Trifănitul şi târcolitul viilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 2 februarie 2018, 13:42 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:54

A îngriji viţa de vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, Gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării. Trifănitul face trimitere la Trif şi este ştiut în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Dacă în cazul acestor trei denumiri practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii şi se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor.
În Plaiul Cloşani străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande.
A doua componentă definitorie a obiceiului ştiut de „gurban” sau „trifănit” era folosirea corzilor de vie ca element de podoabă şi cu funcţie apotropaică. Se făceau coroniţe de corzi de vie, se purtau în timpul mesei şi participanţii îşi încingeau mijlocul cu corzi de vie, în ideea de realizare a unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului.
Şi încă un detaliu semnificativ uneşte practica rituală a celebrării zeului vinului: târcolirea viei, înconjurarea ei. Este o tehnică magică pentru invocarea belşugului, preluată şi în alte momente calendaristice importante:Crăciun, Anul Nou. Gospodarul „ocoleşte via cu «bundăretele» (preparatul ritual de Crăciun, consumat apoi pe loc), turnând vin la butuci”, ca să fie strugurele cât „bundăretele”.
La Segarcea în judeţul Dolj sau în Mehedinţi la Balta, ori la Bălceşti în judeţul Vâlcea preotul înconjoară via, stropind-o cu aghiazmă.
O altă practică rituală, aproape uitată este „tratarea” corzii de viţă de vie: o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pun sare, înfig o bucată de slănină şi una de pâine. Ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi în această lume să-şi lase rodul spre îndestularea oamenilor.
Indiferent de complexitatea practicii rituale şi magice, la final via, şi, prin reducţie simbolică, corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează. Trifănitul şi târcolitul dau bucuria roadelor de mai târziu şi încă o sărbătoare în calendarul popular.

În comuna Peștișani din județul Gorj s-a desfășurat o nouă ediție a sărbătorii Trifonului „Conform obiceiului păstrat de decenii, asemeni părinților și bunicilor, proprietarii viilor din dealul Ieriți s-au adunat la început de Făurar la crucea din deal, unde preotul a sfințit viile, a blestemat gângăniile dăunătoare și i-a pomenit pe cei plecați în altă lume”, declară colegul nostru de la Studioul Teritorial de Radio Craiova Ludovic Vulea, cel care a şi imoitalizat momentele semnificative ale sărbătorii.

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifiziune

Foto: Ludovic Vulea

Petrică Mîţu-Stoian-cântecul doinit al Mehedinţilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 aprilie 2017, 13:12

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin

Descendent din familia celebrului rapsod Dominca Trop, încununată cu titlul de Tezaur uman viu, Petrică Mîţu Stoian  duce cu sine în lume cântecele ce par că aureaolează crenelurile Munţilor Mehedinţilor şi sunt imaginea sonoră a unei lumi care şi-a păstrat puritatea sentimentelor de respect pentru tradiţie şi pentru locurile amintirilor de neuitat.  La  apariţia sa pe scenă, publicul a rămas impresionant de rostirea în grai, de tonalităţile care parcă urmau unduirile vălurite ale norilor ce aduc răcoarea muntelui într-o clipă. Cântecul doinit, specific acestei zone, are, în interpretarea lui Petrică, acea rezonanţă care nu se uită, pentru că te duc cu gândul la melodiile care urmează parcă unduirile lăsătorilor şi vivacitatea moderată a oamenilor de la munte. Remarcat de celebra realizatoare de emisiuni folclorice Marioara Murărescu, sensibilă la tot ceea ce semnifica inedit în interpretare şi repertoriu, Petrică va face primele înregistrări la radio în 1995. Aici, la radio, va mărturisi peste timp ce semnificaţii au textele cântecelor culese din Plaiul Cloşani, cum rezistă în timp variantele care se pliază pe particularităţile vocii unui interpret şi cum se pot face declaraţii emoţionante prin versuri cu potenţialitate simbolică, dar într-un firesc ce te face să te simţi transpus într-o lume de basm. Ascultaţi rostirile muzicale şi confesive ale celui ce ştie să cânte şi despre cele lumeşti, dar ştie să repecte rolul radioului public de  transmitere a valorilor culturii tradiţionale şi de tezaurizare a lor prin emisiuni-document.

(varianta audio a emisiunii)

Piţărăii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 decembrie 2016, 05:00

Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei şi al regăsirii membrilor comunităţii reuniţi în jurul unui simbol al renaşterii vieţii înseamnă pentru zona de nord a Gorjului înspre Plaiul Cloşani venirea piţărăilor.

Decodarea termenului de „piţărăi”, ţinând cont de cercetarea în teren comportă câteva interpretări.

Obiceiul în sine se numeşte astfel şi este similar cu colindătorii. La Drăguţeşti, aproape de Tg. Jiu, cetele de copii şi maturi, cu „săcoteii” la gât, „hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineaţa:

Hai ieşiţi cu colăceii,

                                    Că veniră piţărăii.

În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfăşurarea unor procesiuni de către copii şi tineri, chiar şi femei în vârstă, care îşi duc nepoţii în piţărăi. Vătafii, cei ce conduc grupul poartă în mână beţe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternante romburi albe şi negre (simbolizând lumina şi întunericul, binele şi răul, viaţa şi moartea). Acest băţ îl numesc „piţărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „piţărăul” se atinge ugerul vacilor şi al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burtă, ca să fie bune de prăsilă şi să facă viţei şi miei „ţintaţi” (adică frumoşi”).

O altă accepţiune a termenului de piţărău, de reperat în zona Baia de Aramă, în satele de momârlani din Valea Jiului înspre Gorj şi spre Plaiul Cloşani trimite la o decodare de genul: piţărău=pită rea. Nu înseamnă însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, nişte colăcei mai mici. Aceştia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei.

Se şi spune: cine nu vine la colindeţi cu piţărăi, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor.

Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir unde femeile merg cu colaci, colivă, lumânări, oala cu foc şi tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut în Lumea Fără Dor, este momentul de liant între cele două lumi.

Apogeul este atins în seara zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificaţiile sunt multiple. Se conturează un axis mundi în locul păstrat în conştiinţa colectivităţii ca un loc sacru (centrul) cu participarea tuturor membrilor comunităţii. Se cinstesc între ei cu piţărăi (colăcei), cu ţuică şi vin.

Se cântă un fel de imnuri amintind de naşterea Pruncului Iisus.

Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificaţia gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum este momentul când cei ce s-au duşmănit peste an îşi uită necazul, îşi reprimă resentimentele pentru a se regăsi în deplină concordie în jurul focului sacru.

Sunt viabile credinţe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului, cu ocazia piţărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor ca să-i meargă bine tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Dacă vor fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”.

Dincolo de semnificaţia apotropaică şi de propiţiere fiinţează şi cea de terapie a focului sacru.

Obiceiul „piţărăii”, inedit şi păstrat doar în partea de nord a Olteniei este o împletire ingenioasă a ceea ce a fost şi a rămas profan şi sacru în vatra satului patriarhal.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin