Piţărăii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 decembrie 2016, 05:00

Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei şi al regăsirii membrilor comunităţii reuniţi în jurul unui simbol al renaşterii vieţii înseamnă pentru zona de nord a Gorjului înspre Plaiul Cloşani venirea piţărăilor.

Decodarea termenului de „piţărăi”, ţinând cont de cercetarea în teren comportă câteva interpretări.

Obiceiul în sine se numeşte astfel şi este similar cu colindătorii. La Drăguţeşti, aproape de Tg. Jiu, cetele de copii şi maturi, cu „săcoteii” la gât, „hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineaţa:

Hai ieşiţi cu colăceii,

                                    Că veniră piţărăii.

În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfăşurarea unor procesiuni de către copii şi tineri, chiar şi femei în vârstă, care îşi duc nepoţii în piţărăi. Vătafii, cei ce conduc grupul poartă în mână beţe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternante romburi albe şi negre (simbolizând lumina şi întunericul, binele şi răul, viaţa şi moartea). Acest băţ îl numesc „piţărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „piţărăul” se atinge ugerul vacilor şi al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burtă, ca să fie bune de prăsilă şi să facă viţei şi miei „ţintaţi” (adică frumoşi”).

O altă accepţiune a termenului de piţărău, de reperat în zona Baia de Aramă, în satele de momârlani din Valea Jiului înspre Gorj şi spre Plaiul Cloşani trimite la o decodare de genul: piţărău=pită rea. Nu înseamnă însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, nişte colăcei mai mici. Aceştia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei.

Se şi spune: cine nu vine la colindeţi cu piţărăi, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor.

Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir unde femeile merg cu colaci, colivă, lumânări, oala cu foc şi tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut în Lumea Fără Dor, este momentul de liant între cele două lumi.

Apogeul este atins în seara zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificaţiile sunt multiple. Se conturează un axis mundi în locul păstrat în conştiinţa colectivităţii ca un loc sacru (centrul) cu participarea tuturor membrilor comunităţii. Se cinstesc între ei cu piţărăi (colăcei), cu ţuică şi vin.

Se cântă un fel de imnuri amintind de naşterea Pruncului Iisus.

Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificaţia gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum este momentul când cei ce s-au duşmănit peste an îşi uită necazul, îşi reprimă resentimentele pentru a se regăsi în deplină concordie în jurul focului sacru.

Sunt viabile credinţe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului, cu ocazia piţărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor ca să-i meargă bine tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Dacă vor fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”.

Dincolo de semnificaţia apotropaică şi de propiţiere fiinţează şi cea de terapie a focului sacru.

Obiceiul „piţărăii”, inedit şi păstrat doar în partea de nord a Olteniei este o împletire ingenioasă a ceea ce a fost şi a rămas profan şi sacru în vatra satului patriarhal.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Domnica Trop – un tezaur uman viu

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 iunie 2016, 14:18

În noiembrie 2013 Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial i-a acordat Domnicăi Trop titlul de Tezaur Uman Viu, un proiect iniţiat şi derulat sub auspiciile UNESCO. Argumentul a fost că  Domnica Trop a devenit un reper al muzicii populare românești și păstrător al cântecului autentic vechi, specific Olteniei de sub munte.

În Cireşarul anului 1938 s-a născut la Izverna Mehedinţilor cea care va da melosului popular românesc inflexiuni ale interpretării şi versuri create de ea, rapsodul popular, cu acea dezinvoltură care cucereşte Eternitatea. Peste Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele, monumentalitate şi sălbăticie îngemănate inedit, se arcuieşte doina mehedinţeană cântată de Domnica Trop.

Prezenţă emblematică pentru interpretarea folclorului autentic, Domnica Trop creează spontan cântece liber ornamentate, amprentându-le cu o emisie naturală specifică zonei. Stilul tradiţional este grefat pe limbajul traditional, grai specific Plaiului Cloşanilor, şi convinge prin sensibilitatea trăirii şi interpretării. Probabil că frumosul natural al Plaiului Cloşanilor a modelat sufletul rapsodului popular, căuş în care se-adună picăturile de har. Ornamentarea melodică reflectă minunile cioplite în Nemurire: Pragul, Podul lui Dumnezeu, sau Lacul Zaton sau Lapiezurile amintind de legenda diavolului.

Pe Domnica Trop trebuie s-o auzi vorbind şi cântând. Particularităţile lingvistice, ca şi inflexiunile rostirii fac din cântecul Domnicăi Trop singularităţi majestuoase. Cadenţele melodiei şi forma liberă improvizată amintesc că aici, cântecul este unul dintre cele mai vechi straturi ale folclorului românesc: doina mehedinţeană, cântecul doinit, se aşază maiestos curcubeu peste Podul lui Dumnezeu.

Ca să ajungi la casa Domnicăi Trop trebuie să laşi drumul mitic să-şi continuie legenda şi să urci pieptiş dealul pentru a atinge înălţimea troienită de praful de stele, care aureolează casa de la poalele muntelui. Aici sau la conac în munte a compus cântecele care o identifică azi în Galeria interpreţilor de muzică populară. Cele mai dragi îi sunt, ne-a mărturisit, Fir-ai naibului de deal, Sara când răsare luna, S-o legat, neică, legat.

Socotit un fenomen muzical care identifică o zonă etnofolclorică, Domnica Trop a fost apreciată de public, de specialişti şi invitată să participe la festivalurile de folclor de când avea 27 de ani. A obţinut Trofeul Festivalului „Cântec nou în Mehedinţi”, Premiul Special pentru Autenticitate la Festivalul „Maria Tănase” (1973), Locul I pe ţară la Festivalul „Cântarea României” (1979) şi Premiul Naţional „Ethnos” (1999), primul acordat  unui interpret al  judeţului Mehedinţi. De peste două decenii Domnica Trop susţine recitaluri la festivalurile la care altădată participa pentru a convinge că frumuseţea cântecului doinit mehedinţean trebuie premiat. Acum este elogiată la fiecare intrare în scenă. Când a cântat la Sala Radio Mărie, Mărie, celebrul dirijor Paraschiv Oprea a încercat să  o acompanieze cu Orchestra Radio, dându-i intrările. Spre stupoarea publicului s-a întâmplat o scenă de neuitat: “tanti” Domnica Trop s-a întors către maestru şi i-a zis cu năduf: Nu mai da, bre, din mâini, că mă încurci!

Mi-a povesti întâmplarea adăugând: Păi mă-ncurca, maică, fiindcă el voia iute şi eu nu mă puteam ţine după el. Aşa că m-a lăsat şi eu am luat-o aşa cum ştiam eu… (detalii în : Gabriela Rusu-Păsărin, Flori de gheaţă, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004, pp.210-220).

Dincolo de versurile cântecelor  sale este o filozofie, dincolo de melodie sunt versurile – litanie. Domnica Trop se identifică azi cu un loc, locul dăruit de Dumnezeu. Se numeşte Izverna şi nu întâmplător acolo este Podul lui Dumnezeu, nu întâmplător sunt Ponoarele sau peşterile, lapiezurile şi lacul selenar pe timp de secetă, Zaton. Şi nu întâmplător a lăsat cântecul Domnicăi Trop. Generaţii de interpreţi îi vor prelua cântecele făcându-le astfel nemuritoare.

Domnica Trop nu este singură. Cântecul ei a-ntinetit sufletul femeilor din Izverna. Vocile lor se aşază curcubeu peste Podul lui Dumnezeu, iar glasul Domicăi Trop vibrează în memoria locului, aureolând-o cu titlul de Tezaur uman viu.

Galeria interpreţilor de muzică poulară continuă la Radio România Regional. Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă invit să ascultaţi voci emblematice pentru folclorul muzical românesc, prezenţe irepetabile într-o Galerie a frumoaselor amintiri despre puterea de purificare a sufletului prin cântecul autentic românesc.

Domnica Trop: S-o legat, neică, legat – din Fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune
Domnica Trop: Mărie, Mărie – din fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune
Domnica Trop: Sara când răsare luna – din Fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin