Paştele cailor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 iunie 2019, 05:00

În a şasea joi după Paşti, când e şi sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea cabalină cu dată mobilă Paştele cailor sau Joia Iepelor. Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă.

(varianta radiofonică a rubricii )

Legendele amintesc de momentul în care caii au fost blestemaţi să se bucure de saţietate doar o dată-n an:

„Preacurata Fecioară Maria, după ce l-a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi apoi săturându-se se culcară şi prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul, cât era în iesle, ci ei ‚mâncară până chiar şi cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-L afle Irod şi să-L taie”. (legendă din Banat)[1].

Maica s-a supărat şi i-a blestemat:

Fire-aţi cai voi blestemaţi

 Să n-aveţi nicicând saţ

 Până-n ziua de Nălţare

 Dar şi-atunci ne-ndestulare.

                                        sau:

Fire-aţi cai voi osândiţi

 Și de mine-afurisiţi,

                                                De mine, de Dumnezeu,

                                    Mai tare de fiul meu,

                                    Fiindcă nu m-ascultaţi,

                                    Voi să nu mai aveţi saţ,

                                    Numa-n ziua de Ispas

Şi şi-atunci vreme de-un ceas.

  Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau, se definitivau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia La paştele cailor se foloseşte cu sens peiorativ, adică niciodată.

Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paști.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Mihaela Ioniță

[1]Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 241.

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 iunie 2019, 13:23

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, ”să aibă de drum” se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

 Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Paştele cailor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 mai 2018, 11:31

În a şasea joi după Paşti, când e şi sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea cabalină cu dată mobilă Paştele cailor sau Joia Iepelor.

(varianta audio a rubricii)

Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă. Legendele amintesc de momentul în care caii au fost blestemaţi să se bucure de saţietate doar o dată-n an:

„Preacurata Fecioară Maria, după ce l-a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi apoi săturându-se se culcară şi prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul, cât era în iesle, ci ei ‚mâncară până chiar şi cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-L afle Irod şi să-L taie”. (legendă din Banat)[1].

Maica s-a supărat şi i-a blestemat:

Fire-aţi cai voi blestemaţi

                                    Să n-aveţi nicicând saţ

                                    Până-n ziua de Nălţare

                                    Dar şi-atunci ne-ndestulare.

sau:

Fire-aţi cai voi osândiţi

                                    Şi de mine-afurisiţi,

                                    De mine, de Dumnezeu,

                        Mai tare de fiul meu,

                        Fiindcă nu m-ascultaţi,

                        Voi să nu mai aveţi saţ,

                        Numa-n ziua de Ispas

Şi şi-atunci vreme de-un ceas.

Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau, se definitivau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia La paştele cailor se foloseşte cu sens peiorativ, adică niciodată.

Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paşti.

Iată şi socoteala

               De unde nu se face procopseala!

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 241.

Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște organizează sărbătorea „Tudorița”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 24 februarie 2018, 19:48

  Primăria Muncipiului Târgoviște alături de Teatrul Municipal Tony Bulandra și împreună cu Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște organizează sărbătorea tradițională „Tudorița” sau „Paștele Cailor”, sărbătoare intrată în patrimoniul cultural național al minorităților etnice din România, respectiv a comunităţii bulgare din Târgoviște. Informează Agenția de presă RADOR.

Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște pe site-ul oficial descrie această sărbătoare, subliniindu-i semnificațiile: ”Comunitatea bulgarilor din Târgovişte, Cartierul Matei Voievod, sărbătoreşte Paştele Cailor, Konski Velikden, în prima sâmbătă a Postului Mare, sâmbătă care, după calendarul ortodox, este a Sfântului Teodor sau Todorovden, în limba bulgară. Acest obicei este unic în România, specific comunităţii bulgarilor de la Târgovişte. Este ziua în care grădinarul bulgar şi calul său, după un obicei străvechi merg la biserică şi primesc binecuvântarea preotului pentru a fi sănătoşi în anul care urmează. La biserică, preotul binecuvântează cu apă sfinţită şi cu konceta (căluţi din aluat de pâine) pentru sănătate. După slujba religioasă femeile oferă konceto bărbatului, iar acesta împarte darul în două părţi egale, jumătate o mănâncă el, jumătate o dă calului, pentru a întări legătura dintre ei. Muncile de primăvară începeau în credinţă şi speranţă de mai bine.

Acest obicei este una dintre moştenirile ancestrale pe care bunicii bunicilor noştri o au de la înaintaşii lor trăitori la sud de Dunăre, obicei păstrat şi astăzi. Având o puternică amprentă spirituală, credinţa fiind unul dintre pilonii existenţei lor, acest obicei arată ce importanţă dădeau grădinarii bulgari acestui nobil animal care i-a însoţit în bejanie şi i-a ajutat în munca lor. Mergeau împreună la preot să primească binecuvântare. Cum altfel să fi procedat omul simplu decât  făcându-şi prietenul necuvântător egal în faţa lui Dumnezeu? Un gest normal prin simplitatea şi pragmatismul său: gospodarul era bine dacă şi ajutorul lui de nădejde era bine.

