecinii săi estici. În acest an, totuşi, odată cu consolidarea patrulelor la ţărmurile Mării Egee şi pe coastele Libiei, cu gardurile ridicate de unguri şi controlul traseului balcanic, România a devenit o alternativă pentru a se ajunge în Europa. Mai ales pe mare, din Turcia. În 2017, 800 de persoane au fost depistate pe această rută, aproape toate în august şi septembrie, potrivit autorităţilor române. Majoritatea sunt familii cu copii din Irak şi Siria, dar şi pakistanezi şi iranieni.

Este încă devreme să vorbim despre o rută consolidată, spune Mircea Mocanu, de la biroul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM) din România, care crede că traficanţii „explorează” căi alternative de intrare în UE, din Est. Traseul a fost folosit şi înainte, dar puţin. În acest fel, 430 de persoane au fost interceptate în 2014, 68 în 2015 şi doar una în ultimul an, potrivit datelor OIM. Traversarea Mării Negre – pe care grecii vechi o numeau marea neospitalieră – este mult mai riscantă decât Marea Mediterană, potrivit experţilor. Este, de asemenea, un traseu mai lung şi mai scump. Dacă pleci din Turcia spre una dintre insulele greceşti, poate dura aproximativ cinci ore; călătoria spre porturile Constanţa, Mangalia sau Midia poate dura între 24 şi 48 de ore, în funcţie de barcă şi de starea apelor. Iar mafiile folosesc bărci mici, care nu străbat uşor aceste ape.

„Nu e numită Marea Neagră pentru culoarea sa, ci din cauza periculozităţii şi imprevizibilităţii ei”, spune Fabian Bădilă, de la Garda de Coastă din România. Bădilă avertizează că, odată cu venirea frigului, marea devine şi mai riscantă. În septembrie, cel puţin 36 de persoane au murit în două naufragii şi de atunci nu s-au mai prea depistat ambarcaţiuni. În barca cu care a traversat bunica Sama un om a murit. „Marea a fost foarte puternică şi el a căzut peste bord. Am continuat călătoria rugându-mă, am crezut că vom muri cu toţii”, spunea ea cu ajutorul unui traducător de arabă. Mecanicul Tarek Mohammad, soţia sa, Aya, şi cei patru copii mici au sosit, de asemenea, în România, pe Marea Neagră. Ei au plătit 12.000 de dolari (mai mult de 10.000 de euro). S-au îmbarcat la Amsara (aproximativ şase ore cu maşina de la Istanbul), pe un pescador mic, cu alte 70 de persoane. „Era o barcă veche, cu cel mult 30 de locuri. Am trăit o frică teribilă”, spune Tarek, de 43 de ani. Când erau deja de o zi întreagă la bord, vlăguiţi de valurile puternice şi de stres, au aflat că destinaţia lor era România. „Începuserăm să vedem că totul era foarte ciudat, dura prea mult timp, şi abia atunci ne-a spus totul căpitanul, un turc”, spune Tarek. Familia sa şi mulţi alţii credeau că vor ajunge în Grecia. „Plăteşti şi te iau, dar ei nu-ţi dau detalii. Este o mare minciună”, mărturiseşte mecanicul. A durat 32 de ore pentru a fi salvaţi de o patrulă a Poliţiei de Frontieră din România. Au ajuns pe pământ european la 6 august, iar acum locuiesc în centrul de refugiaţi de la marginea oraşului Galaţi, cu o capacitate de 170 de persoane, unul dintre cele şase care există în ţară, care a primit 728 de refugiaţi din cei 4.165 pe care a convenit cu UE să îi primească din Italia şi Grecia. Complex cu edificii cenuşii, în cel mai pur stil comunist, care, în acea vreme, găzduia sediul central şi birourile poliţiei vamale, este unul dintre locurile în care sunt aduşi cei care intră în ţară în mod ilegal, pe mare.

În curtea cu iarbă, Yara şi Hakim, în vârstă de şapte şi doi ani, se joacă micuţii lui Mohamed. Soţia sa, cu ochi căprui, machiaţi cu negru, povesteşte că nu numai războiul şi ISIS i-au alungat din Kirkuk, ci şi unele „probleme familiale”. Ea este de origine arabă, iar el, kurd, iar căsătoria mixtă a fost mereu supusă presiunilor şi ostilităţii. „În cele din urmă, pentru un lucru sau altul, trebuia să plecăm”, spune Aya, care în Irak stătea acasă, având grijă de copii. Neastâmpăraţii Yara şi Hakim şi fraţii lor Vanesl şi Vahel, de 12 şi 9 ani, merg la şcoala din centrul de refugiaţi. Acolo, împreună cu ceilalţi, aproape 70 de copii (13 au sosit pe traseul Mării Negre), iau lecţii de limba română, se joacă şi colorează. Părinţii lor au cerut azil, dar încă nu ştiu ce se va întâmpla cu ei. Autorităţile române le oferă solicitanţilor de azil 3,5 euro pe zi pentru alimente şi alte cheltuieli personale, plus 117 de euro pe lună (pentru maximum 12 luni), explică Paul Burghele, director centrului din Galaţi. Tot atâta primesc şi Chnar Kret şi familia lui. Ea are 38 de ani şi zâmbeşte larg. În timp ce aranjează copiii într-una dintre bucătăriile comunitare, povesteşte că a venit cu soţul ei, Obel Rasul, şi trei dintre copiii lor. „A trebuit să îl lăsăm pe cel mai în vârstă, de 17 ani, în Irak. Nu aveam bani pentru toţi”, spune ea agitată. Pentru călătoria cu barca au plătit 10.000 de euro. Pentru fiica mijlocie, de şase ani, care are probleme neurologice, nu au plătit, spune ea. Chnar, o gospodină, spune că este mulţumită la Galaţi. Speranţa lor este că li se va acorda azil şi că soţul ei, care în Erbil era şofer de taxi, îşi va găsi un loc de muncă: „Vrem să rămânem aici. Nu avem familie în Europa şi am călătorit deja destul”.