Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 septembrie 2020, 09:37 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:09

Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 mai 2020, 09:38 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

Ziua Crucii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 septembrie 2019, 05:00

Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Înălţarea Sfintei Cruci. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice, tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele!

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 iunie 2019, 13:23

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, ”să aibă de drum” se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

 Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Ziua Crucii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 septembrie 2018, 09:29

 Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sântă Măria Mică

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 septembrie 2018, 05:00

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.

(varianta audio a rubricii)

De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria

Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.

Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.

În Oltenia ziua de 8 septembrie este ţinută şi pentru cei ce au pus de sărindar de obşte. La Desa în judeţul Dolj, de nu se mai ştie de când, de Sfânta Măria Mică se sloboade sărindarul. Iar la Hunia –Maglavit se face Pomana de Voie sau Sărindarul Mare. Precedat de purtatul sărindarului în Paresimi şi încheiat cu spargerea sărindarului la Sfântul Dumitru, slobozirea sărindarului e moment de bucurie pentru toate generaţiile, dar mai ales pentru copii, pentru că ei slobod sărindarul. Şi iată cum şi în acest obicei la 8 septembrie apare imaginea copilului, cum celebrarea naşterii Maicii Domnului e sărbătoarea cea cunoscută şi cum ruga pentru a avea un copil poate fi împlinită.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 mai 2018, 12:08

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta audio a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sântă Măria Mică

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 septembrie 2017, 09:09

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.
De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria
Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.
Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.
În Oltenia ziua de 8 septembrie este ţinută şi pentru cei ce au pus de sărindar de obşte. La Desa în judeţul Dolj, de nu se mai ştie de când, de Sfânta Măria Mică se sloboade sărindarul. Iar la Hunia –Maglavit se face Pomana de Voie sau Sărindarul Mare. Precedat de purtatul sărindarului în Paresimi şi încheiat cu spargerea sărindarului la Sfântul Dumitru, slobozirea sărindarului e moment de bucurie pentru toate generaţiile, dar mai ales pentru copii, pentru că ei slobod sărindarul. Şi iată cum şi în acest obicei la 8 septembrie apare imaginea copilului, cum celebrarea naşterii Maicii Domnului e sărbătoarea cea cunoscută şi cum ruga pentru a avea un copil poate fi împlinită.

Autor: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Ziua Crucii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 septembrie 2016, 07:20

Înaintea Înălţării Sfintei Cruci se fac pregătiri din care nu lipsesc simbolul Crucii şi povestea despre descoperirea Crucii, pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Crucea este liant între Lumea de Aici şi cea de Dincolo, este liantul mântuirii individuale şi colective, este chiar elementul divin care îl apropie pe om de Iisus cel răstignit.

Toţi creştinii sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci, şi Biserica ortodoxă şi Biserica catolică.

Ortodocşii, mai catolici decât Papa, o sărbătoresc încă de trei ori pe an: în a treia duminică din Postul Mare al Paştelui, în prima duminică din august şi la 14 septembrie, de Înălţare a Sfintei Cruci.

Înaintea Înălţării Sfintei Cruci se duce grija pregătirii sărbătorii, se prepară bucatele şi se cumpără vasele care vor fi date de pomană a doua zi şi se culeg plante de leac, spre a le avea la răsăritul soarelui în ziua sărbătorii. Busuiocul nu trebuie să lipsească din sânul fetelor şi buzunarul băieţilor pentru a fi tot anul cinstiţi aşa cum e busuiocul.

Ziua de 13 septembrie e ştiută şi ca sărbătoare a ursului. Cu Macaveii Ursului şi cu sărbătoarea lui din această zi se delimitează perioada când Urşii aduc mari pagube oamenilor. Nu se lucrează în această zi şi se crede că nu e bine nici să se mulgă vacile, ca să nu dea iama ursul prin staulul vitelor şi ograda omului.[1]

Dar să ai casă fără pagubă de orice fel e ca şi cum tragi nădejde ca ursul de coadă.

Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Sunt zile în calendarul popular care se ţin cu nelucru de teama îmbolnăvirii, mai ales psihice. Luatul din căluş de Rusalii este ştiut. Mai puţin ştiută este ziua de 15 septembrie, numită a lui Nichita cel Nebun, care a făcut să fie păstrată o expresie: „Nichita care ţine pe dracul de păr”.

Ca să se ferească de „scrântit de minte” mulţi ţin sărbătoarea. Numai nebunia din născare niciodată leac nu are, altfel oamenii o pot evita păstrând sărbătorile şi echilibrul.

Nu-i sat în care să nu fie şi nebunul satului, dar e de ştiut că nebunul tulbură apele şi înţeleptul pescuieşte.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Cf. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 226.

Naşterea Maicii Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 septembrie 2016, 06:20

Celebrarea zilei Naşterii Maicii Domnului este întâmpinată şi urmată de zile de post. Pentru a ţine o sărbătoare trupul şi sufletul trebuie „primenite”, iar postul are rostul de a curăţi de frupt şi de înfruntare chiar şi într-ale vorbei.

Aceste zile de post asigură sfinţirea zilei de naştere a Maicii Domnului şi sunt cunoscute drept „cercurile Sfintei Marii celei Mici”.

Întâmplător sau nu, prima zi din acest post impus, dar nu consemnat şi în calendarul religios coincide cu prima zi dintr-o săptămână de post înainte de sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”, consemnată şi ca zi de post.

Este un post, se spune „nelegat la carte”, pe care unele femei îl ţin, în credinţa că astfel vor feri casa şi copiii de lovituri, arsuri şi de pagubă.

Cercurile Sfintei Marii Mici, înainte şi după celebrarea zilei numelui, zi de naştere a Născătoarei de Dumnezeu se ţin şi pentru a nu avea dureri în jurul capului, ca nişte cercuri dureroase. Poate de aceea brăcinarele bătrânelor erau bune, ca nişte cercuri care susţineau greul faptei şi verticalitatea trupului. Brâul-cerc este astfel simbol pentru ţinuta firii şi a trupului.

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.

De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria

Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.

Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.

Circovii Sf. Marii celei Mici

Adevărata sărbătoare, spun bătrânii nu ţine doar în acea zi până la scăpătatul soarelui. Începutul şi sfârşitul ei cuprind zilele ce o-nconjor. Pregătirile sunt uneori mai importante şi mai puternic trăite decât chiar sărbătoarea în sine, iar pentru sărbătoare bine e, spun femeile, să te primeneşti, „să te curăţeşti” şi să sfârşeşti bucuria în tihnă.

Sărbătoarea Sfintei Marii Mici e urmată de o zi de post dacă vor femeile să o ţină şi de aşezare a lucrurilor şi faptelor în mersul lor firesc, pentru că altfel bucuria sărbătorii implică preaplin, prea voioşie, prea slobozenie la gând şi vorbă.

A doua zi după Precista-Mică se ţine pentru a feri familia de lovituri şi pentru a continua postul neimpus până la Înălţarea Sfintei Cruci. Se numeşte Stoborul Sfânta Măriei-Mici.

Ziua de 9 septembrie este însă şi sărbătoare pentru că sunt cinstiţi Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, cei ce au primit ca dar pentru faptele lor de credinţă întru Dumnezeu şi ajutorare a săracilor, pe fecioara „cea fără de prihană”: „ceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară întru naştere fecioară şi după naştere fecioară, şi întotdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi cu trupul de-a pururea feciorind”.[1]

Ioachim şi Ana stau astfel lângă Fecioara Maria, numind-o îndeaproape, aşa cum adevăraţii părinţi stau în umbra copiilor, urmărindu-le viaţa şi ajutându-i uneori fără voie sau fără ştiinţa copilului.

Copilul lor va fi copilul lor fără vârstă. „Vine copilul pe la mine” – zice bătrâna aşteptând la bancă şi privind de-a lungul drumului. Şi copilul ei e om în toată firea, la casa lui, cu copiii lui. Dar copilăria nu are vârstă. Sau are vârstă: vârsta ingenuităţii, candorii, a dragostei necondiţionate, a ataşamentului dezinteresat.

Copiii sunt ca şi părinţii. Se şi spune: Copiii după părinţi, ca poamele după pom. Atunci, de ce plâng unii părinţi? Spun ei încercând să înţeleagă: S-a aruncat în neam. Cu cine o semăna?

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Vieţile Sfinţilor, I, pp. 268-269.