Povestea mărțișorului

Publicat de Camelia Teodosiu, 2 martie 2023, 15:08

Vă invităm la  la Muzeul Țăranului Român să mărțișorim și să sporovăim cu invitata noastră Raluca Minoiu care se declară a fi ”povestaș”. Asta pentru că îi place să se implice în relația cu oamenii, cu cei mici, dar și cu cei mari, fiind psihoterapeut prin joc și dramoterapie. Iar în calitatea sa oficială de șef  birou creativitate la Muzeul Național al Țăranului Român coordonează o serie de proiecte care mai de care plin de creativitate, fantezie și magie.

În invitația de a participa la unul din atelierele dedicate venirii primăverii, invitata noastră Raluca Minoiu ne spune:
”Întâi dăm o raită prin muzeu, la vânătoare de semne care protejau de cele rele, în vremuri nu foarte de demult. Apoi facem un șnur luung, cât o zi de vacanță. Sau cât noi de lung. Șnur roș-alb sau negru-alb, ca pe vremuri. Apoi, din tot felul de materiale plăcute atingerii – fetru, cauciuc, paiete, pânză, hârtie manuală, pastă modelatoare, facem un mărțișor-amuletă, două, ba trei, după pricepere și curaj. Și dacă e vreme, spunem și o poveste…”

Povestea mărțișorului

Irina Nicolau

Pentru început, am să desenez un şnur cu doi canafi la capete. În timp ce eu desenez, tu să răsuceşti în gând două fire de mătase, unul roşu şi unul alb. Şi acum vine întrebarea:

– Ce e mărţişorul ???
– Ştie toată lumea, ai să-mi răspunzi, un obicei strămoşesc, un semn de primăvară, îl pui în piept de 1 martie, îl oferi…
– Generalităţi! Am să-ţi explic. E firesc să ştii mai mult, măcar până la genunchiul broaştei.

*
Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă. Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită din cauza sărbătorilor.

Ca să înţelegi ce spun, îţi propun următorul scenariu:
Cândva, un sacerdot a aşezat pe o suprafaţă netedă nişte pietre într-o ordine şi într-un ritm care însemnau pentru el calendar. După el a venit un astrolog şi a aşternut peste pietre un calendar desenat pe piele de viţel. Spinările pietrelor au răzbătut prin piele, sărbătorile noi şi sărbătorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era încă simplu, străbăteau timpul călare pe doi cai. Iar au trecut secolele şi, peste desenul de piele, un astronom a întins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au străpuns şi pergamentul, iar sărbătorile desenate pe piele au migrat, de jos în sus. Şi aventura continuă.

Vine vremea calendarelor de hârtie. Le fac savanţii care măsoară timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar puţini le mai înţeleg sensul. Culorile tuturor sărbătorilor continuă să migreze de jos în sus. Ce ghiveci! Şi ca şi cum n-ar fi suficientă confuzia, prin mondializare, se produc transferuri de sărbători între culturi.

Din 1997, dacă ne luăm după postul PROTV, românii vor sărbători ziua îndrăgostiţilor de Sfântul Valentin. Mai ştii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul punea ordine în sărbătorile unei singure culturi. Astăzi răspunde unor necesităţi mondiale de comunicare şi sincronizare. Cu roşu sunt scrise zilele când nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sărbătorii, timpul „liber” este unul slăbuţ, tocmai bun pentru odihnă şi divertisment. Simt uneori, dimineaţa, cum vin peste mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei naţiuni, a unei comunităţi, a unei familii şi chiar a unui individ. Şi eu, dimineaţa, trebuie să decid pe ce cale s-o apuc, dacă va fi o sărbătoare veche, un sfânt creştin, ziua când m-am căsătorit, dacă voi sărbători o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru…
Cum spuneam, mărţişorul face parte din calendar. De aici toată complicaţia. Există specialişti care pretind că a existat un calendar vechi care începea primăvara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie, adică a şaptea, a opta, a noua, şi a zecea, socotind după luna martie. În termenii scenariului pe care îl propuneam la început, sub 1 martie a existat în calendarul vechi un bolovan care marca începutul. Toate începuturile sunt făcute dintr-un timp „puternic” şi „bun”.

Acum voi ataca problema abrupt, ce e mărţişorul? Mărţişorul este un obiect de recuzită folosit în cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici. Credinţele şi practicile diferă de la o zonă la alta. Zicala „câte bordeie atâtea obiceie” exagerează, dar nu foarte mult. Punând claie peste grămadă date etnografice din zone şi epoci diferite, cărţile falsifică. Principalele noastre surse de inspiraţie sunt cartea despre sărbătorile la români de Simion Florea Marian şi Vârstele timpului a lui Ion Ghinoiu.
În sate, sărbătoarea de 1 Martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavară. Mărţisor, după numele lunii, Baba Dochia, după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfântul Valentin la români. Ca să contribuie parcă printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici, variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, bună sau rea.

Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.
A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu scăpa nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie a trimis-o să spele lână şi nu oricum, ci s-o facă albă dacă era neagră şi, dacă era albă, s-o facă neagră. Pe noră o ajută Dumnezeu, Hristos, Sfântul Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie că este prea frig; plouă şi ninge, de se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă, vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă.

Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, Baba Dochia ia uneori la munte şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el: „Eu mor de frig şi tu cânţi la fluier?”

Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător. Dar ea nu amână plecarea la munte şi răspunde cu vulgaritate: „Eu pe Mărţişor/ Îl pun la curişor!” Mărţişor, auzind asemenea cuvinte buruienoase, împrumută de la Faur (februarie) două zile reci ca s-o pedepsească. Presupun că ai remarcat enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spăla lâna până când o face din albă, neagră…
În treacăt fie spus, există informaţii că în anumite zone mărţişorul se făcea din fir negru şi alb. Aşa era şi la albanezii din Calabria. În plus, ei şi-l leagă la picior. Găseşti şnurul alb-roşu de 1 martie peste tot în Balcani. Dar mai avem până la şnur.
Tot într-o legendă despre Baba Dochia, voinicul care o ajută pe noră îi recomandă o anumită piatră cu care să spele lâna. Când e pusă în apă, piatra degajă o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească. Multe se spun… Mai adaug numai că, uneori, nora lipseşte pur şi simplu din poveste şi, în aceste cazuri, baba urcă la munte de nebună ce e. Uneori îşi ia cu ea furca, fusul şi un caier de lână. Acest amănunt este important, având în vedere că în ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau, ţineau sărbătoarea prin nelucrare. Singura muncă permisă era claca de tors.
După 1 martie vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, câte au fost şi cojoacele. Timp schimbător. După zilele babelor, urmează cele ale moşilor. Acum timpul se stabilizează. A venit primăvara.
Ce fac femeile primăvara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucrează, dacă sunt tinere îşi fac Dragobete. Mamele răsucesc mărţişor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Să le luăm pe rând. Se zice că serbarea prin nelucrare se face pentru a domoli mânia Babei Dochia şi frigul de primăvară, ca să nu zacă nimeni din casă bolnav de vărsat sau să moară înecat. Se putea face clacă de tors, dar asta am mai spus. Şi Dragobetele fetelor ce era? Se duceau la pădure şi căutau flori de fragi, adunau apa de pe flori şi se spălau pe faţă zicând:
„Floare de fragă din luna Marţ
La toată lumea să fiu dragă,
Urâciunile să le desparţi.”

Şi am ajuns şi la şnurul de mărţişor… Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se lega la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele, aşa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Adică, pe la 1900 se pierdea deja. Îl citează pe N. Gane care deplânge pierderea obiceiului la 1873. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl „dezbrăcau” cu socoteală (începe iar nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile după 1 martie, când înfloreşte vişinul sau trandafirul , când sosesc berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se „îmbracă” dimineaţa, înainte de răsărit, şi se „dezbracă” fără să te vadă soarele, pentru că te înnegreşte.
Alte informaţii ne indică practici şi mai interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la cloşcă, la doniţă… Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul Gheorghe la iarbă verde.
Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel de la oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă, atât la oraş, cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea, ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă a banului de argint şi scrijeleşte 18… Nu îmi amintesc o mie opt sute şi cât, era în prima jumătate a secolului. Am văzut mărţişorul la Manina Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluş, cărţi de joc, zaruri. Tinerii le oferă fetelor pe care le iubesc. Aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în repertoriul mărţişorului inimioara. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt, inimioară cu floare, inimioară străpunsă de săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară cu inimioară..!

În prima mea copilărie, adică prin anii ’50, situaţia se prezenta aşa, din ce mi-aduc aminte. Mamele puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe.
Vin comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic… Oamenii caută ceva mai deosebit. De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de „creaţia” artistică. Fac mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi.
Începe perioada în care mărţişorul se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice: două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă, mărţişorul este ambalat într-un plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de acolo, în loc să-l pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel, magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de mărţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie să aleagă.

Din 1978, se vând mărţişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la Arhitectură şi cei de la Arte frumoase ca să-şi facă bani pentru vacanţe la 2 Mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de creaţie al municipiului eliberează autorizaţie pentru producător. Mărţişoarele „se strigă”. În reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, brânză, ouă, la lipsa de tot. În anul 1987 am numărat în Piaţa Amzei peste 200 de tarabe. Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând priviri de stăpân.
După Revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman.

După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera „mărţişorului de cooperativă”, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit joc şi ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui „orice” şi a lui „oricum”. Oamenii se refugiază în afaceri şi joacă.

Cândva, oamenii credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.

Povestită şi scrisă de mână de Irina Nicolau – specialist în etnologie, istorie orală și muzeologie, folcloristă și eseistă

„Un loc ca oricare altul”, în cinematografe din 10 septembrie!

Publicat de Andra Radu, 4 septembrie 2021, 19:45

O poveste adevărată l-a inspirat pe regizorul Uberto Pasolini, cunoscut ca producător al celebrei comedii „The Full Monty”, pentru „Un loc ca oricare altul”/ „Nowhere Special”.

Un film sfâșietor despre un tată care își petrece ultimele luni din viață încercând să-i găsească o nouă familie fiului său de numai patru ani, se vede din 10 septembrie în cinema, distribuit de Independența Film.

Prezentat în premieră națională la TIFF 2021, unde a fost sold out, și realizat în coproducție cu România, „Un loc ca oricare altul”/ „Nowhere Special” este o emoționantă poveste despre un tată pe moarte, aflat în căutarea unei familii de adopție pentru fiul său de patru ani.

John (James Norton) are 35 de ani şi îşi câştigă traiul spălând ferestre. Îşi dedică tot timpul creşterii fiului său de patru ani, Michael (Daniel Lamont), după ce mama i-a părăsit pe amândoi la scurtă vreme după ce a născut. Când John află că mai are doar câteva luni de trăit, principala sa grijă este să găsească familia perfectă pentru Michael. Mai mult, copilul nu trebuie să afle absolut nimic despre ce-l aşteaptă.

Dar cum poate John să judece o familie doar pe baza unei scurte întâlniri? Şi îşi cunoaşte copilul suficient de bine pentru a alege în locul lui? Aflarea răspunsului la aceste întrebări devine principala luptă care i-a mai rămas de dus…

Regizorul filmului, Uberto Pasolini, producător nominalizat la Oscar, conte italian, nepot al marelui cineast Luchino Visconti, a găsit inspirație pentru filmul său într-un ziar britanic:

„Am citit titlul, apoi articolul și m-a mișcat povestea, eram curios ce aș fi făcut dacă aș fi fost eu în locul tatălui. Foarte dificil, am o familie mare, fiicele mele au o mamă minunată, am o situație financiară excelentă, pe cînd tatăl acestui băiat nu avea familie, prieteni sau o situație materială bună. El și-a dedicat ultimii patru ani din viață băiatului său, astfel că am dorit să surprind călătoria prin care au trecut ei, ce trebuie să fi simțit în toată această perioadă. Într-un fel, o văd ca pe o poveste de dragoste între un tată și băiețelul său.”, spune regizorul filmului într-un interviu acordat publicației românești Observator Cultural.

James Norton (36 de ani), starul din „McMafia”, și Daniel Lamont (6 ani), cei doi protagoniști ai filmului, au legat o relație specială pe platourile de filmare, oferind sensibilitate și credibilitate personajelor interpretate, tată și fiu:

„James Norton, care interpretează rolul tatălui, a fost extrem de afectiv; a dezvoltat o prietenie adevărată cu tânărul Daniel. Iar asta s-a văzut pe ecran. Relaxarea lui James l-a făcut pe Daniel să se simtă confortabil, să fie fericit, dar și serios la nevoie, în timpul filmărilor.

Daniel a învățat de la James ce înseamnă actoria, dar și ce înseamnă munca. El nu este un copil liniștit, introspectiv, ca personajul lui, ci dimpotrivă: este foarte gălăgios, extrovertit și fericit. Daniel a înțeles totuşi diferența dintre el cel real și Michael. S-a adaptat imediat și a jucat fantastic!” – Uberto Pasolini, Aperitiff.

Filmat de directorul de imagine român Marius Panduru și avându-i printre producători pe Cristian Nicolescu (Digital Cube), „Un loc ca oricare altul”/ „Nowhere Special” a fost descris de publicația britanică Screen Daily drept „o experiență aproape senzorială”, în timp ce Corriere Dela Serra îl cataloghează ca fiind „frumos și sfâșietor”, iar The Spectator spune direct: „Atenție! Veți avea nevoie de o cutie de șervețele la îndemână, dacă nu cumva de toate șervețelele din lume”.

„Un loc ca oricare altul”/ „Nowhere Special” (Italia, România, Marea Britanie, 2020) este cel de-al treilea film regizat de Uberto Pasolini, un producător experimentat, nominalizat la Oscar pentru comedia „The Full Monty” și câștigător al unui premiu la European Film Awards. „Machan” (2008) și „Still Life” (2013), filmele sale anterioare, au câștigat aprecierea publicului din România, fiind recompensate cu Premiului Publicului la Festivalul Internațional de Film Transilvania.

„Un loc ca oricare altul”/ „Nowhere Special” a avut premiera în cadrul Festivalului de la Veneția 2020 și va fi distribuit pe marile ecrane din România de Independența Film.

Printre filmele care vor fi lansate în cinematografe în acest an de Independeța Film se regăsesc: „The Human Voice” (r. Pedro Almodóvar), „Lux Aeterna” (r. Gaspar Noé), „Lecții de persană”/ „Persian Lessons” (r. Vadim Perelman), „Titane” (r. Julia Ducournau) și „Tre piani” (r. Nanni Moretti).

Pictură murală pe zidul Mănăstirii Franciscane Sfântul Ioan din Brașov!

Publicat de Andra Radu, 31 octombrie 2019, 15:55

Zidul Mănăstirii Franciscane Sfântul Ioan, ce mărginește Piațeta Sfântul Ioan, se pregătește să spună din nou o poveste. De această dată pe partea superioară a calcanului.

Vorbim despre proiectul „Artă și poveste murală”, în care ONG-uri brașovene, Mănăstirea franciscană și autoritatea publică locală au colaborat pentru a renova și înfrumuseța un zid lăsat în paragină.

Proiectul a început în 2017, iar atunci, pe aproximativ 150 de metri pătrați, a fost pictată o grafică a celor șapte bresle ale Brașovului de odinioară, de către Lucian Sandu Milea.

Acum, pe un alt segment de perete, au fost invitați alți doi artiști să picteze două povești ce se întrepătrund. Este vorba despre Alexandru Baciu și Irlo, care tocmai ce au terminat cea mai mare lucrare murală din țară, la Timișoara.

Cei doi artiști au avut mână liberă să creeze ceea ce au considerat oportun pentru un astfel de spațiu de expunere, cu mici modificări față de schița inițială. Lucrarea de renovare, în special, este un vis mai vechi al reprezentanților mănăstirii de a repara zidul.

Găseşte-mi loc în inima ta – Ştefan Bănică Jr.

Publicat de Andrei Cretoiu, 7 noiembrie 2017, 07:24

Pe protagonistul întâlnirii de astăzi l-aţi văzut în „Liceenii” şi în alte filme, prezentând emisiuni tv de succes, l-aţi auzit de mii de ori la radio şi nu credem să existe vreun român care să nu îi ştie piesele. Este artistul fenomen al perioadei moderne, care a bătut record după record în materie de vânzări de bilete şi de discuri, care a fost premiat de foarte multe ori de industria muzicală şi care şi-a găsit rapid un loc în inimile celor ce îi ascultă piesele.

Ştefan Bănică Junior şi povestea piesei „Găseşte-mi loc în inima ta”, astăzi în cadrul proiectului „Eu aleg România Ascultă-ţi muzica! 100 de melodii ale românilor”. Cariera muzicală a lui Ştefan Bănică Jr. a început prin 1992 când a înregistrat primul album intitulat „Un actor, un rock’n roll”. A urmat apoi, în 1996, discul „Te rock… frumos”, un album la care Ştefan a colaborat pentru prima dată cu trupa „Rock’n Roll Band” şi grupul vocal „The ’50’s”.

În anul 2000, Ştefan Bănică s-a prezentat cu albumul „Cel de acum” care prin muzicalitate îl reprezintă pe artist cel mai bine. Răsplata sa cea mai mare, pe lângă marele sau succes la public a fost câştigarea Premiului I la Mamaia 2000 cu piesa „Poveste”.

Povestea nestiuta a actritei Brigitte Bardot

Publicat de Mihaela Costache, 29 septembrie 2015, 07:30

Una dintre cele mai cunoscute actriţe franceze, Brigitte Bardot, a sedus publicul cu senzualitatea sa în anii ’50 şi ’60 şi a devenit un sex-simbol al cinematografiei mondiale. Însă drumul spre faimă a fost presărat cu multe obstacole şi dezamăgiri, potrivit unei biografii recente, „Brigitte Bardot: The Life, The Legend, The Movies“, scrisă de Ginette Vincendeau.

Brigitte Bardot, care a împlinit 80 de ani pe 28 septembrie, a trecut prin numeroase depresii, a avut patru soţi, acelaşi număr de tentative de suicid, peste o sută de iubiţi de ambele sexe şi o sarcină pe care nu şi-a dorit-o niciodată.

Născută într-o familie bogată din Paris, micuţa Bri, cum o strigau părinţii, a crescut în elegantul arondisment 16, în apropierea Turnului Eiffel. Şi-a petrecut vacanţele în Alpi, iarna, şi la Saint Tropez, vara. Micuţa localitate de pe Coasta de Azur, în trecut un sat de pescari, a rămas până astăzi locul ei de suflet.

A făcut balet, apoi a lucrat ca model (avea înălţimea ideală pentru acea perioadă, 1,70 metri, şi, spre deosebire de rivalele sale Marilyn Monroe şi Elizabeth Taylor, nu a avut niciodată probleme de greutate), iar la 15 ani a apărut pe coperta revistei „Elle“. Un an mai târziu, îl cunoştea pe asistentul de regie (mai târziu regizorul) Roger Vadim, de care s-a îndrăgostit nebuneşte.

„Mi-a lăsat impresia unui lup: s-a uitat la mine, m-a speriat, m-a sedus, nu mai ştiam unde sunt şi ce e cu mine“, povestea tânăra despre această primă întâlnire, după cum scrie Ginette Vincendeau în cartea sa.

Mai întâi s-au iubit în secret, apoi nu şi-au mai ascuns relaţia, în ciuda faptului că părinţii tinerei s-au opus tot timpul şi chiar au ameninţat-o că o trimit în Anglia. Au renunţat abia când Bri a încercat pentru prima oară (dar nu şi ultima) să-şi ia viaţa. Însă nu i-au permis să se căsătorească cu Vadim până ce nu a împlinit 18 ani.

Roger Vadim, care era, de asemenea, fotograf şi jurnalist, avea toate relaţiile în media pentru a o promova pe tânăra sa soţie, iar carisma şi senzualitatea ei au propulsat-o şi mai mult. După patru ani în această industrie, B.B. avea în palmares o duzină de filme, fiind remarcată pentru puterea de seducţie, dar nu pentru jocul actoricesc, descris drept „fals şi neprofesionist“.

Totuşi, filmul „Et Dieu… créa la Femme/Şi Dumnezeu… a creat femeia“ (1956), regizat chiar de Roger Vadim, în care Brigitte Bardot joacă rolul principal, alături de Jean-Louis Trintignant, avea să schimbe definitiv lucrurile. Actriţa a devenit imediat un star, iar pelicula s-a bucurat de un succes imens la nivel internaţional. Dar, totodată, a marcat şi finalul mariajului dintre cei doi, pentru că Bardot s-a îndrăgostit de Trintignant.

La patru ani de la cununia religioasă desfăşurată chiar în celebra catedrală Notre Dame de Paris, Vadim şi Bardot au divorţat. Amândoi fuseseră infideli. „Ştiam că asta se va întâmpla. Dar am preferat întotdeauna să am o soţie cu un spirit de aventură, cu acel joi de vivre“, spunea Vadim.

La vremea aceea Bardot era îndrăgostită nebuneşte de Trintignant, care a divorţat, la rându-i, pentru a fi împreună cu actriţa franceză. Peste numai doi ani, însă, aceasta l-a părăsit pentru cântăreţul Gilbert Bécaud, care era, de asemenea, căsătorit. Aventură după aventură. Acesta a devenit un fel de tipar în viaţa divei franceze. Bardot însăşi a recunoscut că a avut peste 100 de relaţii, chiar şi cu femei.

Relaţia cu Jacque Charrier, partenerul ei din filmul „Babette pleacă la război“, a fost însă oficializată. Acesta a devenit al doilea soţ al actriţei şi tatăl singurului ei copil: Nicolas.

Din cauza numeroşilor paparazzi care o aşteptau în stradă, Bardot nu a putut ajunge la spital şi a născut acasă. O naştere lungă şi dficilă. Nu-şi dorise oricum copilul, iar cei care au convins-o să-l păstreze au fost socrii ei. În 1960, la doar 26 de ani, chiar de ziua ei, Bardot avea a doua tentativă de sinucidere după ce a luat somnifere şi a încercat să-şi taie venele în vila ei, din Nisa.

Fiul ei, Nicolas, a rămas în custodia tatălui. Peste ani, actriţa avea să mărturisească: „Nu am fost făcută să fiu mamă. Nu eram îndeajuns de matură pentru a avea grijă de un copil. Eu însămi am nevoie de cineva care să aibă grijă de mine“.

În aceeaşi perioadă, secretarul ei personal, Alain Carré, a vândut câteva secrete presei din Franţa. Care, până la urmă, s-au dovedit a nu fi atât de senzaţionale pe cât aştepta publicul.

Le-am dat tinereţea şi frumuseţea mea bărbaţilor. Acum le dau înţelepciunea şi experienţa mea animalelor.

Brigitte Bardot era foarte cumpătată, chiar zgârcită, şi îşi gestiona averea ca „o casnică burgheză“: verifica atent facturile de la piaţă, ura să risipească mâncarea şi, în ciuda faptului că primea milioane de franci pentru un film, nu cheltuia niciodată pe lucruri scumpe precum caviar sau diamante, şi purta haine simple şi balerini.

Înainte de cel de-al treilea mariaj, cu milionarul german Gunter Sachs, a avut relaţii pasagere cu Mike Sarne, Warren Beatty, Serge Gainsbourg şi Nino Ferrer. Bardot şi Sachs s-au căsătorit la Las Vegas, iar playboy-ul german a cucerit-o după ce i-a „îmbrăcat“ casa din Saint Tropez cu trandafiri aruncaţi dintr-un elicopter. În 1973, Brigitte Bardot s-a retras din film, iar din anii ’80 şi-a dedicat viaţa protejării animalelor.

