Costurile inechităţii fiscale

Publicat de Camelia Teodosiu, 22 februarie 2019, 11:19

Anul acesta, la Forumul de la Davos, istoricul olandez Rutger Bergman s-a remarcat printr-o intervenţie care a punctat cel mai apreciat moment al evenimentului: „Încetaţi să mai vorbiţi de filantropie, începeţi să vorbiţi despre taxe”.

Bergman a spus la conferinţă:

„Aud oamenii vorbind limbajul participării şi justiţiei şi egalităţii şi transparenţei, dar aproape nimeni nu aduce în discuţie problema reală, a optimizării fiscale, aşa e? Şi a faptului că bogătaşii pur şi simplu nu-şi achită cota echitabilă care le revine. Este ca şi când m-aş afla la o conferinţă a pompierilor şi nimeni nu ar avea voie să vorbească despre apă…

Asta nu este o ştiinţă a rachetelor. Putem vorbi foarte mult timp despre toate aceste programe filantropice stupide, dar haideţi (să fim cinstiţi), trebuie să discutăm despre taxe! Taxe, taxe, taxe. Toate celelalte sunt prostii, după părerea mea.”

Desigur, Bergman are absolută dreptate. Ar trebui acordată mai puţină atenţie laudelor aduse bogaţilor pentru diversele lor proiecte „filantropice” şi mai multă analizei eludării fiscalităţii de către ei – atât la nivel individual cât şi la nivel corporatist.

Dar s-ar putea să nu fie corectă concentrarea lui numai asupra optimizării fiscale sau numai asupra superbogaţilor. Un nou raport sugerează că amploarea optimizării fiscale în Europa este cu mult inferioară evaziunii fiscale. Şi asta se întâmplă nu doar în rândul celor bogaţi (deşi categoric se întâmplă în cercurile lor – un exemplu este amenda record impusă UBS pentru facilitarea acesteia), ci pe tot spectrul veniturilor, în cadrul a ceea ce este cunoscut sub numele de „economia din umbră”.

În primul rând, este important să înţelegem corect definiţia – optimizarea fiscală şi evaziunea fiscală sunt deseori folosite ca sinonime, dar sunt destul de diferite şi ca urmare trebuie abordate folosind metode destul de deosebite.

Optimizarea fiscală este o decizie a unui contribuabil de a-şi minimaliza povara fiscală prin recurgerea la acţiuni care se opun spiritului intenţiei avute de legislatori (care poate fi evident subiectul unor interpretări diferite). Poate fi deopotrivă legală şi nelegală (prin faptul că nu se conformează legilor recunoscute) dar niciodată nu este ilegală (adică în mod clar interzisă de legi).

Pe de altă parte, evaziunea fiscală constă în nedezvăluirea deliberată şi ilegală a câştigurilor. Motivaţia acesteia ar putea fi desigur alta decât evaziunea fiscală – un dealer de droguri ar putea fi mai preocupat să nu ajungă după gratii, decât de necesitatea de a prezenta autorităţilor guvernamentale veniturile – dar oricum, dacă nu îţi înregistrezi activitatea, nu poţi achita taxe pentru ea şi ca urmare este un caz de evaziune fiscală. Include de asemenea solicitarea unor indemnizaţii, cheltuieli şi alte scutiri fiscale la care contribuabilul nu are dreptul conform legii.

Potrivit noului raport al activistului fiscal Richard Murphy, „deficitul fiscal” anual provocat în Europa de această evaziune fiscală ilegală este cuprins între 750 de miliarde şi 900 de miliarde de euro (echivalentul a 850 de miliarde – 1 trilion de dolari). Aceasta comparativ cu estimările cuprinse între 50 şi 190 de miliarde de euro pentru optimizarea fiscală anuală corporatistă, conform estimărilor anterioare ale Parlamentului European, citate de Murphy.

Raportul a fost comandat de grupurile socialiştilor şi democraţilor de centru-stânga din Parlamentul European (care include eurodeputaţi din partidul Laburist din Marea Britanie şi din partidul Socialist din Franţa) şi are în vedere doar deficitul fiscal din Europa. Dar Murphy spune că acelaşi trend poate fi constatat în toată lumea – cu cât economia din umbră este mai extinsă, cu atât este mai probabil ca şi deficitul fiscal să fie mai mare.

Murphy a spus pentru FT:

„Dacă vă uitaţi la întreagul deficit fiscal, care este totalul taxelor neachitate despre care guvernul crede că ar trebui plătite, este evident că evaziunea fiscală este de departe cea mai mare problemă.

Aceasta este destul de şocant pentru oameni. Eu cred că până şi grupul socialiştilor şi democraţilor a fost destul de şocat, într-un fel, de rezultat. Lor le-a venit greu să creadă că de fapt cea mai mare problemă este evaziunea. Dar totuşi aşa stau lucrurile, pentru că este ceva atât de obişnuit. Este atunci când plăteşti menajera cu numerar. Şi totul ia proporţii când te gândeşti că ai plătit şi constructorul cu bani gheaţă şi pe meditatorul copilului.”

Nu doar menajera, zidarii, meditatorii copiilor şi comercianţii de droguri sunt implicaţi. Un studiu publicat în octombrie de profesorul la Berkeley, Gabriel Zucman, împreună cu Annette Alstadsæter şi Niels Johannesen constata că cele 0,01% din gospodăriile cele mai prospere din Scandinavia au evitat plata a aproximativ 25% din taxele care le reveneau, comparativ cu o medie de 2,8% pentru restul populaţiei.

Dar nu doar bogaţii constituie problema. Sectorul din umbră al României, de exemplu, reprezintă aproximativ 29% din economie, conform metodei „Multiple Indicators Multiple Causes” (MIMIC) folosită de Leandro Medina şi Friedrich Schneider în lucrarea lor pentru FMI, care foloseşte diferenţa dintre consum şi venit pentru a calcula proporţia din venituri care nu este declarată (de exemplu prin analiza consumului de electricitate şi a cantităţii de pâine consumată într-o economie).

Chiar şi economia din umbră a Marii Britanii, printre cele mai restrânse din Europa, se ridică la aproximativ 10%.

Iată ce mai spune Murphy:

„Eu ştiu că există activişti ai justiţiei fiscale care nu se simt deloc bine când aud ce am eu de spus… Dar cifrele pentru evaziune sunt pur şi simplu prea mari pentru a fi atribuibile celor bogaţi. Acestea sunt împărţite în toată populaţia.”

Murphy nu dă cifre pentru optimizarea fiscală individuală la care recurg superbogaţii prin intermediul paradisurilor fiscale şi altor scheme de optimizare fiscală, dar el spune că este posibil ca aceste cifre să fie cu mult depăşite de cele ale evaziunii fiscale şi optimizării la nivel corporatist.

Şi atunci, de ce suntem atât de obsedaţi de toţi filantropomiliardarii participanţi la Davos, dar nu şi de uriaşa economie din umbră a Europei?

În parte din cauză că avem impresia că dacă doar o mână de indivizi s-ar comporta altfel, situaţia s-ar putea schimba foarte mult. De asemena, pentru că ne irită că cei bogaţi sunt capabili să facă asta nepedepsiţi, iar noi nu. Murphy foloseşte exemplul scandalului cheltuieilor făcute de parlamentari britanici cu 10 ani în urmă, ca analogie – deşi sumele de bani implicate au fost imateriale, impresia a fost că dacă politicienii se fofilau, ceilalţi de ce nu ar face la fel.

Dar spre deosebire de scandalul cheltuielilor parlamentarilor, sumele de bani despre care vorbim la nivelul elitei care evită impozitele sunt materiale şi de fapt contează în ecuaţia generală. Şi susţinând acele donaţii filantropice care le permit să-şi sporească bunul renume, de fapt le permitem superbogaţilor să ia ei acele decizii despre modul în care să-şi cheltuiască banii, care în mod normal ar trebui să revină guvernului democratic ales.

Dar cu siguranţă există şi un anume fel de mentalitate tolerantă a unora dintre noi faţă de unele părţi ale economiei din umbră: ne gândim că, dacă ar trebui ca oamenii cu cele mai mici venituri, precum menajerele, să-şi plătească toate taxele, nu le-ar rămâne suficient din ce să mai trăiască.

Însă Murphy argumentează destul de convingător că evaziunea fiscală duce de fapt la injustiţie socială şi creşterea inechităţii:

„Legea fiscalităţii ar trebui aplicată şi tuturor ar trebui să li se ceară să plătească ceea ce le revine.

Dacă asta nu se întâmplă, apare inechitatea: cei care îşi achită taxele o duc de multe ori mai rău decât cei care nu o fac. Resentimentele se acumulează în rândul contribuabililor şi se extinde neconformarea. Încă mai îngrijorător este faptul că afacerile oneste sunt subminate de afacerile necinstite. Aceasta face ca afacerile cinstite să aibă o probabilite mai mare de a eşua. Ca urmare, creşterea economică, stabilitatea financiară, investiţiile în afaceri şi perspectivele de angajare sunt toate prejudiciate. Costul inechităţii fiscale este mare, mai ales dacă devine endemic.”

Este important de remarcat că afirmaţiile lui Murphy nu sunt universal acceptate. Estimările HMRC despre amploarea evaziunii fiscale în Regatul Unit, de exemplu, se cifrează la aproximativ 5,3 miliarde de lire sterline, în vreme ce estimările lui Murphy sunt de peste 75 de miliarde de lire sterline (aproape de 15 ori mai mult). Dar el spune că acest lucru se întâmplă din cauză că abordările sunt complet diferite: în vreme ce el are o abordare de sus în jos, începând de la PIB, HMRC foloseşte o abordare de la bază în sus, făcând calculele pornind de la veniturile fiscale care li s-au prezentat.

Alex Cobham, director executiv la Tax Justice Network, nu crede că s-au făcut destule cercetări asupra proporţiilor luate de evaziunea fiscală pentru a trage concluzii privind amploarea acesteia în comparaţie cu a optimizării fiscale – cea din urmă a fost analizată în mai mare măsură. El reliefează de asemenea că o parte a activităţii din economia din umbră este probabil marginală (neputând ajunge să iasă din cadrul economiei din umbră).

Totuşi, Cobham spune:

„Ceea ce spun aceste cifre este că amploarea potenţială a evaziunii este foarte mare. Şi ca atare, chiar dacă ar fi ca cifrele lui Richard să scadă cu 10%, tot rămâne suficient pentru a fi preocupaţi şi a lua măsuri. Acesta este un domeniu vast în privinţa căruia probabil în mod constant nu facem suficient. În parte, aceasta ţine de întreprinderea mai multor studii şi creşterea încrederii în cifre.”

Rezumând, guvernele – şi noi toţi – trebuie să dăm mai multă atenţie evaziunii fiscale. Deseori există o dihotomie falsă în modul în care se gândesc politicienii la metodele de reducere a deficitelor fiscale: în loc să ia în considerare fie creşterea taxelor, fie tăierea cheltuielilor guvernamentale, ar trebui să se gândească şi la modalităţi de extindere a bazei lor fiscale prin scoaterea unor agenţi economici din economia din umbră.

Printre măsurile posibile de contracarare a evaziunii sugerate de Murphy se numără constrângerea fiecărei companii să-şi declare conturile curente şi tragerea la răspundere personal a acţionarilor şi directorilor lor pentru orice taxă neplătită; şi solicitarea ca băncile să furnizeze HMRC sau ministerului care se ocupă cu colectarea taxelor rapoarte despre toate firmele cărora le asigură servicii bancare sau contabile. Numai aceste măsuri, crede Murphy, ar duce la recuperarea unei treimi din veniturile fiscale lipsă.

Totuşi, vestea bună este că atât evaziunea fiscală cât şi optimizarea fiscală la nivelul corporaţiilor sunt de fapt în scădere acum, potrivit lui Murphy:

„Măsurile care sunt adoptate pentru sporirea ratei raportării funcţionează. Eu cred că în 2012 s-a produs o schimbare de atitudine. Companii mari care până atunci consideraseră în esenţă că optimizarea fiscală nu implica niciun risc, nici pentru bunul renume al companiei, au început brusc să înţeleagă – din cauză că Google, Amazon şi Starbucks au fost audiaţi de (parlamentarul britanic laburist) Margret Hodge – că asta îi poate duce într-o situaţie neplăcută…

Vedem companii care de fapt discută cu noi şi ne spun: ‘ne vom închide operaţiunile externe dacă asta ne asigură o acreditare a corectitudinii fiscale Fair Tax Mark, pentru că asta este prea important pentru noi acum’. Descoperim asta cu uimire. Cu 10 ani în urmă, ideea că cineva ne-ar fi putut spune aşa ceva, era extrem de îndepărtată. Este incredibil.”

Cum observa cândva celebrul filantrop John Rockefeller: „Următorul lucru, pe care este important să-l faci după ce faci ceea ce este corect, este să-i înştiinţezi pe oameni că faci ceea ce este corect”.

Articol de Jemima Kelly