Ion Dobran și poveștile ultimului pilot de vânătoare al aviației române

Publicat de Gabriel Stan, 23 februarie 2022, 15:11

Ion Dobran a fost ultimul pilot de vânătoare al aviației române din timpul celui De al Doilea Război Mondial. Acesta ne-a împărtășit din amintirile sale, creionate în povești memorabile trăite de-a lungul vieții sale.

S-a stins din viață în anul 2021, la vârsta de 102 ani.

Ion Dobran ne-a povestit despre primii ani din școala militară și începutul carierei:

Ion Dobran continuă poveștile superbe trăite de-a lungul carierei de avitator:

Ion Dobran a fost înlăturat din armată și a devenit strungar. Despre această experință ne-a povestit în momentul următor:

32 de ani de la moartea pilotului de vânătoare Doru Davidovici

Publicat de Gabriel Stan, 27 aprilie 2021, 13:47

Cristian Dumitrașcu (realizator):  S-au împlinit 32 de ani de la moartea marelui pilot de vânătoare Doru Davidovici, o personalitate complexă, care a marcat multe generații de aviatori și nu numai, pentru că Doru Davidovici, în afara faptului că a fost un pilot senzațional, a fost şi un scriitor de mare succes, cu o operă literară impresionantă: până la 44 de ani a scris peste 10 cărți.

O coincidență stranie a făcut ca acum câteva zile, când s-au împlinit fix 32 de ani de la ultimul zbor al lui Davidovici, să se prăbușească un alt pilot – tot cu un MiG, dar modernizat între timp, MiG-21 Lancer. Și ce este foarte important: după cum știm cu toții, acum lt.-comandorul Andrei Criste a reușit să se catapulteze, iar acum este, Slavă Domnului, pe mâini bune, la Spitalul Militar din București. Îi urăm sănătate!

Ne gândim cu toții că ziua de 20 aprilie este una la care toți aviatorii se gândesc poate cu înfrigurare, însă putem considera totuși că, odată cu acest incident în care pilotul Criste a reușit să se salveze, poate că s-a spart ghinionul, cum se spune în popor.

Revenind la interviuri care urmează, de acum și până la finalul „Jurnalului militar”, invitatul emisiunii este generalul maior în retragere Victor Strâmbeanu, fost pilot de vânătoare. L-a avut instructor chiar pe Davidovici, iar anul trecut a lansat o carte excepțională, o carte de istorie a aviației militare.

Cristian Dumitrașcu (realizator): Domnule general Victor Strâmbeanu, aș vrea să vă întreb – sunt foarte curios, ca experiență umană și profesională – dumneavoastră, ca om de meserie, ca pilot de vânătoare, ați avut marea șansă de a-l cunoaște pe Asul – îmi permit să spun eu așa, un profan – asul nr.1 al piloților de vânătoare din epoca comunistă, pe Doru Davidovici.

Şi asta, cu siguranță, pentru un om de meserie – revin și spun asta; nu știu cum să spun mai potrivit – este o experiență extraordinară, cunoscând și piloții din timpul războiului, dar și piloții cu care vă pregăteaţi dumneavoastră în epoca aceea comunistă – cum ați scris dumneavoastră acolo: „Doru Davidovici, cu o finețe în exprimare și cu o distincție, a spus la un moment dat: Apărăm România cu toate clasele care se găsesc în ea” – din memorii, așa, aproximativ, am citat.

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: Exact. Domnule Dumitraşcu, este un continuum. Noi suntem, românii și în general societăţile umane sunt caracterizate de un continuum istoric. Într-adevăr, am avut şansa să îl cunosc pe asul Doru Davidovici şi pe scriitorul Doru Davidovici şi pe instructorul Doru Davidovici şi pe omul, înainte de toate. Eu i-am spus „maestrul”. Dar, cum spuneam, e un continuum.

Trebuie să precizez – pentru ascultătorii noştri, că dumneavoastră ştiţi – Doru Davidovici a venit odată la zbor, de exemplu, cu geaca lui Dan Vizanti, asul nr.4 al aviaţiei de vânătoare române, împrumutată de la fiica acestuia, doamna Ana Maria Vizanti – căreia îi mulţumesc pe această cale pentru că este aproape de noi cu orice ocazie şi el era foarte ancorat în istoria reală a aviaţiei române, nu aia modificată, ştiţi din ce cauze şi…

Cristian Dumitrașcu (realizator):  Da, era trunchiată istoria piloților din Armata Regală, era una care lipsea și, din păcate, și acum cred că lipsește din cărțile de istorie.

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: Din păcate, da, nu e cunoscută suficient și eu m-am străduit, am făcut un efort în acest sens. Sper că nu greșesc dacă menționez, dar nu acum, poate mai încolo, o lucrare recentă ieșită de sub tipar: ‘”Așii aviației de vânătoare române, Escadrila de aur – Primii 12″.