Actriţa nu a recurs niciodată la operaţii estetice, aşa cum au făcut multe dintre colegele ei de generaţie, de la Sophia Loren la Jane Fonda. Astăzi abia mai poate merge, cu ajutorul unui baston, şi trăieşte pe proprietatea ei din Saint Tropez, numită La Madrague, alături de cel de-al patrulea soţ Bernard d’Ormale, cu care s-a căsătorit în 1992.

„Abia mai pot să merg. Nu mai pot înota. Dar îmi dau seama cât de norocoasă sunt în comparaţie cu animalele care suferă. Le-am dat tinereţea şi frumuseţea mea bărbaţilor. Acum le dau înţelepciunea şi experienţa mea animalelor“, a spus actriţa.

70 de ani de istorie a marionetelor de la Ţăndărică, la Palatul Suţu

Publicat de Mihaela Costache, 5 august 2015, 17:00

Teatrul Ţăndărică continuă evenimentele aniversare “70 de ani” și vă invită vineri, 7 august, la orele 17.00, la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, la vernisajul expoziţiei “CĂLĂTORIA LUI ŢĂNDĂRICĂ”, o poveste fascinantă care merită cunoscută!

Teatrul de animație este firul roşu ce leagă copilăria de adolescență, o constantă în devenirea generaţiilor. Astfel, expoziţia “CĂLĂTORIA LUI ŢĂNDĂRICĂ” se adresează atât copiilor, cât și tuturor celor pasionaţi de cultură, istorie şi teatru.

“Noi, Țăndărică, avem un principiu: mergem acolo unde este publicul nostru. Așa că povestim Călătoria lui Țăndărică printr-o expoziție itinerantă prezentă timp de 6 săptămâni la București. Aici, păpușile sunt atent alese dintr-o istorie de 70 de ani a teatrului și marchează principalele repere în evoluţia teatrului de animație din România, rememorând atât artiştii, cât şi personajele ce au consacrat această artă teatrală aparte“, a declarat Călin Mocanu, directorul Teatrului Țăndărică.

Teatrul de păpuși este cel mai vechi gen de spectacol de pe teritoriul României. La început, reprezentațiile erau inspirate din Comedia dell’Arte, cu personaje și evenimente adaptate la specificul național. Mai târziu – în toamna lui 1945 – s-a înființat Teatrul de Păpuși, sub conducerea actriței Lucia Calomeri, alături de alți artiști ai vremii. Împreună au ridicat primul spectacol: „Țăndărică pe mările Sudului” – începutul Călătoriei lui Țăndărică.
Astăzi, în România, teatrul de animație este axat pe două mari coordonate: teatrul ca artă şi teatrul ca educație. Dacă rolul educativ este îndeplinit de conţinutul repertorial, implicit de text, componenta estetică este asigurată de către scenograf și scenografie, împreună cu regizorul şi actorul devenit personaj.

“Copilul își formează o cultură cu foarte multe imagini, gândește în imagini, se joacă cu imaginile, memorează vizual. Aud mereu sintagma „copiii de azi nu mai citesc”. Nu e chiar așa. Ei își iau informațiile altfel decât noi, trebuie să îi încurajăm să lucreze cu noua tehnologie, cu noile lor cărți, gadget-urile. Este esențial să ținem mereu cont de ei. Vrem să vină spre noi, așadar trebuie să avem grijă să nu îi plictisim, să nu îi „culturalizăm” forțat! Să vină la teatru ca la joacă, cu căutare, cu prietenie, cu fericire și chiar cu obrăznicie, dacă vreți. Să le asigurăm un loc în care ei să fie… Liberi”, a mai declarat Călin Mocanu.

Expoziția “CĂLĂTORIA LUI ŢĂNDĂRICĂ” se va desfășura în perioada 07 august-20 septembrie, de miercuri până duminică, între orele 10:00 și 18:00 la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, B-dul I.C. Brătianu, nr. 2 din Piața Universității.