Şi astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de normalitate. Şi de calm. Sărbătoarea este o invitaţie la iubire şi respect a naturii şi a darurilor cu care am fost blagosloviţi. Dacă pe unii greutăţile i-au îngenunchiat, sunt încă destul de mulţi gospodari în comunitatea bulgară pentru care CALUL  reprezintă o mare bogăţie şi ajutor nepreţuit în activităţile de zi cu zi. Îi veţi vedea, în zi de sărbătoare, cât de frumos împodobesc caii şi căruţele şi cât de mândri trec în atelajele lor, în picioare, cu căciulile şi pălăriile date pe ceafă, să fie văzuţi de departe!

Este atitudinea pe care progresul, modernitatea n-au schimbat-o prea mult… Imagine a bulgarilor mândri veniţi de la sud de Dunăre, fugind de urgia otomană, rămasă neschimbată pentru generaţiile viitoare. Este momentul de glorie al acestor oameni simpli şi muncitori, puţin pretenţioşi, dar care seara nu intră în casa lor la masă înainte de a da tainul binemeritat tovarăşilor lor de trudă.

În aceste zile natura ne oferă liniştea de care ne va fi dor tot restul anului. Pentru grădinarii care iubesc munca, zăpada mare din iarnă este certitudinea recoltelor bune de la vară. Dar zăpada mare este ea însăşi o persuasiune pentru odihnă şi huzur: carne la cazan mai e, vin în beci mai e, chef de vorbă, aşişderea, slavă Domnului! Zăpada mare a prelungit perioada sărbătorilor. Şi bulgarul, ca şi românul, când e vorba de sărbătoare, este întotdeauna bucuros de oaspeţi!”

Sursa: Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște

http://www.zaedno.ro/ro/activitate-cultural/evenimente/tudorita/69-patele-cailor-sau-nevoia-de-normalitate

Foto: https://www.google.ro/search?q=T%C3%A2rgovi%C8%99te+s%C4%83rb%C4%83toarea+Tudori%C8%9Ba&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwic1KvR9L7ZAhWI-aQKHeq8CLQQ_AUICigB&biw=1280&bih=899#imgrc=TcxiZjSMh8id7M:&spf=1519488216788

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

În așteptarea Rusaliilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 mai 2017, 05:00

A şaptea săptămână de la Paşte, până în Rusalii este cumpănă între săptămâna Ispasului, a Înălţării Domnului şi săptămâna Rusaliilor. De la bucuria Înălţării la grija excesivă a intruziunii maleficului în viaţa pământească prin îmbolnăviri neuro-psihice este un arc voltaic al binelui împlinit şi al preîntâmpinării răului.

(varianta audio a rubricii)

Săptămâna începe cu Lunea Rătăcită, ca o ezitare între lumină şi întuneric. Oarbele. Şchioapele sunt divinităţi feminine de care oamenii se feresc aşa cum se feresc şi de Rusalii. După Înălţare spiritele morţilor se retrag în Lumea lor, lăsând pământul luminat.

Se crede însă că, la cum se-ntâmpla şi în această viaţă unde sfinte se rătăcesc, nu găsesc drumul de-ntoarcere. Şi-atunci se dă un bob zăbavă”, înc-o zi, de rătăcire pentru a se duce în Lumea lor. Şi în Lumea de aici se-ntâmplă rătăciri, acolo unde nu este drumul bine marcat, unde sunt mai multe şi trebuie s-alegi, în păduri sau în locuri necunoscute.

Drumul ştiut este cel mai scurt. N-ai cum să te rătăceşti dacă ştii.

După Lunea Rătăcită urmează marţea între Tunuri. Pretunul confirmă perioada ploilor şi tunetelor de vară. Şi ca să fie îmbunate tăriile cerului şi joia din această săptămână se serbează cu nelucru.

E ultima joi „de peste an” (Mangiuca).

Sfârşitul de săptămână aduce însă grija Rusaliilor. Sâmbăta lor este şi sâmbăta Moşilor, a Moşilor de vară. Este ziua când se face „Goana Rusaliilor”, când se-mbunează spiritele mieilor dându-li-se ofrande. Sărbătoarea este deopotrivă pentru cei morţi (şi nu se lucrează până la amiaz), dar şi pentru cei ce duc grija bucatelor în astă lume (după prânz se poate lucra). Se crede că nu e bine să se măture, „să nu dea praf în ochii morţilor”. Şi se mai crede că în noaptea de sâmbăta Rusaliilor înfloreşte feriga. Cine-o are, mare noroc va avea.

Duminica este Duminica Mare, a Rusaliilor, cu căluşari, cu frunze de tei şi de pelin. Toţi petrec, până şi purecii, pentru că e sărbătoarea lor.

Şi se doreşte ca sărbătoarea să se petreacă în timp frumos, pentru că aşa cum e vremea în Duminica Rusaliilor, aşa va fi toată vara.

Când se naşte şi când moare căluşul? De la Strat de Rusalii la Marţea Ciocului

Personificarea luminii şi a căldurii este calul. Simbolul cabalin anunţă anotimpul vara, cum lupul patronează iarna. Calul ajută soarele să parcurgă drumul luminii, de la răsărit la apus şi el este cel ce pune ordine în lume. Caii lui Sântoader restabilesc ordinea după Dragobete, iar Căluşarii alungă Rusaliile, Ielele.

De la Ispas până la Pogorârea Sfântului Duh, SărbătoareaRusaliilor, lumea rămâne fără dumnezeire. În aceste zece zile sufletele morţilor rămase printre noi de la Joimari trebuie îmbunate prin pomeni date la Moşii de Vară, în Sâmbăta Rusaliilor şi alungate prin jocul căluşarilor ca şi prin obiecte cu funcţie apotropaică: leuşteanul, usturoiul.

În miercurea a patra după Paşte este ziua de naştere a Căluşului, cel ce este ştiut drept zeu protector al cailor. Ziua se numeşte Strat de Rusalii. Celebrarea zilei se face prin ceremonialul cunoscut sub numele de Legatul Căluşului.

Joia a şasea după Paşte este Paştele Cailor, zi în care Caii se satură şi ei o dată în an. Ziua se mai numeşte şi Joia Iepelor. Aşa a lăsat Dumnezeu!

În Sâmbătă Rusaliilor cad Moşii de Vară, zi în care se face Legatul Steagului şi apoi Jurământul. Iar îngropatul Căluşului, moartea lui se-ntâmplă a treia zi de la Duminica Rusaliilor, sau a zecea zi, tot o marţi, Marţea Ciocului.

Ceata de căluşari în săptămâna Rusaliilor este dorită, dar şi de temut. Căluşarii sunt cei ce tratează bolnavii de luat din Iele, apucat de Iele, luat din Rusalii sau rămas şoimănit.

„Căluşul e lucru diavolesc: Hristos a trimis pe pământ Duhul Sfânt iar Diavolul a făcut Căluşul” – aşa spun bătrânii din Bârca, judeţul Dolj. De aceea nu se lucrează în aceste zile. Căluşarii amintesc prin ceata lor de herghelia de cai şi de aceea vătaful îi îndeamnă prin strigături:

„Hălai-şa, hăp, hăp! Dii, măi, dii!”.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Săptămâna aceasta sărbătorim Paștele Cailor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 iunie 2016, 11:00 / actualizat: 24 iunie 2016, 7:26

Începe săptămâna lui Ispas. Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! În ziua de Ispas oamenii trebuie să fie veseli, pentru că şi Ispas a fost un om vesel.

A şasea joi după Paşti, când e Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea numită Paştele cailor sau Joia Iepelor. Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă.

Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor, pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia ”La paştele cailor” se foloseşte cu sens de ”niciodată”.

Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paşti. Iată şi socoteala /De unde nu se face procopseala!

De Ispas pe vremuri, în Oltenia, se mergea în Frăsinet. Bolnavii erau pregătiţi din ajunul Ispasului, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în haine noi. Acolo se alegea locul pentru punerea mesei ursitorilor. Se crede că ele, cele trei, s-au supărat pe om, care de supărarea lor s-a-mbolnăvit. Acum, de Ispas, era momentul  împăcării cu ele, cu ursitorile. Se aşeza masa cu o turtă mare de pâine, vase noi, pahare noi, cu vin, rachiu, apă, lumânări şi tămâie. Faţă de ofrandele puse pe masa de ursitori a copilului abia născut, se constată existenţa lumânărilor şi a tămâiei ce amintesc de starea de boală, cumpănă  între viaţă şi moarte. Vrăjitoarea (căci, în lipsa moaşei, vrăjitoarea e necesară pentru a chema ursitorile), îngenunchia lângă bolnav şi spunea un descântec, având o mână pe fruntea bolnavului şi o alta pe prăseaua cuţitului înfipt la rădăcina frăsinelului.

Urma veghea de noapte, timp magic în care floarea frăsinelului avea menirea de a indica viitorul bolnavului, însănătoşirea sau plecarea în Lumea fără Dor.

Ispasul, Înălțarea, este  zi de bucurie, iar ziua de sâmbătă, cunoscută și ca Nedeea de Ispas, încheie săptămâna cu joc și voie bună. Pe vremuri se adunau neamurile și petreceau cu mâncare și băutură pe săturate. Pe vremuri!

Text și lectură de Gabriela Rusu-Păsărin