Deci, cum vorbeam eu încontinuu și noi l-am simțit pentru prima dată, ca să spunem așa, pe viu, am avut o legătură cu trecutul prin Davidovici, care era… nu era… Ok, am fost contemporani, am zburat împreună, dar era un pic din generația premergătoare, eu eram locotenent când dumnealui era locotenent- colonel, și cu toate astea, el a reușit să facă pasul peste atâtea grade, că el a făcut pasul, nu îndrăzneam noi, locotenenții, către noi, către generațiile tinere și să facă această punte și această legătură nu numai între noi și generația lui, ci și cu trecutul despre care noi, din păcate, la momentul ăla, și din păcate, nici la momentul ăsta, mulți aviatori, și nu mai vorbim de societatea civilă, nu cunosc foarte multe și avem o datorie morală față de acești oameni să îndreptăm, să aducem adevărul, să-i aducem în lumină, pentru că acolo merită să fie, mai ales că au fost dur reprimați și după ’45 și oricât de mult am face noi pentru reconstituirea memoriilor…

Cristian Dumitrașcu (realizator):  Tot e prea puțin, sigur.

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: E prea puțin. Nimeni nu le mai dă înapoi tinerețea, viețile furate… dar, în sfârșit… Revenim la Doru Davidovici, pentru noi, am avut o șansă extraordinară, faptul că l-am avut pe acest mentor, pe acest maestru printre noi și ne-a ajutat să pătrundem încet, încet în tainele meseriei.

Am avut instructori grozavi, mulți instructori extraordinari, dar Davidovici era altceva, Davidovici reușea să ne facă să ne simțim că am intrat într-o castă privilegiată, aparte, și să lupți pentru a te menține în această castă, să lupți să îți confirmi valoarea, pentru că să știți a fost, hai să nu spunem un du-te-vino, dar un număr mare de piloți vehiculați, în regimentul nostru, că așa îi spunea atunci, de la Borcea, regimentul de la Borcea, erau vehiculați foarte mulți în general unitățile de aviație de vânătoare la supersonice, dar nu toți rămâneau până la sfârșit, și nu mă refer aici la camarazii căzuți, deși se cuvine să-i amintim…

Cristian Dumitrașcu (realizator):  Din păcate, nu au fost puțini.

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: Din păcate, nu au fost puțini. Cât am stat eu la Borcea, cât am zburat eu la Borcea, șapte camarazi mi-am pierdut căzut la datorie, inclusiv pe Davidovici, care a căzut în 20 Aprilie ’89, împreună cu un locotenent, Petra Dumitru, și se cuvine să îi menționăm pentru că și ei au intrat în panteonul neamului, au căzut la datorie.

Iar să știți, pentru moartea unui om, contează mai puțin dacă a murit în bombardamentul de la Hiroshima, într-o luptă aeriană feroce la Kursk sau deasupra Ploieștiului sau a căzut la datorie cu același avion cu care și-a facut datoria și la pace și la război.

Moartea e la fel de groaznică, de oribilă, pierderea e la fel de dureroasă în sufletele familiilor în primul rând, ale camarazilor, și e o pierdere pentru categoria de forțe pentru țară. Un pilot de vânătoare, mai ales unul de valoarea lui Davidovici, e o pierdere irecuperabilă. Orice om, orice ființă umană e o pierdere irecuperabilă.

Cristian Dumitrașcu (realizator):  Așa este!

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: Cei șapte pe care i-am condus pe ultimul drum înainte de vreme, am simțit că s-a rupt ceva din noi, dar, știți cum, ca să găsești forța să mergi mai departe, spui că ,ok, ce nu te omoară, te face mai puternic.

Dar e o chestie, când îți cade un om ca Davidovici, care ți-e instructor, mentor, l-am adoptat și ca în model de viață, că ne-a inspirat, a inspirat generații întregi de tineri, i-a chemat spre aviație, i-a înflăcărat pe cei care erau deja în aviație, i-a motivat în plus.

Deci, când pierzi un om de talia lui Davidovici nu e numai fiorul ăla metafizic, atavic, domnule, dacă mi-a căzut instructorul, ce mă așteaptă pe mine? E mai mult, golul lăsat de Davidovici a fost imens.

Eu am avut senzația și, ca mine, toată promoția mea și promoțiile dinaintea mea câțiva ani și după, pentru că, așa cum v-am spus, Davidovici a făcut saltul său extraordinar de la locotenent-colonel la locotenent, ne zicea „colega” cu generozitatea maestrului și te făcea să te simți special. Dar golul lăsat de el a fost imens, nu l-a mai umplut nimeni. Borcea n-a mai fost niciodată… Borcea fără Davidovici…

Cristian Dumitrașcu (realizator): Ei, asta e o afirmație pe care am mai auzit-o și nu mă îndoiesc că așa este și spuneați despre Davidovici că, într-adevăr, a fost un om senzațional, dincolo de faptul că era un pilot extraordinar, a fost scriitor, ufolog, a fost un spirit absolut special, care se naște o dată la – cum se spune – o dată la 100 de ani.

Generalul maior (Rz.) Victor Strîmbeanu: Sau mai rar. Borcea n-a mai fost Borcea fără Davidovici. Aș vrea să se înțeleagă în următoarea cheie: Borcea n-a mai fost Borcea fără Davidovici pentru noi, cei care l-am cunoscut.

Unitatea a rămas unitate de elită, cu piloți de elită, cu instructori de elită, dar cei care l-am cunoscut pe Davidovici, în momentul în care a plecat și nu s-a mai întors, a lăsat acest gol imens din această perspectivă. Altminteri, unitatea și-a menținut și se confirmă că și astăzi e în linia întâi.