Mintea umană este un lucru incredibil și misterios!

Publicat de Andra Radu, 9 februarie 2023, 12:47

Mintea umană este un lucru incredibil și misterios. Ea are puterea de a crea, de a imagina, de a învăța și de a memora în moduri pe care nicio altă specie nu le poate egala.

Totodată, mintea umană poate fi folosită pentru a rezolva probleme complexe, pentru gândi creativ, pentru a face conexiuni și pentru a procesa informații complexe. Ea poate atinge niveluri de perfecțiune și claritate, câteodată fiind foarte aproape de ceea ce mulți am putea numi „o minune”.

Potrivit cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), mintea umană are capacitatea de a se concentra asupra unui singur lucru și de a bloca complet orice altceva.

Acest lucru se numește atenție selectivă. De exemplu, atunci când conducem, ne concentrăm asupra drumului și blocăm orice altceva în jurul nostru, permițându-ne să ne concentrăm pe ceea ce este important și să nu fim distrași de lucruri care nu sunt importante.

„Creierul uman este, de asemenea, uimitor pentru că poate procesa o mulțime de informații în același timp. Poate prelua informații senzoriale de la ochii, urechile, nasul, limba și pielea noastră și le poate transforma în gânduri și sentimente. Și poate face toate acestea în doar o fracțiune de secundă! Mintea umană este, de asemenea, incredibil de puternică, deoarece are capacitatea de a crea. Putem să ne folosim imaginația pentru a veni cu noi idei, concepte și soluții la probleme. De asemenea, ne putem folosi creativitatea pentru a crea artă, muzică sau orice altceva putem visa. Mintea umană este capabilă de lucruri uimitoare, dacă ne facem timp pentru a-i debloca potențialul”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Explorarea adâncurilor gândirii și imaginației

Totodată, specialistul afirmă că mintea umană este deseori menționată ca fiind cel mai puternic instrument pe care îl avem la dispoziție. Și nu e de mirare de ce. Creierul uman este capabil de unele lucruri uimitoare.

„Pentru început, este responsabil pentru toate gândurile, sentimentele și acțiunile noastre. De asemenea, este responsabil pentru tot ceea ce vedem, auzim, gustăm, mirosim și atingem. Incredibil, nu-i așa? Dar asta nu este tot ce este capabil creierul uman. Acesta poate stoca, de asemenea, o cantitate incredibilă de informații. De fapt, oamenii de știință estimează că o persoană obișnuită își poate aminti în jur de 140 de biți de informații la un moment dat! Și dacă asta nu era de ajuns, creierul uman este, de asemenea, incredibil de eficient. Acesta poate procesa până la 60.000 de gânduri pe zi! Toate acestea pentru a spune că creierul uman este un instrument uimitor pentru care ar trebui să fim cu toții recunoscători. Dar ce anume face creierul uman atât de special? Haideți să aruncăm o privire mai atentă”, continuă psihologul.

Aprecierea capacităților noastre mentale: o reflecție asupra minunilor

Psihologul Laura Maria Cojocaru este de părere că mintea umană este capabilă de mult mai mult decât îi acordăm noi de multe ori, fiind capabili să ne concentrăm asupra unor sarcini complexe, să ne minunăm de lumea din jurul nostru și să creăm lucruri frumoase.

„Ar trebui să ne luăm un moment pentru a aprecia tot ceea ce poate face mintea noastră. Creierul uman este un lucru uimitor. Este capabil să se concentreze asupra unor probleme complexe și să vină cu soluții creative. Deseori luăm abilitățile noastre mentale ca fiind de la sine înțelese, dar acestea sunt cu adevărat remarcabile. Capacitatea de a ne minuna de lumea din jurul nostru este unul dintre cele mai incredibile lucruri ale minții umane.

Putem aprecia frumusețea unui apus de soare, complexitatea unei flori sau misterul stelelor. Capacitatea noastră de a ne minuna este ceea ce face viața atât de specială. Concentrarea este un alt aspect important al minții umane. Putem să ne îndreptăm atenția către orice alegem, ceea ce ne permite să învățăm și să ne atingem obiectivele.

Fie că ne concentrăm să învățăm pentru un examen sau să lucrăm la un proiect, capacitatea noastră de concentrare ne ajută să ne atingem potențialul. Mintea noastră este un instrument incredibil de puternic pe care ar trebui să îl apreciem. Ele ne permit să gândim profund, să simțim profund și să creăm lucruri frumoase. Data viitoare când vă găsiți minunându-vă de lumea din jurul vostru sau realizând ceva dificil, luați un moment pentru a vă aprecia mintea voastră uimitoare”, explică specialistul.

Sărbătorirea strălucirii creative: îmbrățișarea capacității cognitive

Totodată, psihologul afirmă că mintea umană este sursa întregii creativități, motorul care conduce toate inovațiile și, de asemenea, cel mai puternic instrument de care dispunem pentru a înțelege și a ne modela lumea.

„Într-o lume în care schimbarea este constantă și în care ritmul progresului pare să se accelereze, capacitatea noastră de a gândi creativ și de a ne adapta la noi provocări este mai importantă ca niciodată. Creativitatea nu înseamnă doar a veni cu idei noi. Este vorba, de asemenea, de a vedea lucrurile în moduri noi, de a face conexiuni pe care alții nu le-au observat și de a găsi soluții creative la probleme.

Cel mai bun mod de a stimula creativitatea este de a crea un mediu care să o încurajeze. Acest lucru înseamnă să le oferiți oamenilor timpul și spațiul necesar pentru a explora idei noi, să le oferiți resurse și sprijin și să îi încurajați să își asume riscuri. Aceasta înseamnă, de asemenea, să prețuiți gândirea creativă și să sărbătoriți strălucirea creativă atunci când aceasta apare. În acest fel, putem crea o cultură care valorizează inovația și îi recompensează pe cei care gândesc în afara cutiei”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cherofobia – frica de fericire

Publicat de Andra Radu, 6 februarie 2023, 13:10

Fericirea și bunăstarea sunt considerate a fi componente esențiale pentru o viață de succes și împlinită. În 2012, Organizația Națiunilor Unite a proclamat ziua de 20 martie drept Ziua Internațională a Fericirii pentru a recunoaște importanța bunăstării ca obiectiv universal pentru toți oamenii.

Recomandările de politici publice au subliniat o abordare mai echilibrată a creșterii economice, intenționând să promoveze rezultatele societale ale fericirii, dezvoltării durabile și eradicării sărăciei.

Cu toate acestea, în opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), există foarte mulți oameni care se tem de fericire, ba chiar adoptă o rezistență vădită, fenomen pe care cercetătorii s-au validat științific în Manualului de Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mintale (DSM-5) drept „cherofobia”.

„Pentru multe culturi non-occidentale, importanța fericirii este redusă sau cel puțin ia o poziție inferioară în comparație cu alte obiective sociale. Acest lucru este cauzat, în parte, de faptul că fericirea personală este promovată în culturile individualiste, mai degrabă decât colectiviste.

De exemplu, în societățile individualiste, cum ar fi SUA și Europa de Vest/Nord, drepturile, libertatea și preferințele personale ale fiecărui individ sunt accentuate față de nevoile și așteptările unui grup, cum ar fi familia, grupurile de egali sau comunitatea. De cealaltă parte, în societățile colectiviste precum Asia de Est și America Centrală/de Sud, nevoile și aspirațiile unui grup important au prioritate față de principiile individului.

Ca atare, în timp ce fericirea personală poate fi scopul principal pentru occidentali, alte culturi pun mai multă preț pe apartenență și armonie socială. Rezultă că, dacă scopul principal al unei anumite culturi sunt relațiile sociale, fericirea personală poate să nu aibă atâta semnificație. Mai mult decât atât, fericirea personală poate fi chiar percepută ca dăunătoare armoniei sociale. Ideea că fericirea poate să nu sublinieze întotdeauna binele social pune bazele conceptului de cherofobie”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

5 simptome ale cherofobiei

În prezent nu există criterii de diagnostic pentru cherofobie; totuși, condițiile bazate pe frică sunt de obicei clasificate ca tulburări de anxietate în DSM-5.

Simptome cognitive:

• Să crezi că dacă te simți fericit te face o persoană rea;
• Să crezi că a fi fericit va duce la ceva rău;
• Să crezi că nu trebuie să-ți exprimi fericirea în cazul în care îi supără pe alții.

Simptome comportamentale:

• Evitarea adunărilor sociale vesele;
• Respingerea relațiilor sau oportunităților de viață care pot aduce fericire și succes.

Motive pentru aversiunea față de fericire

Psihologul Laura Maria Cojocaru afirmă că sunt cel puțin 6 motive pentru care oamenii au o anumită aversiune față de conceptul de fericire.

1. Dacă ești fericit, este mai probabil să ți se întâmple lucruri rele.

„Ai avut vreodată senzația, când lucrurile merg extrem de bine, că un lucru rău trebuie să fie pe cale să se întâmple? Convingerea că fericirea poate cauza sau poate fi urmată de tristețe sau evenimente adverse („după bine, vine rău”), pare a fi o credință des întâlnită în subconștientul uman”, afirmă specialistul.

2. Frica de emoții intense. În mod similar, un alt curent de gândire se concentrează pe „frica de emoție”, în care indivizii au anxietate cu privire la stările afective intense, deoarece se tem că își vor pierde controlul asupra emoțiilor sau asupra reacțiilor comportamentale la acele emoții

3. Frica de pierdere a fericirii. O altă idee este că indivizii pot fi contra fericirii deoarece se tem de pierderea potențial devastatoare a fericirii nou atinse mai mult decât prețuiesc atingerea inițială.

4. A fi fericit te face o persoană mai rea.

„Unii indivizi, din culturile occidentale și non-occidentale, cred că a fi fericit poate face pe cineva mai rău (atât din punct de vedere moral, cât și din alt punct de vedere). Oamenii se pot teme de fericire pentru că s-ar simți vinovați dacă ar atinge fericirea; adică, indivizii se pot simți oameni răi din punct de vedere moral, deoarece știu că alții suferă”, spune psihologul Laura Maria Cojocaru.

5. Exprimarea fericirii este dăunătoare pentru tine și pentru ceilalți.

„Pe lângă faptul că se simt fericiți, există credința în rândul unor indivizi și culturi că exprimarea fericirii ar trebui, de asemenea, evitată din cauza consecințelor sale potențial negative atât pentru individ, cât și pentru cei din jurul lor.

De exemplu, în unele culturi, afișarea exterioară a succesului și a fericirii poate provoca invidie, astfel încât afectul pozitiv asociat cu fericirea poate fi compensat de sentimentele negative de vinovăție și discordie. În mod similar, în alte culturi, indivizii ezită adesea să urmărească sau să demonstreze fericirea sau succesul din cauza credinței în „ochiul rău” – ideea că succesul vizibil poate duce la invidie sau suspiciune din partea altora, ducând la nenorocirea și nefericirea supremă a individului”, afirmă specialistul.

6. Căutarea fericirii este dăunătoare pentru tine și pentru ceilalți.

„Ideea că urmărirea activă a fericirii poate avea consecințe negative există la indivizi din multe culturi. De exemplu, s-a susținut că o căutare îngustă a fericirii este centrată predominant pe sine, ceea ce poate determina oamenii să acționeze mai egoist, ducând la efecte dăunătoare asupra celorlalți (Ricard, 2011). Acest lucru poate opera, de exemplu, prin vătămarea pasivă a altora prin neglijare.”

„Mulți dintre noi am simțit poate, la un moment dat, o teamă de a fi prea fericiți fundamentată pe ideea că acest sentiment ar putea să nu dureze și că în cele din urmă ne putem confrunta cu dezamăgirea. Din orice unghi am privi cherofobia și indiferent de mediul nostru cultural, cu toții merităm să trăim o viață fericită.

Aceasta nu este o opinie occidentalizată, ci o condiție de bază pe care toți oamenii, ar fi firesc și sănătos, să-și dorească să o atingă. Cu toții ar trebui să fim mulțumiți și plini de experiențe care ne aduc sens, scop și succes și să nu lăsăm fricile să „profite” de mintea noastră și să împiedice minunatele oportunități ale vieții. În aproape toate filosofiile, fericirea reprezintă chintesența vieții și este o valoare pe care ar trebui să o protejăm de influențe nesănătoase și să o promovăm din generație în generație”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Cum ne putem schimba mentalitatea și comportamentul?

Publicat de Andra Radu, 16 ianuarie 2023, 13:59

Viața ne modelează literalmente creierul. Cu cât efectuăm mai des o acțiune sau ne comportăm într-un anumit fel, cu atât mai mult este conectat fizic în creierul nostru. Această calitate adaptativă uimitoare a creierului nostru este cunoscută sub numele de neuroplasticitate. Poate funcționa atât pentru, cât și împotriva noastră.

Potrivit cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), neuroplasticitatea ne permite să ne schimbăm modul în care gândim și ne simțim în anumite situații.

Când ne angajăm în comportamente pozitive și învățăm de la ceilalți cum să ne facem treaba mai bine, creierul nostru are capacitatea de a se conecta pentru a modela și îmbunătăți traseele sale neuronale. Acest proces facilitează abilitățile noastre cognitive și ne permite să învățăm și să ne dezvoltăm în moduri noi și interesante.

„Cu toate acestea, neuroplasticitatea poate avea și un efect negativ. Oamenii care se comportă într-un mod toxic și repetat pot prelua aceste trasee neuronale în creierul lor. Acest lucru este cauzat de anumite tendințe de a rămâne într-un cerc vicios de emoții negative și gândire toxică.

Pentru a schimba acest lucru, este important să lucrăm la înlocuirea acestor comportamente nedorite cu gânduri care au trasee neuronale pozitive și benefice. Acest lucru poate fi realizat prin practicarea tehnicilor de meditație, antrenamentului mental și practicarea compasiunii față de noi înșine și ceilalți.

Primind mai multe experiențe pozitive și folosind traseele neuronale rezultate din acestea, putem înlocui gradual traseele de gândire nedorite și comportamentele dăunătoare cu unele mai benefice. Prin schimbarea atitudinii și activarea traseelor neuronale pozitive, putem folosi neuroplasticitatea pentru a ne crea un viitor mai bun pentru noi și pentru cei din jurul nostru”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum ne putem schimba mentalitatea și comportamentul?

Timpul necesar pentru o schimbare mentală și comportamentală variază în funcție de persoană. Specialistul afirmă că este foarte important să avem răbdare, să nu grăbim lucrurile și să lucrăm cu noi înșine la o viteză confortabilă.

În cele din urmă, va fi necesar să ne asigurăm de reperele de monitorizare a progresului, cum ar fi feedback-ul de la persoanele apropiate, și totodată să ne asigurăm de formarea evaluării obiective a progresului și a rezultatelor. Acest lucru ne va ajuta să ne orientăm mentalitatea și să ne asigurați că rezultatele sunt consistente și durabile.

Mai mult, psihologul Laura Maria Cojocaru ne oferă 10 sfaturi utile prin care putem să devenim mai conștienți de noi, să ne prioritizăm acțiunile în funcție de un set de valori mai sănătos și astfel să reușim să ne schimbăm și comportamentul:

1. Fiți conștienți de schema voastră mentală: Începeți prin a fi conștienți de modul în care gândiți, în special de sentimentele sau crezurile noastre limitative.

2. Utilizați gândirea pozitivă: Începeți ziua cu o recapitulare pozitivă a evenimentelor voastre și bucurați-vă de lucrurile mici pe care le faceți în fiecare zi.

3. Focalizați-vă pe scopurile voastre: Determinați ce vreți să obțineți, creați-vă un plan de acțiune și focalizați-vă pe acele obiective.

4. Acceptați-vă: Începeți prin a vă accepta pe voi înșivă, trecutul, prezentul și viitorul. Fiți voi înșivă și acceptați ideea că schimbarea este necesară.

5. Exersați schimbarea: Dezvoltați obiceiuri și practici pozitive, cum ar fi rezolvarea problemelor, depășirea provocărilor și exersarea unei atitudini pozitive.

6. Reevaluați-vă procesele și emoțiile: Reevaluați modul în care reacționați și emoțiile care le cauzează și încercați să vă schimbați modul în care gestionați aceste provocări.

7. Monitorizați-vă progresul: Urmăriți-vă progresul și înregistrați-l pentru a avea o idee mai bună despre îmbunătățirile pe care le-ați realizat corectând comportamentele limitative.

8. Păstrați-vă motivația: Lucrurile se schimbă în moduri diferite, ceea ce înseamnă că nu va fi întotdeauna ușor. Așa că păstrați motivația prin faptul că înțelegeți că toate aceste schimbări au avantajele lor.

9. Acțiunea: Echilibrați luarea deciziilor cu și fără măsurător. Țineți cont de opțiunile viitoare și conectați-vă cu punctul 7 și 8.

10. Îngrijire personală: Investiți în imaginea voastră, în cultura voastră generală și în condiția fizică prin citirea unei cărți pe lună, prin practicarea sistematică a sportului și prin îngrijirea aspectului fizic. Prețuiți-vă și deveniți în cele din urmă stăpânii propriilor vieți.

De ce confundăm comportamentul cu personalitatea?

Publicat de Andra Radu, 23 decembrie 2022, 12:57

Personalitatea și comportamentul sunt două caracteristici diferite care ne ajută să ne definim, fiind măsurabile prin utilizarea testelor de personalitate și a evaluărilor comportamentale.

Potrivit cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, foarte mulți oameni fac adesea confuzie între personalitate și comportament, folosind adesea termeni în mod interschimbabil, deși există diferențe fundamentale între teste de personalitate și evaluări comportamentale.

„Personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături psihologice care determină modul în care o persoană reacționează în anumite circumstanțe și relaționează cu ceilalți. Personalitatea este, de asemenea, un factor important în dezvoltarea comportamentului unei persoane. De cealaltă parte, comportamentul reprezintă acțiunile și reacțiile unei persoane în anumite circumstanțe sau în prezența altor persoane. Acestea pot fi, de asemenea, influențate de personalitatea unei persoane. Astfel, comportamentul este, de obicei, un produs al personalității și al mediului în care trăiește o persoană”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

4 tipuri de comportament

Potrivit specialistului, ne putem împărți comportamentele în diferite straturi, însă cele mai proeminente sunt: comportament conștient, comportament inconștient, filtre de comportament, moștenire culturală.

1. Comportamentul conștient. „Comportamentul conștient este comportamentul nostru învățat care are legătură directă cu o situație sau cu persoanele implicate. Combină cerințele percepute și motivația comportamentală interioară pentru a ne ajusta comportamentul într-o anumită situație sau la o anumită persoană. Este cea mai hotărâtă și cea mai bună abordare posibilă a stimulilor. La acest nivel, ne adaptăm în mod conștient comportamentul la diferite medii. Adaptarea comportamentului nostru necesită adesea o utilizare semnificativă a resurselor noastre energetice. Această ajustare ne poate determina uneori să funcționăm sub stres sau presiune extremă dacă ne comportăm departe de stilul nostru natural de comportament”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

2. Comportament inconștient. „Comportamentul inconștient este modul în care preferăm să răspundem la un stimul și modul în care ne exprimăm în mod natural. Comportamentul la acest nivel este cel mai natural pentru noi, este stilul pe care îl folosim cel mai mult și, de asemenea, necesită cea mai mică energie. Pe lângă faptul că este un stil comportamental pe care îl folosim cel mai des, este și stilul pe care îl folosim atunci când avem cel mai puțin control asupra noastră, ca sub presiune sau când trebuie să răspundem rapid”, explică psihologul.

3. Filtre comportamentale. Filtrele comportamentale sunt distinct individuale. Ele pot fi utilizate și modificate rapid. Cele mai semnificative filtre comportamentale sunt: atitudini, valori, aptitudini, cunoștințe, experiență, condiție fizică și condiție psihică, continuă psihologul.

4. Patrimoniul (moștenirea) cultural. „Patrimoniul cultural reprezintă tot ceea ce am adoptat în timpul vieții noastre. Include normele culturale, valorile, etica și morala culturii noastre pe care le-am învățat și experimentat. Este ceva din sinele nostru interior de care nici măcar nu suntem pe deplin conștienți. Este implicit din fire și nu o putem transfera nimănui altcuiva. Patrimoniul cultural se referă la modul în care oamenii percep lumea în jurul lor și folosesc insight-uri și instrumente pentru a îmbunătăți comunicarea și atingerea obiectivelor.

Acesta include conceptul de diverse temperamente și abilități care sunt recunoscute și tratate în cadrul acestui sistem. Patrimoniul cultural se bazează pe teoriile de personalitate de bază, definind șase dimensiuni de comportament: înclinațiile de lider, ambiția, stabilitatea, extrovertirea, conștiinciozitatea și cooperarea. Acestea sunt definiția modului în care o persoană se motivează, se comportă și reacționează și cum acestea sunt influențate de mediul în care se află. Extended DISC recunoaște că fiecare persoană are un „fundal” unic care se reflectă în comportamentul sau. Acesta oferă instrumente pentru a înțelege cum persoanele se comportă și interacționează unele cu altele și cum pot fi îmbunătățite relațiile și obiectivele”, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

Care este diferența dintre personalitate și comportament?

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că personalitatea nu numai că influențează modul în care răspundem în mediul nostru, dar determină și modul în care acționăm și gândim în anumite moduri.

„Ne exprimăm personalitatea prin gândirea, emoțiile și comportamentul nostru. Pe de altă parte, comportamentul este modul în care ne întâlnim cu ceilalți în acțiunile noastre. Ne exprimăm comportamentul prin acțiunile noastre. În esență, comportamentul este ceea ce facem, iar personalitatea este modul în care gândim și simțim. Principala diferență dintre personalitate și comportament este că observăm personalitatea prin gândirea, tiparele emoționale și comportamentele unei persoane. Cu toate acestea, observăm comportamentul evaluând tiparele unei persoane în acțiunile și manierele sale.

O altă diferență semnificativă de personalitate și comportament este că personalitatea noastră rămâne relativ stabilă, în timp ce ne putem adapta comportamentul zilnic ca răspuns la mediul nostru. Personalitatea noastră se formează foarte devreme în viața noastră printr-o combinație de factori genetici și de mediu. În comparație, comportamentul nostru se schimbă pe măsură ce îmbătrânim, ne dezvoltăm și ca răspuns la mediul nostru actual”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru: „Nimeni nu are dreptul să te judece pentru unicitatea ta”!

Publicat de Andra Radu, 28 octombrie 2022, 12:42

Ne naștem cu un anumit temperament, o structură genetică, o rețea neurologică, iar factorii externi, cum ar fi cultura și statutul socio-economic, au de asemenea o influență extraordinară asupra noastră.

Cu toate acestea, cunoscutul psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), crede că un alt factor care ne modelează sunt oamenii cu care am interacționat și interacționăm de-a lungul vieții.

„Având în vedere acest lucru, reflectând în urmă asupra celor care au influențat persoana care am devenit, putem lua o decizie mai conștientă cu privire la influențele pe care dorim să le lăsăm să ne modeleze personalitatea și luarea deciziilor în viață, de acum înainte. Relațiile afectează modul în care relaționăm cu noi înșine, cu ceilalți și cu lumea din jurul nostru.

Experiențele din copilărie, atât în nucleul familial, cât și în afara lui, sunt adesea fundamentale. De asemenea, experiențele mai recente cu ei continuă să fie adesea influente. Alți oameni care pot avea un impact de durată sunt: colegii de școală sau job, prietenii, cei ce aparțin culturii orașului și a țării în care stăm sau chiar străinii. Pentru orice relație, influența poate fi pozitivă, negativă sau o combinație a celor două”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Ești genul de persoană care se lasă ușor influențată de alții? Ești de acord obiceiurile grupului doar pentru a păstra pacea sau doar pentru a face parte dintr-un grup?

Totodată, specialistul afirmă că dacă o persoană este ușor de influențat de ceilalți și este de acord cu obiceiurile grupului doar pentru a păstra pacea sau doar pentru a face parte dintr-un grup nu este cu adevărat sincer cu el, deoarece nu permite personalității, gândurilor și sentimentelor sale să iasă la iveală.

„De multe ori este mai dificil să fii privit ca persoana deschisă sau cea care are un punct de vedere diferit. Dacă vrei să devii stăpânul propriei persoane, acesta este un pas pe care va fi nevoie să-l faci la un moment dat în viața ta. Atunci când discuți un subiect despre care ai opinii puternice, nu este nimic greșit în a-ți exprima gândurile și sentimentele pe această temă, chiar dacă alții nu sunt de acord cu părerile tale. Este sănătos să ai încredere să-ți arăți sentimentele. Nu este întotdeauna ușor, dar dacă vrei să trăiești o viață fericită și sănătoasă, este necesar să fii autentic.

Este nevoie de încredere pentru a fi cel care este în opoziție. Este mult mai ușor să taci sau să dai din cap în semn de acord. Este nevoie de curaj să vorbești, dar atunci când o faci, te vei simți atât de mândru de tine pentru că faci asta! Deși este relativ ușor să permiți altora să te influențeze, nu tot timpul este util să faci asta tot timpul”, crede specialistul.

Totodată, psihologul consideră că, pentru a ieși din acest scenariu, este necesar să te înconjori de oameni care sunt deschiși, cărora le place să fie ei înșiși. Aceasta ar putea fi: să te îmbraci așa cum vrei, să ai opinii diferite sau să mănânci doar anumite alimente etc., să fumezi sau nu, să-ți placă mai mult vacanțele active etc.

„Nimeni nu are dreptul să te judece pentru unicitatea ta. Ar fi de preferat ca ei să aprecieze că acțiunile tale sunt doar o extensie a adevărului tău”, continuă specialistul.

Cum poți reduce influența pe care alții o exercită asupra ta?

1. Explorează-ți gândurile și sentimentele pentru a înțelege din ce motiv gândești într-un anumit mod.

„Când vine vorba de subiecte de care îți pasă, este imperativ să fii pe deplin conștient de propriile gânduri și sentimente. Fă-ți timp să reflectezi asupra problemelor care te preocupă. Ca ființe umane, ne dorim în mod natural să fim pe placul oamenilor, așa că acordăm o prea mare atenție gândurilor, opiniilor și intereselor lor în detrimentul a ceea ce este specific și potrivit nouă înșine. Consecința acestui lucru este că nu acordăm suficientă atenție propriilor noastre gânduri, opinii și interese.

Este ușor să fii influențat de alții atunci când nu știi ce este important pentru tine. Odată cu creșterea continuă în media, social media, marketing și publicitate, suntem mereu bombardați cu mesaje de la alții, spunându-ne ce ar trebui să fie important pentru noi. Dacă nu îți faci timp să te înțelegi pe tine însuți, vei fi mereu la cheremul celorlalți și vei fi influențat mereu de ceea ce vor ei să faci, să spui sau cum sa acționezi. Cea mai importantă relație a ta, e bine să fie cu tine însuți. Când se întâmplă acest lucru, ești mai puțin vulnerabil la influența celorlalți”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

2. Păstrează un jurnal.

„Te poate ajuta să te gândești la lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru tine. În fiecare zi, poți scrie despre ceea ce ai în minte și despre ce simți în legătură cu asta. Când notezi aceste lucruri, te obligă să te gândești bine la ele. Nu trebuie să evaluezi și să judeci în timp ce scrii, doar scrie tot ce îți trece prin minte. În curând vei descoperi că perspectiva ta asupra fiecărui subiect devine mai clară și, pe măsură ce se întâmplă, devine mai dificil pentru alții să-ți influențeze gândirea fără un argument coerent și convingător.

Păstrarea unui jurnal este puternică, deoarece este un proces meditativ. Este nevoie să blochezi lumea exterioară și să privești în interior. Pe măsură ce o faci, obții o mai bună înțelegere despre tine însuți și ești mai capabil să te gândești la problemele și provocările cu care te confrunți. Când te-ai gândit bine la părerea ta, ești mai puțin susceptibil la influența celorlalți, deoarece ți-ai luat în considerare propriile opinii”, afirmă specialistul.

3. Exersează să spui „NU”.

„În ciuda faptului că este alcătuit din doar două litere, mulți oameni consideră că „NU” este cel mai dificil cuvânt din lume de spus. Acest lucru se întâmplă de obicei pentru că ei spun atât de rar „NU” celorlalți din teama de a nu supăra, de a nu pierde ceva, de a nu greși cumva. Dacă nu o spui atunci când este nevoie, atunci le dai altora control asupra vieții tale, asupra deciziilor tale și asupra timpului tău. Cu cât devii mai obișnuit să rostești acest cuvânt, cu atât îți va fi ușor să te susții și să o spui atunci când apare ceva important.

Ideea nu este să ignori în totalitate ce spun ceilalți și părerile lor, dar adăugarea cuvântului „NU” la vocabularul tău atunci când este despre starea ta de bine și valorile importante pentru tine, va avea un efect pozitiv asupra încrederii tale, asupra gestionării timpului și nu numai. A spune „NU” nu înseamnă să fii nepoliticos sau egoist. Este vorba despre faptul că este necesar să realizezi că ești aici pentru a-ți trăi propria viață și este extrem de important să te pui în fruntea și în centrul propriei vieți. Este necesar să spui „NU” priorităților altora, ca să le poți spune „DA” celor personale, importante pentru tine și pentru starea ta de bine”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

4. Renunță la a te scuza sau justifica atunci când: ai o nevoie, nu vrei să-ți încalci principiile și valorile, ai o opinie diferită și, mai ales când ai dreptate!

„Ar fi o lume incredibil de plictisitoare dacă am fi mereu de acord unul cu celălalt. Dacă nu ești de acord cu ceilalți, acest lucru este perfect acceptabil. Nu este logic să te scuzi sau să te justifici pentru că ai pur și simplu o opinie diferită. Ceilalți ar fi bine să fie capabili să accepte că ești diferit și, dacă nu pot face asta, atunci problema este a lor, nu a ta. Când cineva refuză să accepte că nu ești de acord, nu este un semn al unei probleme cu tine. În general, este un semn al propriei lor nesiguranțe.

Gândește-te la asta un minut. Dacă ești în siguranță în propriile opinii; ar trebui să conteze că altcineva nu este de acord cu tine? Desigur că nu. Lumea nu este doar în alb-negru, majoritatea ”nuanțelor” vieții sunt ”griuri”. De obicei, există mai multe moduri corecte și mai multe moduri greșite cu privire la ceva. Deci, nu îți face griji pentru dezacord. În schimb, respectă faptul că tu și persoana cu care nu ești de acord aveți onestitatea și deschiderea de a vă exprima propriile opinii. Este important să îți păstrezi același standard, adică dacă cineva nu este de acord cu tine. De asemenea, nu ar fi firesc să îi ceri să-și scuze opinia diferită”, este de părere specialistul.

5. Alege-ți prietenii cu atenție.

„Există oameni în acest context care vor încerca întotdeauna să te preseze să fii de acord cu tot ce spun ei. Se vor strădui să te facă să te simți vinovat pentru că ai îndrăzneala de a exprima un punct de vedere alternativ. Acești oameni provoacă mai multe dureri de cap decât poate suporta orice persoană sănătoasă. Ei iubesc sunetul propriei voci și au puțin, dacă este ceva, de oferit unei relații reciproc avantajoase. Chiar nu vrei ca astfel de oameni să îți fie prieteni sau colegi.

Alternativ, există mulți oameni care vor fi întotdeauna încântați să îți audă părerea, chiar dacă nu sunt tot timpul de acord cu ea. Îți vor prețui gândurile, valorile și credințe și vor fi de fapt mai fericiți atunci când te ții de ceea ce crezi, mai degrabă decât să cauți un acord de dragul liniștii lor. Nu numai că acești oameni sunt prieteni sau colegi mai buni; de asemenea, vor fi și un bun model de urmat. Nimeni nu are dreptul să te preseze sau să exercite o influență nedorită asupra ta. E bine să îndepărtezi acești oameni din viață și, în schimb, să te concentrezi asupra tuturor oamenilor grozavi care ar fi mai mult decât fericiți să facă parte din viața ta”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

6. Ripostează – ia atitudine.

„Este inacceptabil când cineva încearcă să te preseze să-ți schimbi punctul de vedere. Ar trebui să te simți liber să ripostezi, să iei atitudine si să le răspunzi: „Vrei doar să fiu de acord cu tine, dar în această situație nu pot face acest lucru”. Există o șansă să-și dea seama că au depășit limita și acest lucru îi va trezi la realitate. Sau nu, dar nu mai este treaba ta. Există unii oameni care vor încerca să te preseze să fii de acord cu ei, deoarece cred sau speră că ești „ușor de influențat”.

Ei cred că pot să te conducă și să te manipuleze. Când iei atitudine, vor încerca și mai asiduu să facă presiuni, însă, dacă-ți dezvolți o atitudine asertivă, nu vor avea de ales și vor aplica abordarea lor lipsită de respect în altă parte. Poate fi foarte dificil să vorbești cu cei care te presează să fii de acord cu ei. Dar, odată ce începi să vorbești pentru tine, vei descoperi că acești oameni fie dau înapoi și te tratează cu respectul pe care îl meriți, fie dispar din viața ta”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Motive pentru care trebuie să cunoaștem tehnici de autoapărare!

Publicat de Andra Radu, 27 iulie 2022, 14:25

Cu toții am auzit de autoapărare încă de când eram copii și trăind în această lume brutală a secolului XXI în care nimeni nu este complet în siguranță, este o responsabilitate că doar noi suntem cei care ne putem proteja.

În lumea agitată de astăzi, este regretabil că suntem în permanență înconjurați de pericole și amenințări la adresa siguranței noastre – oriunde te uiți, vei găsi un scandal care are loc pe străzi sau într-un club, sau pe cineva care îi atacă pe cei nevinovați.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), a fi capabil să te protejezi de aceste pericole care se profilează în toate situațiile este atât un stimulent de încredere, cât și o asigurare pentru bunăstarea ta generală.

Dacă vedem definiția de bază, aceasta este protejarea de orice vătămare externă prin apărarea adversarului. Utilizarea autoapărării este sub jurisdicția legală numită „dreptul la autoapărare”.

De ce să înveți tehnici de autoapărare?

Majoritatea oamenilor cred că autoapărarea este o lovitură în vintre sau pumn în ochii unui atacator. Dar sensul real al autoapărării este să faci tot posibilul pentru a evita să te lupți cu cineva care te amenință sau te atacă.

Autoapărarea înseamnă să-ți folosești și capul, nu doar pumnii. Această educație nu necesită cerințe minime. Nu contează dacă ai experiență anterioară sau nu. Nu există uniforme, terminologie străină, ritualuri tradiționale sau formalități. Sunt doar tehnici practice și simple de salvare a vieții care necesită un angajament minim.

„Există mai multe motive pentru care ați putea dori să învățați autoapărarea. Motivul cel mai evident este că vrei să fii pregătit să te aperi pe tine sau pe familia ta dacă te afli vreodată în pericol imediat. Este foarte rar să întâlniți pe cineva care ar putea dori să vă facă rău. Faptul că nu ai niciun plan despre cum să faci față acestei situații te lasă excepțional de vulnerabil. Un studiu a arătat că 1 din 6 femei a suferit o agresiune sexuală sau o tentativă de agresiune sexuală.

Pentru bărbați, cifrele au fost 1 din 33. Niciun atac nu este niciodată din vina victimei și nu toate atacurile pot fi prevenite. Dar știm că învățarea artei autoapărării poate ajuta victimele să oprească sau să scape de atacatori. Violul este doar una dintre situațiile în care cineva ar avea nevoie de antrenament de autoapărare. Un jaf sau o jaf al casei sunt ambele situații în care cunoștințele tehnicilor de autoapărare te-ar ajuta să abordezi mai bine pericolul, să te aperi pe tine și familia ta și să găsești modalități de a minimiza daunele pe care le prezintă făptuitorul. Este vorba despre a învăța să te aperi și să gândești clar în situații foarte intense. Este vorba despre câștigarea încrederii pentru a controla mai bine situațiile care altfel ar putea fi complet în afara controlului tău”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

6 motive pentru care trebuie să cunoaștem tehnicile de autoapărare

Dacă nu ești convins de importanța de a învăța cum să te aperi, iată câteva motive pentru care autoapărarea este atât de vitală în societatea modernă.

1. Este vorba despre construirea încrederii.

„Unul dintre cele mai mari avantaje ale cursurilor de autoapărare este felul în care te face să te simți după aceea. Sigur, majoritatea oamenilor sunt relativ educați în ceea ce privește cum să se protejeze, dar abilitățile de învățare precum tehnicile de karate, taekwondo, full-contact, judo, krav maga și alte stiluri de arte marțiale vă pot spori și mai mult încrederea și cunoștințele despre cum să te ferești de pericole în cazul în care se îndreaptă spre tine. Cursurile de autoapărare te vor ajuta să-ți construiești încrederea în tine”, spune psihologul.

2. Îți îmbunătățește conștientizarea situației.

„Cursurile de autoapărare sunt o modalitate sigură de a-ți dezvolta conștientizarea situațională. Deși nimeni nu plănuiește vreodată să fie atacat, cursurile de autoapărare te vor ajuta să rămâi alert și conștient în orice moment, în cazul în care apare o situație periculoasă. Multe cursuri te învață să te gândești unde ai putea fi atacat și unde s-ar putea ascunde atacatorul tău. Cunoașterea acestor lucruri te poate ajuta să scapi de situații periculoase înainte de a ajunge în mijlocul acestora”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

3. Te învață autodisciplina.

„Pentru a învăța și a-ți dezvolta în continuare abilitățile de autoapărare, este esențial să îți dezvolți autodisciplina. Trebuie să fii foarte motivat și dedicat practicii tale. Singura modalitate de a te asigura că ești pregătit să faci față oricărui pericol care îți iese în cale este să continui să exersezi. A merge la cursuri și a te prezenta la timp și în mod regulat te ajută să-ți dezvolți disciplina. Ca în orice alt sport, practica duce la perfecțiune”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

4. Îți îmbunătățește condiția fizică generală.

„Scopul unui curs de autoapărare este să te pregătească pentru orice situație periculoasă care îți poate aduce rău ție sau celor dragi. Condiția fizică este așadar unul dintre cei mai mari factori atunci când vine vorba de a te apăra. Lecțiile și antrenamentele te pregătesc pentru acea inevitabilă adrenalină care apare atunci când apare o situație de luptă sau de fugă. Când experimentezi fluxul de adrenalină în corp, durează doar câteva secunde – ceea ce înseamnă că trebuie să fiți pregătit din punct de vedere fizic pentru a face față în mod corespunzător situației tale. Dacă nu ești într-o formă fizică bună, corpul tău nu va funcționa atât de eficient pe cât ai avea nevoie. Condiționarea fizică te va ajuta să lucrezi eficient asupra reflexelor și a forței generale”, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.

5. Îți dezvoltă voința.

