Determinarea – cheia succesului

Publicat de gabrielasaksa, 1 aprilie 2024, 12:36

Raluca Răileanu: Sunt căpitan Raluca Răileanu parte din Escadrila 712 Elicoptere Giarmata.

Livia Fartușnic: Vă rog să ne povestiţi parcursul dumneavoastră și de unde a început totul, de unde a început dragostea pentru armată, în primul rând?

Raluca Răileanu:  Dragostea pentru armată a început încă din copilărie. Eu sunt de loc din Brăila și zona în care locuiam era înconjurată de unități militare. Şi când aveau exerciţii, marșuri și treceau tot timpul pe strada din fața blocului și de fiecare dată eram nelipsită să-i privesc cum merg către poligon sau către unitate, și de atunci mi-am dorit să fac și eu parte din această categorie a forțelor armate.

Livia Fartușnic: Cum ați decis să urmați liceul militar?

Raluca Răileanu: Să merg la liceul militar m-am hotărât în clasa a VIII-a când au venit de la centrul de recrutare să ne prezinte oferta educațională și bineînțeles n-am stat pe gânduri prea mult, am mers, m-am înscris și am optat pentru Liceul Militar Dimitrie Cantemir de la Breaza.

Livia Fartușnic: Cum au fost anii de liceu? Adulţii își amintesc cu plăcere de perioada liceului pentru că se simt mai liberi. Cum a fost la dumneavoastră?

Raluca Răileanu: Nu pot să spun nici că a fost ușor, nici greu, a fost o schimbare, aia e clar, mergi de acasă, mergi într-un loc necunoscut, înconjurat de străini, de copii din toate colțurile țării, fiecare cu obiceiuri lor și cu tradițiile lor. A fost un pic greu în faza de acomodare, dar m-am adaptat cu succes şi am continuat cariera militară.

Livia Fartușnic: Și acum să trecem la cealaltă etapă din viața dumneavoastră, etapa de student, student militar. Cum ați ales Academia Forțelor Aeriene?

Raluca Răileanu: În liceu fiind foști absolvenți care erau deja studenți ai academiilor militare veneau ocazional la diverse activități, aniversări ale liceului și bineînțeles că ne povesteau din experiențele lor și cumva s-a înfiripat așa o pasiune pentru partea asta de aviație. Dar impactul cel mai mare l-am avut în momentul în care am mers în excursia de studii și am intrat pe poarta academiei şi am văzut elicoptere, avioane, rachete pe platoul academiei și am zis că aici vreau să vin. Am fost la toate, și la Sibiu, și la Marină, la Constanța și la școlile de maiştri și subofițeri, se face un tur al instituțiilor de învățământ.

Livia Fartușnic: Cum a fost perioada pe timpul studenției, ce dificultăți ați întâmpinat? Este o lume a bărbaților. Cum a fost acea perioadă?

Raluca Răileanu: Acum cred că e un pic depășită chestiunea asta cu o lume a bărbaților. Încă de când eram eu în liceu erau foarte multe femei în sistemul militar. Promoția mea, să spun așa, nu a întâmpinat o dificultate în adaptare fiind femeie, am mers normal, nu am simțit diferența asta de: tu nu poţi face pentru că ești femeie, poate mai mult el că e bărbat.

Livia Fartușnic: Cu siguranță un pilot nu uită primul zbor. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

Raluca Răileanu: Într-adevăr a fost un zbor de neuitat. A fost în vara primului an de academie. Mi-am dat seama cât de mult trebuie să te pregătești și să înveți să poți face cu o oarecare lejeritate ceea ce ai de făcut. Chiar e deosebit, nu are un termen de comparație și senzațiile sunt pe măsură. Ziua aia întreagă a fost o zi plină de emoții, pentru că nu știam exact la ce să mă aștept. Una e să te pregătești la sol și să-ți faci în cap toți pașii pe care îi ai de urmat și pe ce să apeși, unde pui mâna, la ce să te uiți, la momentul în care te ridici de la sol, toată treaba asta te schimbă un pic. Nu mai ai aceeași viziune, până înveți, să-ți intri în mână. La sol, da, știi tot exact cât trebuie sau poate mai mult decât trebuie, dar în momentul în care te urci chiar se schimbă treaba. Sincer, primul gând să zic așa, când am fost la manșă am zis că nu știu dacă o să învăț vreodată exact cum trebuie să fac și dacă o să-mi iasă cum trebuie, pentru că aveam impresia că nu e suficient, oricât de mult aș face, dar ușor, ușor, prin pregătire și prin antrenament am trecut de etapa asta și am ajuns acolo unde trebuia să ajung.

Livia Fartușnic: Cum ați ales specializarea elicoptere?

Raluca Răileanu: În şcoala de aplicație, acolo unde făceam practica de zbor anuală, aveam colegi mai mari care erau la elicoptere și erau chiar lângă noi, lângă linia de avioane și tot timpul mă uitam mai mult către ei. Zgomotul era altfel, aparatul de zbor era altfel și cumva mi-a stârnit curiozitatea mai mult decât avionul în sine și am avut și ocazia „Ziua porţilor deschise” să urc ca pasager la bordul unui elicopter şi în momentul ăla m-am îndrăgostit de elicopter. Şi am zis că pe elicopter vreau să zbor în continuare.

Livia Fartușnic: Ați simțit vreodată diferență între dumneavoastră, pilot femeie, și colegii bărbați, mă refer în unitate? Mi-aţi spus că pe parcursul anilor de liceu nu ați simțit această diferență.

Raluca Răileanu: Chiar nu. De la bun început, student fiind, primul zbor, primele tangenţe cu aviația, chiar în nici un moment nu am simțit diferența asta. Am avut instructori deosebiți care ne-au tratat pe toți la fel, indiferent bărbat, femeie și și-au dat interesul să ne învețe pe toți cât de bine au putut.

Livia Fartușnic: Care sunt cele mai importante misiuni la care ați participat?

Raluca Răileanu: Toate sunt importate. Au fost exerciții mai aparte, exerciții naționale din cadrul NATO, Cross Landing, un exercițiu cu partenerii maghiari, un exercițiu anual care presupune evacuare medicală, căutare-salvare, un ajutor dincolo de graniță, un ajutor reciproc.

Livia Fartușnic: De ce calități are nevoie un tânăr pentru a deveni pilot?

Raluca Răileanu: Determinarea, să-și dorească foarte mult. Nimic nu-i posibil. Dacă îți dorești cu adevărat ceva și muncești pentru ceea ce îți dorești, cu siguranță vei obține.

Generalul maior (r.)“ Victor Strîmbeanu: “A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO.”

Publicat de gabrielasaksa, 1 aprilie 2024, 12:04

Victor Strîmbeanu: Eram comandantul bazei, dar până acolo, ca să pot să plec la post, s-au întâmplat niște lucruri. De exemplu, în ’95 am absolvit  în Statele Unite, în cadrul  University, cum îi spun ei acolo. 2000-2001 mi-am luat maseratul la britanici. Asta este un curs mai dificil, mai lung la Royal Military College of Science și, cum să spun, eram pregătit. Când au început să dea testele cine pleacă la post, eram deja în evidențele Statului Major General și în 2006 am plecat. Dar la aderare eram acolo, comandantul bazei, cu probleme de interoperabilitate. Asta a fost o altă epopee, aș putea să-i spun, realizarea interoperalității în forțele aeriene în ani parteneriatului și șansa a făcut să fiu și în acest grup. Era un grup de patru oameni. Cred că nu le-am cerut acordul, dar cred că nu greșesc dacă le spun, eram cu generalul Burhală,  și cu Ristea. Atunci toți aveam grade mici. Eu eram maior, respectiv locotenent comandor, ei căpitani comandări, după aia au ajuns generali. Şi am fost vârful de lance. Ni se spunea în aviație deja Delta Force, în sensul că, cum să explic pe scurt, că timpul ne presează. Noi eram din cauza restricțiilor bugetare și insuficienței resurselor zburam acolo în aerodromul nostru. Țara era împărțită în aerodromuri, procedurile noastre, zboruri insuficiente, orice misiune care te scotea din rutina asta era un risc. Aveai de dus un avion de la Bacău la uzină, făceai pregătire 24 de ore înainte, dădeai lucrare scrisă, te examina navigatorul unității ca să duci un avion de la Borcea la Bacău, la uzină. Ori noi atunci trebuia să plecăm de la Borcea la Timișoara la Brno, la Nürnberg și în Franța în aceeași zi pe căi aeriene, schimbând 30 operatori, vorbind cu ei în limba engleză, schimbând frecvențe și acolo trebuia să participăm la niște exerciții pentru care pur și simplu noi nu eram pregătiți. Dar ca să ajungem la interoperabilitate ne-am asumat aceste riscuri. Şi vă spun cu mâna pe inimă, a ținut Dumnezeu cu noi, pentru că puteam să ne rupem gâtul de 100 de ori în Franța, în Germania, în Slovacia, în Turcia, pe unde am fost această echipă. Ei, încet, încet am predat ștafeta către cei mai tineri și nu întâmplător eu am fost numit comandant la Borcea, Burhală la Bacău, lui i s-a propus la Câmpia Turzii, da, mă rog, n-a vrut să accepte, ca să ducem această experiență extrem de valoroasă pe care ne-am însușit-o, ne-am realizat-o cu atâtea riscuri, că au fost riscuri, când, poate altădată discutăm de particularitățile, unele plecau chiar de la posibilitățile avionului. Toți ăia operau cu avioane două, trei ore, noi trebuia să ne încadrăm în 30 de minute, când ăla îmi planifica o misiune în poligon, zice: merg pe un traseu la mică înălțime 30 de minute, faci un holding, nu știu unde, vii din partea… că se simula o situație tactică. După care în poligon trebuie să operezi 30-40 de minute. Şi noi îl ascultăm… Hello, noi 30 de minute trebuie să aterizăm. Şi planificarea lor se ducea în acer. Noi zburăm razant, ne ducem direct în poligon, în cinci minute ne-am făcut treaba și ne-am întors pentru că rămânem fără combustibil. Şi încă o dată, a ținut Dumnezeu cu noi, vă spun eu. Am reușit să facem, am făcut impresie foarte bună, nu că mă laud, scuzați lipsa de modestie. Astea ar trebui scrise, nu-mi ajunge timpul, să luăm benzile și toate… Dacă ați vedea benzile alea, ce se întâmpla în cabinele alea, că mergeam cu dubla la început. Eu eram pe engleză pe naviaţie, si de regulă zburam cu generalul Burhală. El era căpitan comandor atunci, făceam tandemul ăsta și ceilalți în formații. Dacă ați auzit benzile alea ce se întâmpla în cabina aia, ce tensiune nervoasă, ce explozii, ce descărcări ca să putem să lovim țintele, să simulăm lovirea țintelor în limbaj, după procedurile lor, în anii interoperalității, eu nu vorbesc acum, când avem piloţi şcoliți în Statele Unite, după procedurile în limba lor de la zero. Noi atunci eram, veneam din Tratatul la Varșovia cu…

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu şcoala de aviației rusească, cu toate cele.

Victor Strîmbeanu: Școala noastră a fost bună. Pe noi ne-a omorât lipsa de resurse. Când unui pilot de MIG-21 îi dai 10 ore de zbor pe an, cinci ani la rând, ăla e kamikadze, e kamikadze. Specialiștii spun că sub 70 de ore intrii în pământ din lipsă de antrenament. Şi noi am zburat ani, promoția mea, și înaintea mea și după mine pentru că au fost ultimii ani din regimul comunist și primii ani după când era o, în sfârșit. Încet-încet am intrat în normalitate.
Toată treaba aia noi am făcut-o atunci, și ulterior am predat ștafeta și la Borcea, și la Bacău, și pe la Câmpia Turzii și, încet-încet, au venit piloții tineri și s-a făcut această trecere să se zboare normal, operațional. Ca să fii interoperabil trebuie să fii în primul rând operațional în mediul tău național. După aia discutăm de interoperabilitate. Nu poți să fii interoperabil dacă tu nu ești operațional. Că în rest aviația este aceeași peste tot, la fel atacă și pilotul ăla…Mici diferențe de concepție, de întrebuințare a formațiilor, ce mijloace tehnice, de cercetare aeriană, de gestionare a spațiului aerian și așa mai departe. Ei, campania aia din anii parteneriatului a fost definitorie pentru noi și începutul Forțelor Aeriene. Și după aia au venit misiunile. Când am ajuns comandant de bază deja cam predasem ștafeta. În calitate de comandant de bază cred că a mai fost o singură misiune pe afară, în Franța, la un cooperative key, ceva, și după aia am trecut pe, hai să zicem, pe management. Eu am rămas pilot până la pensie și m-am încăpățânat să rămân. Uneori m-am luptat cu medicii, că, uitați, port ochelari, acum sunt la Techirghiol că am niște discuri comprimate de la suprasarcină, dar așa am vrut să…

