23 iulie 2024-Ziua presei militare și 165 de ani de la apariția Observatorului Militar

Publicat de prosavioleta, 22 iulie 2024, 16:45

Florin Șperlea (redactor-șef al Observatorului Militar): Domnule general, cum spune poetul, „la trecutu-ţi mare, mare viitor”. Cum arată viitorul presei militare, în opinia unuia care chiar a muncit în domeniul ăsta – cât? – 40 de ani aproape.
Răduț Bâlbâie: Păi vreau să vă spun că de presă sigur o să fie nevoie permanent.
Florin Șperlea:  De presă în general?
Răduț Bâlbâie: De presă o să fie nevoie permanent. Oamenii o să aibă nevoie de informație, fiindcă viața lor în general depinde enorm de mult de informație și de calitatea informației. Asta e altă poveste. Nu neapărat de cantitate, cantitatea e peste măsură. Calitatea e o mare problemă.
Florin Șperlea:  Bătălia va fi totuși în zona calităţii.
Răduț Bâlbâie: În zona calității. Sigur, presa militară va rămâne în continuare un element distinctiv al activității de comunicare. De ce? Fiindcă trăim într-o perioadă în care s-au întâmplat două lucruri. Unu, niciodată n-a fost lumea mai ideologizată ca în momentul de față și niciodată n-a fost lumea mai ideologizată, nu pe două blocuri ideologice mari…
Florin Șperlea:  Precum secolul al XX-lea…
Răduț Bâlbâie: Precum în secolul al XX-lea, ci pe fel de fel de mărunțișuri, pe fel de fel de frame-uri, pe fel de fel de bucățele de…, adică precursori. Închipuiți-vă o chestie care se sparge și rezultă cioburi multe, multe, multe, un puzzle, tot felul de bucățele și fiecare bucățică de-aia are ideologia ei. Şi e o nenorocire.
Florin Șperlea:  Lumea nu mai înțelege nimic.
Răduț Bâlbâie: Plus că mai e o chestie importantă – lumea a început să trăiască tot mai mult în bule, iar social media ne-a dus la chestia asta și lumea a început să trăiască mai mult în bule, agregând în mod natural, adică nu, nu, să nu credeți că în epoca Imperiului Roman era altfel. Mijloacele de comunicare erau diferite, dar tendința era aceeași. Tendința dacă noi avem aceleași valori, sigur avem atitudini comune. Dacă avem atitudini comune, ne simțim bine împreună și agregăm, adică mergem mai departe.
Florin Șperlea:  Da, adică în afară de statutul de cetățean roman, totul era diferit.
Răduț Bâlbâie: Exact. Aia e o cu totul și cu totul altă poveste, exact. Deci aia e o chestie care ne distinge și care ne apropie. Numai că acuma închipuiți-vă chestia asta nu numai la nivel de bloc, cetățeanul roman, acuma este la nivel de pasiuni de astea mărunte. Am pisică, n-am pisică. Deci, dacă am pisică, sunt în grupul celor care iubesc pisicile și se întâmplă o mulțime de nenorociri. Gândiți-vă că noi nu mai suntem Aristotelii de niciun fel. Adică chestia aia cu principiul ăla al căii de mijloc a fost pur și simplu șters cu buretele la modul radical. Adică în momentul de față ori cu mine, ori împotriva mea. Adică cine nu-i cu noi e împotriva noastră.
Florin Șperlea:  Am mai trăit asta, dar la o scară…
Răduț Bâlbâie: Am trăit la o scară foarte mare și a început, domnule, să-mi fie frică. Sunt unii care contestă atât de vehement, și de-o parte și de alta, în social media, de pildă, încât efectiv a început să-ți fie frică. Mă simt exact ca aia în ’38, când lătrau legionarii, că dacă nu nu știu ce, la zid, la omor, la nu știu ce, la nu știu cum, la la, la… Mă simt ca în ’50, când lătrau comuniștii sau ăia care fuseseră lătrați de legionari – „uite așa, uite așa, uite așa, nu ești cu noi, ești împotriva noastră”…
Florin Șperlea: Și dacă spuneai bancuri cu Stalin, direct la închisoare…
Răduț Bâlbâie: Bine, dacă n-aveai altceva mai bun de făcut și pierdeai timpul cu chestii de astea, da, ți se întâmplau și treburi de astea. Deci, despre asta e vorba, de calitate, de calitatea informației. Să vă spun ce se întâmplă în viitor. Deci, pe de o parte, polarizarea asta ideologică; în al doilea rând, fragmentarea asta a atitudinilor indivizilor și multitudinea de informații de care ești înconjurat, pe care nu poți să le contabilizezi, nici nu poți să le cuprinzi ca lumea, nici nu poți să le digeri ca lumea și nici nu poți să le înțelegi. Fiindcă vreau să vă spun, uite, vorbeam de Aristotel și de calea de mijloc. Domnule, eu sunt de acord că e o nenorocire să omori toate animalele, dar putem să mâncăm numai grâu și numai legume?
Florin Șperlea:  Nu prea, cred eu.
Răduț Bâlbâie: Nu prea. Deci calea de mijloc, deci calea de mijloc. În momentul de față nu există decât gruparea ălora care spun „vegani, vegani, vegani” sau ăia care mănâncă poc, porc, porc. Deci nu mai există o cale de mijloc. Încă o chestie pe care a mai putea-o adăuga, pentru care trebuie neapărat presă – domnule, noi nu înțelegem nimic din ce ni se întâmplă, efectiv nu înțelegem nimic din ce ni se întâmplă.
Florin Șperlea:  Nici măcar informat fiind?
Răduț Bâlbâie: Eu nu înțeleg. Eu, om în toată firea, nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă. Și vă dau două exemple: încălzirea globală, dar noi știm că a fost glaciațiune și înaintea glaciaținii a fost o încălzire globală și după aia glaciațiune, asta e ciclică în istoria pământului și nu era industrie pe vremea aia, nu era de niciun fel; e activitate solară, sunt chestiile alea fizice, de fizică generală. Domnule, să pui botniță vacii, să scoți centrala de apartament. Ce să pui în loc? Că noi nu suntem Marea Britanie, să avem bani ghiotură. Eu nu sunt o civilizație tehnologică ca Statelor Unite care pot să inventeze apa caldă în 20 de ani. Ce să pui în loc, ce aduci în loc la chestia asta?
Florin Șperlea: Și presa asta își asumă dezbaterea și încearcă să…
Răduț Bâlbâie: Aia e, că nu își asumă dezbaterea. Aia e problema, că nu-și asumă dezbaterea. Deci, presa asta civilă despre care vorbim, mie asta trebuie să-mi spună, să-mi spună care sunt consecințele, să-mi spună…. Bine, sunt multe acum, toată lumea e vinovată în treaba asta. Că ne trezim în sondaje cu un scor uluitor de mare de inși care n-au încredere, din Ucraina, care n-au încredere în România și nu consideră România o țară ok…
Florin Șperlea:  Nici din România în Ucraina.
Răduț Bâlbâie: Și nici din România, în condițiile în care noi avem un efort constant pentru Ucraina. Mi se pare normal așa, că să ajuți un tovarăș în suferință mi se pare nu numai o chestie creștinească, mi se pare o chestie de bun-simț din privința valorilor pe care le avem.
Florin Șperlea:  Mă așteptam să-mi oferiți o rezervă de optimism.
Răduț Bâlbâie: Și ajung ușor-ușor, deci am ajuns și la chestia asta – faptul că nu mai știm să interpretăm realitatea, domnule. Deci presa pe vremuri avea funcția asta de interpretare, adică venea și spunea: Domnule, uite așa trebuie să se întâmple, fiindcă aşa… Veneau experții ăia. Nu mai sunt experţi. Eu n-am mai văzut la televizor un profesor universitar de la Politehnică, n-am mai văzut un geolog, n-am mai văzut un fizician, n-am mai văzut pe nimeni la televizor.
Florin Șperlea:  Un istoric autentic…
Răduț Bâlbâie: Sunt fel de fel de strâmbi care își dau cu părerea, fel de fel de fonfi care îşi dau cu părerea. N-am mai văzut o chestie de genul ăsta, nu mai zic de calitatea jurnaliștilor, care acum se pricep de la chiloţi până la știu ce Dumnezeu, sateliţi…
Florin Șperlea: Patriot.
Răduț Bâlbâie: …artificiali. Şi-atunci, din punctul ăsta de vedere, toate chestiile astea îl fac pe individ mult mai fragil, îl fac fragil la dezinformare, îl fac fragil la zvonuri, îl fac fragil la toate prostiile astea. De-aia presa militară e importantă, de-aia presa militară trebuie să vină și să-i spună subofițerului, să-i spună soldatului, să-i spună domnului locotenent, colonelului, de ce nu, colonelului în rezervă, trebuie să vină și să le spună: măi, oameni buni, uite ce se întâmplă, uite care sunt marile tendințe europene, uite care e politica noastră, uite care e nu știu ce. E lucru complicat, e lucru complicat, fiindcă niciodată n-a fost uşor să faci presa militară, darmite acuma în condițiile actualei presiuni. Dar sigur este îngrozitor de necesară, fiindcă războiul informațional va continua. Noi vom intra într-o perspectivă de război rece. Probabil conflictul cu Ucraina se va termina, se va îngheța sau se va termina, dar, indiferent cum va fi, războiul rece va continua și războiul ăsta rece va însemna influențare, acțiune psihologică, manipulare, dezinformare. Şi ai nevoie de presă militară măcar pentru bucățica asta, segmentul ăsta de militari, de care tu ești responsabil. Responsabilitatea unui manager…; în cele nu știu câte responsabilități ale managerului intră și informarea, comunicarea. E una din responsabilitățile managerului. Deci, ca atare, ministrul, șeful Statului Major al Apărării au și această obligație de a asigura informarea armatei, de a asigura informație de calitate armatei, iar presa militară este instrumentul prin care se poate întâmpla acest lucru.
Florin Șperlea: Domnule general, vă mulțumesc foarte mult pentru discuția aceasta. Am mai fi putut sta de vorbă în mod cert încă pe atât. Să urăm presei militare la mulți ani și sper să ne revedem cu bine la următorul interviu.
Răduț Bâlbâie: Cu mare bucurie. Vă mulțumesc mult de tot. Mă bucur că am revenit acasă.
Florin Șperlea: Am onoarea să vă salut!

Dan Mircea: Am făcut pionierat în anii ’90 în descoperirea domeniului relații publice, iar cu ajutorul partenerilor, am reușit să ne specializăm și să dezvoltăm această direcție

Publicat de Gabriel Stan, 18 martie 2024, 13:31

Invitatul lui Cristian Dumitrașcu la Interviul Săptămânii este colonelul în rezervă Dan Mircea care, în perioada aderării României la NATO, a fost locțiitorul șefului Direcției Relației Publice din Ministerul Apărării, o structură specializată ce are ca scop informarea publicului larg, mass-media națională și internațională cu privire la acțiunile Armatei Române.

Structura implicată în pașii premergători aderării României la NATO este și astăzi una dintre cele mai valoroase structuri de acest gen din toate instituțiile publice.

A fost un proces de modernizare a domeniului din armată, care, iată, va împlini în luna octombrie 31 de ani această direcție.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Domnule Dan Mircea, bine ați venit la „Interviul săptămânii”!

Dan Mircea: Vă mulțumesc pentru invitație!

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Mulțumesc pentru că ați acceptat să fiți cu noi în această dimineață și mă bucur că sunteți aici, pentru că sunteți unul dintre marii specialiști în acest domeniu, relații publice, nu doar dumneavoastră, ci toți colegii pe care i-ați avut și cu care ați construit această Direcție de Informare și Relații Publice, așa cum se numește ea astăzi.

Este o serie de interviuri la cei 20 de ani care se vor împlini în curând de la aderarea noastră la NATO și, cumva, această aderare a fost pregătită și de către dvs. și de către specialiștii pe care i-ați avut colegi. Cum vă amintiți perioada asta de început, 1993?

Dan Mircea: Noi am făcut pionierat, pionierat în descoperirea domeniului relații publice. După ’90, nu știa nimeni cu ce se mănâncă și a trebuit să o luăm de la zero. Cu ajutorul partenerilor, am reușit să ne specializăm ușor, ușor și să dezvoltăm această direcție.

N-a fost ușor deloc, pentru că nimeni nu știa cu ce se ocupă domeniul, nimeni nu știa ce ar trebui să facă, nimeni nu înțelegea de ce trebuie să existe și abia după ce au fost niște momente în care și-au dat seama de utilitatea domeniului și, când au văzut că trebuie să existe niște paralelisme cu structurile cu care cooperam, începuse și Parteneriatul pentru Pace, în ’94, existau structuri de informare și relații publice cu care colaboram la NATO și în alte țări partenere și atunci au început ușor, ușor să își dea seama, dar n-a fost deloc ușor.

Am luptat cum am putut și noi, cu mijloacele pe care le aveam la dispoziție. Foarte greu să zic, din punct de vedere al convingerii propriilor noștri șefi, despre utilitatea existenței noastre. Dar relațiile publice încep de acasă. Dacă știi să te prezinți, înseamnă că un prim pas l-ai făcut.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): A fost o construcție care, iată, a contribuit la aderare. Și avem o fotografie surpriză. Erați în 2004, iată scrie acolo13-14 octombrie 2004, la Poiana Brașov. Avem aici oameni dragi nouă: Liviu Flutur, Ion Chița, dvs., Alice Moldovan și actualul general Costi Spînu. Eram deja în NATO aici.

Dan Mircea: Era prima activitate de la intrarea în Alianță.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Ce vă mai amintiți? Eram nou primiții în Alianță și…

Dan Mircea: Despre RIMAP?

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Da.

Dan Mircea: RIMAP a fost o încercare extraordinară din care am învățat foarte multe lucruri. Ministerul Apărării a constituit un task force din care am făcut parte și reprezentanți ai Direcției Informare și Relații Publice, colonelul Stamate, eu, colonelul Marian Dinu și care ne-am ocupat de organizarea acestei reuniuni din perspectiva domeniului comunicării.

Poza asta, unde vedeți aici că s-a făcut poza, lângă hotelul Piatra Mare, nu exista decât o mare groapă și când au venit cei de la NATO să vadă locul în care vom organiza reuniunea, prima de acest fel după aderare, prima Reuniune Informală a Miniștrilor Apărării din statele membre NATO, au venit, s-au uitat, au ridicat din sprâncene și au zis: „Voi, aici vreți? În groapa asta o să fie sala reuniunii?”și oamenii noștri au zis: „da, aici va fi” și nu știu cum, pentru că asta se întâmpla undeva în februarie și reuniunea a avut loc în octombrie.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Extraordinar. Deci este contraintuitiv așa pentru România, în februarie ai o groapă, în octombrie ai ceea ce vedeți acolo, totul aranjat, totul dichisit, totul pus la punct. Nici unii dintre noi nu credeam că se va întâmpla, dar s-a întâmplat.

Adică am reușit, dar asta este o parte care nu a ținut de zona de comunicare. Din perspectiva comunicării, echipa de la Ministerul Apărării aproape că ne-am mutat în Poiana Brașov, că a trebuit să luăm totul de la zero: să înființăm un centru de presă, să asigurăm legături inclusiv cu energie electrică, pentru că nu exista suficientă putere pentru ce aveam noi nevoie acolo. Foarte multă treabă de făcut.

Săptămânal am fost în Poiana Brașov, toate pietricelele le-am învățat din Poiana Brașov. A fost extraordinar, Am muncit, dar să știți că această reuniune a ieșit foarte bine.

Venind către un alt proiect important al Direcției, în 2004, chiar în anul aderării, ați înființat împreună cu colegii de atunci, cursul pentru corespondenți de război, devenit între timp, precum spuneam, un brand al Ministerului Apărării.

O pleiadă de jurnaliști puternici, cunoscuți în presa românească, au trecut pe la acest curs. Este un curs foarte râvnit, e foarte greu să ajungi acolo, pentru că sunt locuri limitate și acest merit este și al dvs. când v-ați gândit să organizați.

Dan Mircea: E un alt domeniu în care am făcut pionierat și nu numai cursul pentru jurnaliști care transmit din zone de război, am înființat și cursul pentru ofițer de relații publice, și cursul pentru comandanți.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Care merg foarte bine și astăzi.

Dan Mircea: Care merg și astăzi foarte bine. Ne bucurăm când vedem că se mai întâmplă o ediție și încă o ediție. A, și mai e unul: tabăra de vară pentru cercetași.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Exact.

Dan Mircea: Și aia a fost tot în pachetul ăsta, așa vor înțelege. Dacă dorm în câmp, dacă se învelesc sau se bagă în sacul de dormit, dacă le dați bocancii de armată să vadă dacă le îngheață picioarele sau le intră apă în ei când trec prin mocirlă – toate astea, dacă le faceți cu echipamentul pe care îl are armata, o să vedeți ce scriu jurnaliștii și ne ajută atunci când se împarte plăcinta bugetului, ăsta este un aspect. Un alt aspect, vor aprecia mai mult viața, calitățile și sacrificiile pe care le fac militarii noștri.

Deși ei vor sta numai o săptămână, vor înțelege că alții fac o viață întreagă ce fac ei acolo o săptămână. Mai mulți ofițeri din Direcție am fost școliți în Statele Unite la Defence Information School și de acolo am împrumutat, că așa se fură meseria, niște idei, printre care acest curs pentru jurnaliști.

De asemenea, tot de acolo, la Pentagon, există un Media Pool, un grup de jurnaliști acreditați la Pentagon, cu care Pentagonul lucrează în mod obișnuit. Când are nevoie să distribuie materiale de presă, are grupul de jurnaliști constituit.

Ei sunt acreditați în funcție de: parcurgerea unui astfel de curs, materiale pe care le-au făcut anterior, multe, multe alte criterii. Și la noi s-a constituit un media pool din ăsta de jurnaliști acreditați pe lângă Ministerul Apărării.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Avem câteva declaraţii ale câtorva jurnalişti de război cunoscuţi, printre care şi colegul nostru Cătălin Gomboş, cum spuneam mai devreme, Radu Dobriţoiu şi colegii de la TVR, Adelin Petrişor şi Alina Grigore, după care continuă partea a doua a interviului cu Dan Mircea.

Cătălin Gomboş: Apare un fenomen care la noi nu s-a tratat foarte mult sau nu ştiu cât a fost luat în serios, cel al sindromului post-traumatic, care poate fi mai intens sau mai puţin intens. Mai puţin intens poate fi că, nu ştiu, tresari când se trânteşte o uşă, pentru că acolo ai fost obişnuit, dacă te poţi obişnui vreodată cu aşa ceva, ca atunci când ceva bubuie, să fie o rachetă trasă de insurgenţi.

Adelin Petrişor: E foarte greu că vezi copii în suferinţă. Mi-aduc aminte că în Irak am fost la un moment dat cu nişte militari americani la un irakian acasă care avea un copil care avea anus contra naturii şi se infectase anusul contra naturii şi el avea de ales între a cere ajutorul americanilor şi a risca să fie omorât de insurgenţi, considerat ajutor al americanilor ş.a.m.d., avea de ales între asta şi a sta acasă şi a-şi vedea copilul cum se stinge. Şi când a povestit chestia asta, nu eram tată dar m-am gândit cât de cumplit trebuie să fie să ai de ales între viaţa copilului tău şi viaţa întregii familii, pentru că în momentul în care el a ales să apeleze la americani să-i opereze copilul, practic şi-a condamnat la moarte întreaga familie. Insurgenţii l-au considerat colaboraţionist şî bănuiesc că l-au vânat după.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Inevitabil acest sindrom post-traumatic, l-aţi trăit personal?

Cătălin Gomboş: Da, l-am trăit şi personal. La mine s-a manifestat cel mai puternic după ce am fost în Bagdad, deci nu cu armata, şi într-un mod oarecum bizar, când s-a manifestat cel mai intens. Pe de o parte, aveam aici o senzaţie de alienare, dar aproape fizică, de parcă aş fi fost într-un vis, şi îmi doream foarte mult să mă întorc imediat acolo, mi se părea că nimic nu e cum trebuie aici, acasă.

Radu Dobriţoiu: Dacă vorbim de NATO, în Kandahar, alături de comandantul Batalionului „Scorpionii roșii”, Nicolae Ciucă, am urmărit în direct la televizor invitația pe care a primit-o România pentru a face parte din Alianță. Peste doi ani, în 2004, dar în tabăra With Horse, tot alături de Nicolae Ciucă, urmăream la televizor, în misiunea din Irak, acceptarea României ca membru cu drepturi depline NATO.

Alina Grigore: A fost un moment istoric pentru România și un moment, de asemenea, emoționant pentru noi. Am avut onoarea și privilegiul de a face parte din grupul jurnaliștilor care a însoțit delegația militară a României la SHAPE, la Comandamentul Militar al NATO de la Mons. Acolo, steagul României s-a înălțat alături de celelalte steaguri aliate.

Delegația noastră a fost condusă de domnul general Mihail Popescu, la acel moment era șeful Statului Major General al Armatei Române și a fost, într-adevăr, un moment pe care nu am cum să-l uit vreodată, pentru că știm ce sacrificii a făcut România pentru a intra și a beneficia de această cupolă de securitate fără precedent din istoria noastră și mai ales ce sacrificii a făcut Armata Română.

Noi am intrat în NATO, da, în 2004, însă am trimis primii soldați în Afganistan încă din 2002 și chiar înainte de a primi invitația de aderare la NATO, căci invitația a venit în 2002 și noi am intrat efectiv în NATO în 2004.

Radu Dobriţoiu: Probabil cea mai importantă misiune la care am participat a fost cea din Afganistan, din ianuarie, și apoi, începând cu iunie 2002. Este vorba de Enduring Freedom. Am fost la Kabul cu un pluton de poliție militară din Batalionul 265, apoi aproape cinci luni, în Kandahar, cu Batalionul 26 Infanterie „Neagoe Basarab”, cei cunoscuți acum sub numele de luptă „Scorpioni roșii”.

Acolo, în Afganistan, am trăit zi de zi, umăr la umăr, o viață cu restricții, alături de prietenii mei olteni din Batalionul 26. Am ieșit cu ei în patrule, în misiuni umanitare, dar deseori am fost și singur cu un interpret afgan angajat în oraș, în Kandahar, acolo unde militarii nu aveau voie.

Alina Grigore: Am fost în Irak. Îmi aduc aminte la prima deplasare în august 2003, în Nassiriya, eram într-un elicopter Chinook, eram iarăși cu o delegație a Armatei Române și, la un moment dat, s-a întâmplat ceva, astfel încât elicopterul a lansat contramăsuri și mi-am dat seama că ceva este în neregulă.

Modul în care zbura era cu totul altul, însă lângă mine era dl. general Paranjak și l-am prins așa de braț și am spus, „Domnule general, ce se întâmplă? Pentru că eu știu, am mai zburat cu un astfel de elicopter și nu s-a întâmplat asta” și m-a liniștit, pe un ton calm, mi-a spus „Nicio problemă, așa se zboară cu elicopterele în Irak”. De-abia la sol am aflat, de fapt, ce rol au contramăsurile și că putea fi o situație extrem de periculoasă.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Domnule Dan Mircea, parte din viața dumneavoastră.

Dan Mircea: Absolut și niște domni pe care îi cunosc, domni și doamne pe care îi cunosc și cu care am avut plăcerea să desfășurăm diferite activități, să ne intersectăm.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Domnule Dan Mircea, la final, aș vrea să ne spuneți dacă aceste lucruri, pe care le-ați trăit și le-ați făcut, dacă această experiență extraordinară ați transmis-o și studenților dumneavoastră, pe care i-ați avut la SNSPA, unde ați predat tehnici de redactare, relații publice, i-aţi învățat cum să scrie un comunicat corect, strategii de relații publice. Ați predat acolo până acum câțiva ani…

Dan Mircea: Până acum un an.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Până acum un an.

Dan Mircea: Am încercat să le transmit și eu cred că am reuşit. Aveam nişte feedback-uri și armata asta te deformează din anumite puncte de vedere.

Eu nu pot să stau la pupitru, eu trebuie să mă plimb printre ei, să mă uit în fiecare pereche de ochi și dacă îi văd că se uită pe geam, se scobesc în nas sau în ureche, înseamnă că nu e vina lor, înseamnă că e vina mea.

Și sper că am reușit să fac o treabă bună cu generațiile de studenți cu care am avut contact, cu anul II de la Comunicare și Relații Publice. Ba chiar după ce terminam o conferință de presă, îi puneam să facă o conferință de presă, câte doi, îi filmam, după care ne așezam în bănci și dădeam drumul la casetă și ne uităm uite aici, mai bine era așa, aici nu știu ce, aici nu știu ce. Le plăcea.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Partea foarte bună a acestei povești, până la urmă de viață, este că instituția Armatei fiind una de pionierat, Direcția Informare și Relații Publice a fost prima din eșicherul guvernamental care a venit cu o asemenea abordare și cu asemenea instituție și spuneați că fiind pionieri, le-ați luat din mers, le-ați luat de la parteneri. Iată că experiența dumneavoastră, a făcut împreună cu toți colegii care au predat pe la diferite facultăți, ați dat mai departe ce ați învățat și ce ați construit.

Dan Mircea: E cel mai important. E foarte important să dai mai departe focul, nu să venerezi cenușa, să-ți aduci aminte și să te apuci pe plâns. Și am mai făcut ceva. Am școlit personal din alte instituții de stat. Noi am avut prima structură de relații publice la nivel de instituție publică.

Am școlit pe cei de la Interne și acuma îi vedeți, au purtător de cuvânt, au structuri de relații publice, au primele structuri ale lor. Oamenii care au fost încadrați acolo au venit la noi și s-au școlit la noi. Făceam cursuri cu cei de la Electrica, făceam cursuri cu cei din industria alimentară, din multe, multe…

Am avut solicitări. Oamenii ne căutau și ne solicitau să venim să le explicăm diferite aspecte ale domeniului comunicării și relațiilor publice. Adică tot timpul am fost deschişi și am vrut să transmitem mai departe.

N-am ținut noi pentru noi să fim noi bine, să arătăm noi bine, să fim noi deștepți și frumoşi și toți în jurul nostru să fie niște tăntălăi. Nu, nu asta a fost ideea. Ideea a fost să transmitem cât mai mult din informațiile pe care le aveam și pe care le stăpâneam și pe care le testasem pe teren și către alții și atunci se creează și un fel de competiție, care duce la…

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Progres.

Dan Mircea: … o emulație şi la un progres. Nu stai să băltești.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Domnule Dan Mircea, vă mulțumesc tare mult. Vă mai așteptăm și vă mulțumim pentru ce ați făcut.

Dan Mircea: Vă mulțumesc și eu să știți că nimic n-am făcut doar eu, totul a fost într-o echipă, A, am mai scris o carte, am mai… astea sunt, să zic, marginale. Tot ce s-a realizat important a fost făcut de echipa, întregul nucleu al Direcției de Informare și Relații Publice și eu vreau să le mulțumesc tuturor colegilor și dumneavoastră, pentru că ați fost alături de noi every step of the way.

Presa militară, 162 de ani de existență!

Publicat de Gabriel Stan, 27 iulie 2021, 14:24

În fiecare an, la 23 iulie, este sărbătorită Ziua presei militare. Este data la care, în anul 1859, a apărut, la Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, „Observatorul militar”.

La acea vreme a fost primul periodic militar din Principatele Române și una dintre primele publicații militare de opinie din Europa și din lume.

În 2004, la împlinirea a 145 de ani de la înfiinţarea primei publicaţii militare româneşti, săptămânalul ”Observatorul militar” a fost decorat cu Ordinul ”Meritul Cultural” în gradul de Cavaler, pentru standardele euroatlantice ale mediatizării fenomenului militar.

În prezent, Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale este, potrivit site-ului www.mapn.ro. ”continuatorul tradiţiilor primului săptămânal militar românesc – Observatorul militar (apărut la Bucureşti la 23 iulie 1859), al Serviciului foto-cinematografic al Armatei Române (prima instituţie de profil din ţară înfiinţată la 15 noiembrie 1916), al primei emisiuni de radio Ora ostaşului, devenită, ulterior, Ora armatei (la 16 iunie 1940) şi al primei emisiuni militare de televiziune „De strajă patriei”, premergătoarea emisiunii de astăzi Pro Patria (la 31 martie 1968).”

Benone Neagoe a fost primul prezentator al jurnalelor de televiziune de după revoluție. Deși era cunoscut în rândul colegilor din Televiunea Română și apreciat de public a ales să vină în armată.

Celebrul jurnalist, Benone Neagoe, ne-a vorbit despre acea perioadă a presei militare și a presei în general!

Interviul a fost realizat de Andreea Popescu de la Jurnal Militar Radio România Actualități.