Para comorilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 mai 2018, 16:58

  Se crede că în zile însemnate de Sfântul Vasile, de Paşti, de Sfântul Gheorghe şi de Ispas comorile ard.

Ceea ce se vede arzând este para focului.  Ea indică locul unde sunt ascunse comorile.

(varianta radiofonică a rubricii)

Ca toate lucrurile pe lumea asta comorile sunt şi ele „curate” şi „necurate”. Pot fi deosebite prin culoarea flăcării şi prin delimitarea timpului când ard. Comorile curate ard de la miezul nopţii (după cântatul cocoşilor) până în zori, iar flăcările sunt albăstrui sau verzui. Para focului curat arată că acele comori au fost îngropate cu gând bun şi pot fi descoperite de oricine. Vor aduce noroc şi prosperităţi.

Comorile necurate ard de la amiază până la miezul nopţii, iar flacăra este albă sau galbenă. Aceste comori nu pot fi dezgropate decât de cei care le-au îngropat. Oricine altcineva va fi întinat de blestemul comorii.

Oricine poate să vadă para comorilor, dar nu oricine are dreptul să le dezgroape. Iar dacă se-ncumetă să dezgroape, atunci trebuie să se asocieze; să fie trei sau cinci (număr impar), să aibă gând curat, să fie prieteni între ei (nu se dezgroapă comoara cu duşmani!).

Comoara necurată tentează la fel ca şi comoara curată. Cine se-ncumetă să o sape, trebuie să sacrifice înainte un animal, pentru că altfel viaţa i-ar fi pusă în pericol. Gestul sacrificării este compensatoriu pentru legea nescrisă a pământului tăinuitor şi de comori necurate. Groapa, care s-a săpat pentru a descoperi comoara, nu se acoperă, iar pe fundul ei se lasă un ban. E plata pământului şi însemn pentru luarea a ceea ce nu ai muncit, ci doar ai descoperit. Babele vrăjitoarele, se bucură nu atât la comoară, fie ea curată sau necurată, ci la piatra roşiatică pe care o găsesc pe locul unde se află comoara. Para comorii a ars piatra până i-a dat culoarea roşiatică şi a purificat-o, fiind bună pentru orice vrăji.

Cei ce caută comori umblă după potcoave de cai morţi.

Par a fi cu noroc, dar norocul nu-l vezi.

Se ştie doar că bogat e acela ce nu e dator şi că decât bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. Da, da’ suta mărită sluta!

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni,  Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Para comorilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 mai 2017, 05:00

Se crede că în zile însemnate de Sfântul Vasile, de Paşti, de Sfântul Gheorghe şi de Ispas comorile ard.

Ceea ce se vede arzând este para focului.

Ea indică locul unde sunt ascunse comorile.

(varianta audio a rubricii)

Ca toate lucrurile pe lumea asta comorile sunt şi ele „curate” şi „necurate”. Pot fi deosebite prin culoarea flăcării şi prin delimitarea timpului când ard. Comorile curate ard de la miezul nopţii (după cântatul cocoşilor) până în zori, iar flăcările sunt albăstrui sau verzui. Para focului curat arată că acele comori au fost îngropate cu gând bun şi pot fi descoperite de oricine. Vor aduce noroc şi prosperităţi.

Comorile necurate ard de la amiază până la miezul nopţii, iar flacăra este albă sau galbenă. Aceste comori nu pot fi dezgropate decât de cei care le-au îngropat. Oricine altcineva va fi întinat de blestemul comorii.

Oricine poate să vadă para comorilor, dar nu oricine are dreptul să le dezgroape. Iar dacă se-ncumetă să dezgroape, atunci trebuie să se asocieze; să fie trei sau cinci (număr impar), să aibă gând curat, să fie prieteni între ei (nu se dezgroapă comoara cu duşmani!).

Comoara necurată tentează la fel ca şi comoara curată.

Cine se-ncumetă să o sape, trebuie să sacrifice înainte un animal, pentru că altfel viaţa i-ar fi pusă în pericol.

Gestul sacrificării este compensatoriu pentru legea nescrisă a pământului tăinuitor şi de comori necurate. Groapa, care s-a săpat pentru a descoperi comoara, nu se acoperă, iar pe fundul ei se lasă un ban. E plata pământului şi însemn pentru luarea a ceea ce nu ai muncit, ci doar ai descoperit. Babele vrăjitoarele, se bucură nu atât la comoară, fie ea  curată sau necurată, ci la piatra roşiatică pe care o găsesc pe locul unde se află comoara. Para comorii a ars piatra până i-a dat culoarea roşiatică şi a purificat-o, fiind bună pentru orice vrăji.

Cei ce caută comori umblă după potcoave de cai morţi.

Par a fi cu noroc, dar norocul nu-l vezi.

Se ştie doar că bogat e acela ce nu e dator şi că decât bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. Da, da’ suta mărită sluta!

Ghermanul

Sărbătoarea Ghermanului nu se uită!

Are dată fixă, 12 mai şi dacă nu e respectată se prinde blestemul „mânca-te-ar viermii”, pentru că Ghermanu este patron al animalelor şi insectelor.

De vrerea lui depind semănăturile şi rodul holdelor.

De Gherman ne amintim când vin ploile mari şi grindina. Pentru că Ghermanul este şi patron al grindinei. Cum oamenii au cam uitat de Gherman nici nu-i de mirare câte nenorociri se abat asupra lumii.Se crede că în această zi insectele năpădesc semănăturile.

Dacă sărbătoarea nu este respectată se crede că o vită cât de puţin zgâriată va face viermi. Gherman este conducătorul furtunilor şi al norilor de grindină.

O legendă spune despre un preot care a muncit în această zi la câmp şi seara s-a abătut grindina asupra satului. Toţi sătenii au dat vina pe preot.

O altă legendă povesteşte cum Dumnezeu (varianta nominală Vartolomei) a trecut  peste o grămadă de fasole şi a făcut-o praf. A rămas neatinsă o păstaie în dosul unui arac. Atunci Dumnezeu a strigat: „Înapoi, Ghermane, că a mai rămas o teacă în dosul unui arac. Sparge cuibul dracului!”. Şi praf a făcut-o Ghermanul şi pe aceasta”.[1]

În Gorj, la Tismana şi Godineşti sărbătoarea se ţine „să nu bată piatra”.

Iar la Runcu e chiar sărbătoare, pe care o ţin localnicii cu sfinţenie de sute de ani. Se spune că într-o zi de 12 mai a bătut piatra aşa de tare că a stricat toate semănăturile. De atunci ziua e ţinută drept praznic al satului. Preotul Constantin Runcanu povesteşte cum sătenii se pregătesc din vreme pentru sărbătoare. Pe vremuri se făceau praznice la pivniţe cu miei fripţi haiduceşte. Atunci, de hram se deschideau vase cu vin puse deoparte special pentru sărbătoare. Şi azi gospodarii pregătesc bucate şi cine vine prin sat este invitat la masă. După-amiază se-ncinge jocul în mijlocul satului. Şi se petrece până spre dimineaţă. Petrecerea nu se uită, cum nu se uită nici interdicţia de a munci, că e rău de pagubă!

Pe vremuri pentru a întâmpina paguba, o femeie dezbrăcată, noaptea, dădea ocol semănăturilor, ca viermii să nu le strice, pe ele, pe semănături. După câte vezi în ziua de azi n-ar mai trebui să fie nici urmă de insecte. Se spune: e rău de lupi, că se ghermănesc vitele, şi de uli, că ghermănesc găinile[2].

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Bogdan Dănescu

[1]Th. D. Speranţia, op. cit., I, f. 397, V, f. 24.

[2] Idem, I, f. 274.