Cristian Dumitrașcu (reporter):  De la suprasarcina din zborurile cu MiG-ul…

Victor Strîmbeanu: Din avion, da, suprasarcina fiind acea componentă din forța centrifugă din evoluțiile curbilinii care se adaugă la greutatea normală; ea are altă definiție, este portanță pe greutate. Crește portanța, greutatea și atunci factorul de suprasarcinp se duce la 5, 6, 7, 8 până la ruperea omului sau a avionului. Evident, trebuie să respect restricțiile. Și după asta au venit misiunile astea importante. Ajunsesem deja general și noi aveam la NATO o funcție de general, atunci, imediat după aderare. De fapt, România a avut de ales: o funcție cu două stele, dar la rotație cu Ungaria sau Cehia, cred, sau o funcție permanentă de o stea. Și România a mers pe funcție de permanentă de o stea; era vorba de director adjunct la celula de coordonare a parteneriatului. Au fost ani foarte provocatori, exista concepția „a, e viață dulce acolo, Victore, e viață de ieșit la pensie”. Domnule, m-a ținut viața asta dulce vrei șase luni, după care doi ani și jumătate SHAPE a intrat într-o reorganizare și a trebuit să transformăm această celulă de coordonare a parteneriatului într-o divizie de cooperare militară, una din cele cinci divizii ale SHAPE. Și am început să scriem… Și în țara ta și în în limba ta e greu să construiești o structură, darămite acolo, începând de la mission objective și să dezvolți în continuare compartimente, birouri, structuri, iar ăia nu se joacă. Noi aveam o funcție de un general pentru că la NATO regula era în general trebuie să ai cel puțin trei colonei în subordine. Ca să ai trei colonei, trebuie să ai cel puțin 25 de oameni în subordine. Deci ca să ai functie de o stea trebuie să ai 75 de oameni acolo. Nu se respectă regula de la pluton la pluton, e un comandantul-locotenent. Vorbim de un comandament aliat strategic. Și atunci asta era matematica, logica din spatele acestei… Și așa am ajuns acolo la prima funcție, după care, în sfârșit, m-am întors în țară, Afganistanul, și după aia a doua etapă, în care am fost reprezentant al șefului SMG la SHAPE. Să lămurim, NATO e condus de un nivel politic, nivel președinți, Consiliul Nord-Atlantic. În lipsa lor, sunt ambasadori. Următorul nivel politico-militar, tot la Bruxelles, unde sunt miniștrii apărării; în absența lor, că nici președinții, nici miniștrii, nici șefii apărării nu stau la Bruxelles, Ei au reprezentanți permanenți: ambasadori, respectiv milrep, respectiv ce-am fost eu – reprezentantul șefului Secretariatului Major General la SHAPE, la Comandamentul Aliat Suprem. Și acolo se întâmplă tot ce este important pentru destinul țărilor aliate în următorii 5, 10, 20 de ani, pentru că se lucrează cu bătaie lung. Structura NATO a evoluat foarte mult, era atunci… Mă rog, comandamentele strategice au rămas ACO, și ACT, ACO – în Europa și ACT – peste Ocean. Foarte logic, de altfel, că, din considerente strategice, dacă unul este lovit prin surprindere de o lovitură puternică nucleară, de exemplu, să nu rămână Alianța decapitată. Și aceste două comandamente se intersectau, în sensul că deși ăsta se numea ACO – Allied Command Operations – și gestiona operații și celălalt se numea ACT – Allied Command Transformation – și se ocupa de transformare. Transformarea e un proces continuu, altfel rămâi în urma părții adverse. Dacă nu-ți asumi această doctrină, pierzi lupta dinainte. Dar și ăla care făcea transformare făcea și 25% operație și cel care făcea operații 75% făcea 25% transformare. Și după care veneau comandamentele operative. La început era pe fiecare componentă. Ulterior, datorită acelor ani, magnificii ani ’90, care, din păcate, nu au durat, atunci toată lumea era fericită. Dispăruse imperiul diavolului, Uniunea Sovietică, lumea bipolară care a trăit sub spectrul distrugerii reciproce, conceptul MAD – mutually assured destruction, distrugerea reciprocă asigurată. Și coșmarul ăla se terminase, toată lumea era prietenă toată lumea, inclusiv rușii cu occidentalii, cu NATO, și chiar atunci s-a creat și NATO-Russia Council, și PJC-ul – Permanent Joint Council, și toate cele. Din păcate, anii ăia nu au durat. Și lucrurile s-au deteriorat. Dar în perioada aia NATO și-a restrâns foarte mult comandamentele. S-a ajuns în locul celor trei comandamente operative la acele component commands, care sunt încă, dar deja… Vedeți dvs., s-au întâmplat atunci evenimente.
Și pe primul mandat am avut, de exemplu, războiul din Georgia. Pe mandatul doi am avut Crimeea, la câteva luni, și după aia tot ce a urmat. Și NATO a trecut… Evident, sunt încă legat de un jurământ și nu putem vorbi de lucruri clasificate, dar o parte din măsurile luate atunci, asta a dat publicității, s-au luat două pachete de măsuri: de adaptare, de asigurare imediată și de adaptare pe termen lung. Multe lucrurile pe care le vedeți azi atunci au fost făcute, când s-a întâmplat să fiu și eu acolo, în perioada măsurilor de adaptare pe termen lung. Adică faptul că se mai deschide un comandament. Păi, România era… situația pe flancul de est era complet dezechilibrată. Polonezii aveau comandant de corp, România nu avea nimic. Eu am plecat cu mandat de la șeful SMG, la vremea aia, să obțin în primul rând un contingent suppleant pentru noi, că noi nu aveam nici din ăla, și după aia un comandament și… Și ce se întâmplă, era pace, erau liniștiți, erau „domnule, nu e necesar, veniți cu o analiză pertinentă de intelligence să vedem harta riscurilor, amenințările, dacă se jusatifică”… Dar astăzi avem comandament de corp. S-a echilibrat flancul estic. Dar am început atunci. Haideți cu un comandament de divizie… La sfârșitul mandalului meu aveam Multinational Division South – East – divizia multinațională de su-est, la noi, și care s-a transformat acum în corp. Și, încet-încet… Deci multe din măsurile pe care le vedeți, eu vorbesc acum din perspectiva României, vorbesc repede, că timpul este limitat și sunt atât de multe de spus și de explicat oamenilor, că mă doare, domnule, efectiv când văd efectele propagandei care prinde, propagandei din est, prinde la multă lume, din lipsă de informare. Multe din ce vedeți astăzi atunci s-au făcut. Face parte din acele măsuri de adaptare de termen lung. Măsurile de asigurare imediată sunt alea pe care le intuiește oricine: intensificăm cercetarea… Și astea sunt secrete, dar și-au pierdut relevanța.

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu asta voiam să mergem către finalul interviului, pentru că mi-ați mărturisit înainte de a porni înregistrarea că sunteți mâhnit de faptul că mulți români intră în jocul ăsta al știrilor false și al… Noi știm foarte bine ce este și de unde vine. Și inclusiv acea sintagmă „colonia americană”, chiar mi-ați spus că sunt oameni care plimbă cu vorbele rușilor…

Victor Strîmbeanu: E propaganda din est. Fenomentul e complex, autoritățile au un mic blam aici, o parte de vină, pentru că nu iau măsuri. Și, domnule, nu măsuri reactive. Haideți să trecem un pic în ofensivă, să trecem la informarea sistematică a oamenilor a ceea ce înseamnă… Ce se întâmplă, în țările celelalte mulți au făcut referendum: domnule, intrăm sau nu în Uniunea Europeană, intrăm sau nu în NATO? La noi s-a subînțeles. La noi dorința populară a fost extrem de mare – da cu Occidentul, da cu Uniunea, da cu NATO. Nu s-a pus problema. A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO. Și astăzi, dacă facem sondaj, datorită acestei propagande, cărei propagande i-au căzut victimă mulți români din neinformare, și aici autoritățile au o parte de vină, o să constatați că procentul este îngrijorător. Și faptul că mișcările astea extremiste, inclusiv politice, au atâta aderență la populație, ce se întâmplă? Ei aruncă vina pe Occident pentru disfuncționalitățile economice, pentru neajunsurile astea. Tranziția n-a fost ușoară. A fost mai grea din cauza noastră, noi n-am gestionat-o. N-a venit nimeni, domnule, cu tancurile aici, cum a venit Uniunea Sovietică. Nu ne-a luat nimeni cu forța. Noi ne-am rugat să intrăm acolo și ei ne-au spus: domnule, intrați, și în NATO, și în Uniunea Europeană, dar uite care sunt criteriile. Îndepliniți-le, pentru că altfel dezechilibrați sistemul. E un sistem echilibrat matematic, și economic, și securitar, și intrați când sunteți interoperabili. Uitați, asta este conduita noastră. Asta nu înseamnă că ești colonie. Dacă ai fi colonie, ar veni o forță care să te țină… Noi dacă vrem să ieșim mâine, ieșim mâine. Dar ne e bine? Eu mă duc aminte că aveam inflația 120 în anii ’90 și eu ne-au spus: deficitul maxim la 3%. Cât ne-am luptat să obținem deficitul ăla? A, nu s-a făcut. Aș spune că ăsta e costul tranziției. Da, domnule, sacrificii, atâția oameni fără locuri de muncă, atâtea fabrici închise. Dar oamenii ăia uită niște lucruri: fabricile alea erau competitive, rezistau la economia de piață? Că asta ne-am dorit. Nu prea rezistau. Bun, aș zice: ăsta e costul tranziției. Dar avem exemplu Poloniei, care, în plină criză, atunci când nouă ni s-au tăiat salariile și pensiile cu 25%, ăia erau pe plus, profitau, tot din comunism venită, tot cu economie supercentralizată. Unde e diferența? Nu vreau să jignesc pe nimeni, în calitatea umană și în special în calitatea conducerii.

Albastrul pur al cerului din zori, Mă face să vreau să-mi crească aripi, să zbor!

Publicat de Gabriel Stan, 27 mai 2022, 15:00

În această săptămână vom zbura cu gândul și vorba alături de pilotul unei aeronave militare ce ne-a oferit un interviu în care ne-a povestit despre carieră, viața de pilot militar, experiențele trăite, amintirile adunate, dar și despre pasiunile pe care le are.

Este vorba despre căpitanul Diana Apostol, pilot militar pe aeronava C-27J Spartan, în cadrul Bazei 90 Transport Aerian Otopeni „Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu”.

Interviul a fost realizat de Gabriel Stan, de la Radio România Actualități.

În prima parte am discutat despre origini, unde se retrage când lumea devine aglomerată, unde este acasă pentru ea și unde se simte cel mai bine atunci când ajunge de fiecare dată.

Tot aici ne vorbește și despre visul ei și alegerile făcute în viață.

Diana Apostol: În continuare călătoresc cât de mult pot, iar acasă unde este cea mai multă verdeață și cea mai frumoasă este întotdeauna cel mai frumos.

Diana Apostol ne introduce în poveștile ce i-au creionat viața de pilot, de copilărie, de alegerile făcute și despre familia întemeiată alături de soțul ei, pilot de elicopter.

Diana Apostol: Întotdeauna colegii mei s-au putut baza pe mine și cred ca așa mi-am câștigat respectul.

Undeva trebuie să faci sacrificii. Noi încercăm să nu sacrificăm partea de familie, dar câteodată nu se poate altfel. Pentru amândoi meseria de părinte și familia este cea care ocupă locul întâi.

Pandemia de Covid-19 a lasat destule amintiri în sufletul căpitanului Diana Apostol, care ne-a povestit despre experiențele trăite la bordul aeronavei, în acea perioadă neagră din istoria omenirii.

Diana Apostol: Transporți pacienți ce sunt în situație critică și tu îți dorești din toată inima prin contribuția ta să ajuți cumva la starea lor. Este atât de mare fericirea când ajungi cu ei la destinație și sunt încă în viața, că i-ai lăsat bine acolo… te încarcă cumva…

În finalul interviului, Diana Apostol ne-a povestit despre pasiunile ei, despre locurile pe care le vizitează și ce îi place să citească, despre care scrie în blogul realizat de către ea și pe care vă invit să îl accesați.

Diana Apostol: Îmi place foarte mult să citesc, îmi place foarte mult să călătoresc împreună cu soțul și copilul de când este în viața noastră… și-mi place să scriu.

PaperWings – Calatoare. Cititoare. Aviatoare.

Sursa foto: Galerie personală, Diana Apostol.