„Citim ziarele sau vedem știrile de la televizor și ne confruntăm constant cu lucrurile teribile care se întâmplă peste tot în jurul nostru. Astfel de știri pot deseori să ne dărâme moral și să ne facă să ne simțim negativi în ceea ce privește lumea din jurul nostru. Participarea la cursuri de autoapărare te va ajuta să lupți împotriva acestui sentiment și să dezvolți un spirit de luare de poziție sănătoasă și eficientă împotriva unei nedreptăți și, în plus, te pregătește mental și emoțional pentru face ceea ce este necesar pentru starea de bine, a ta și a celor din jur. Cursurile de autoapărare ne oferă o mentalitate de tipul: „nu am motive să renunț niciodată” și ne pregătesc pentru menținerea motivației și focusului pentru atingerea obiectivelor”, este de părere specialistul.

6. Îți oferă liniște sufletească.

„Nu în ultimul rând, să fii antrenat în arta autoapărării este cel mai bun mod de a-ți menține mintea liniștită. În loc să îți faci griji de fiecare dată când mergi într-un bar sau într-un club, te vei putea bucura de timpul petrecut cu prietenii și cei dragi, deoarece știi că ești pregătit să faci față oricărei situații dure cu care te întâlnești”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Noțiuni de bază pentru a face față răufăcătorilor

De-escaladare: este utilizarea vocii, a tonului și a limbajului corpului pentru a calma o situație potențial violentă înainte de apariția acesteia. Atacatorii nu sunt întotdeauna străini care sar de pe aleile întunecate. Orice cunoscut te poate ataca. Acolo intră în joc o altă abilitate importantă de autoapărare. Această abilitate este numită de-escaladare. A spune și a face lucruri care nu-ți amenință atacatorul îți poate oferi un anumit control.

Fugi și scapă: Cea mai sigură metodă de autoapărare este să fugiți atunci când este posibil. Fuga este adesea alternativa recomandată la luptă din cauza siguranței și pentru că salvează victima de orice repercusiune legală care ar rezulta probabil dacă victima ar câștiga lupta.

Improvizare: geanta sau spray-ul pentru corp, pot fi, de asemenea, folosite ca arme improvizate pentru autoapărare.Călătorie în grup: dacă ieșiți noaptea, călătoriți în grup, deoarece atrage puțin sau deloc atenția răufăcătorilor.
Informați pe alții: când mergeți la o întâlnire sau cu prietenii, spuneți familiei sau rudelor unde mergeți și când ar trebui să vă întoarceți.

Psiholog: „Nu subestima importanța autoapărării, chiar și în societatea modernă”

„Beneficiul învățării tehnicilor de autoapărare este că vei fi mai conștient de mediul înconjurător. Este esențial să fii atent la împrejurimile tale, deoarece dacă locuiești într-un cartier mai aglomerat, trebuie să fii mai conștient de ceea ce ar putea cauza posibile probleme. Învățând conștientizarea de sine, te face mai conștient de mediul înconjurător. Autoapărarea poate ajuta mulți oameni să se simtă în siguranță în funcție de zona în care ar putea locui. Indiferent dacă ești bărbat, femeie sau copil, este esențial să urmezi un curs de autoapărare pentru a te simți mai în siguranță oriunde ai locui.

Are multe beneficii, altele decât cunoștințele comune de a vă apăra dacă sunteți victima unui atac. Nu subestima niciodată importanța autoapărării în societatea modernă de azi – nu poți fi niciodată prea atent și este mai bine să fii sigur decât să-ți pară rău. A ne proteja să nu fim răniți sau uciși este un drept fundamental al oricărei ființe umane. Astfel, în loc să devenim vulnerabili și neputincioși, este necesar să învățăm tehnici de autoapărare”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Cartea poștală a caligrafiei

Publicat de Camelia Teodosiu, 22 iulie 2022, 13:32

Bun găsit printre rafturile pe care sunt așezate idei frumoase! Această ediție e emisiunii este dedicată caligrafiei numită și arta scrisului.

În aceste vremuri puternic influențate de evoluția tehnologică menită, cum spun reclamele, să ne facă viața mai ușoră, scrisul frumos pare ceva din vremuri demult apuse. În eforturile redesoperirii caligrafiei, ca o pictură a literelor pe foaie, Asociația Producătorilor de Instrumente de scris a declarat Ziua Internaţională a Scrisului de Mână data de 23 ianuarie – aceasta fiind și ziua de naștere a lui John Hancock, devenit notoriu datorită semnăturii sale, deosebit de lizibile și de interesante, de pe Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii.

Caligrafia nu se rezumă la a scrie frumos de mână, ci este o formă de relaxare și în același timp înseamnă emoție, deoarece cuvintele fac legătura între oameni. În scrisul de mână se imprimă personalitatea fiecăruia pentru că acesta este unic și personal.

Potrivit specialiștilor, scrisul de mână prezintă o serie de beneficii, avantaje, dar și un mod de a-ți analiza starea, personalitatea, coordonarea și implementarea ideilor.

Pentru a vorbi despre toate aceste aspecte interesante am ales să vă aducem în atenție un proiect educațional ,,Caligrafia – arta scrisului’’, care a fost inițiat și se desfășoară sub îndrumarea d-nei Elena Butunoi, psiholog și profesor la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale’’ din Ploiești, invitată în emisiune alături de Monica Cîrstea, muzeograf și coordonator al proiectului din partea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Realizator: Camelia Teodosiu

Iubirea, una dintre cele mai profunde emoții!

Publicat de Andra Radu, 16 iunie 2022, 12:30 / actualizat: 16 iunie 2022, 13:40

Iubirea este una dintre cele mai profunde emoții cunoscute ființelor umane. Există multe feluri de iubire, dar mulți oameni caută exprimarea ei într-o relație romantică cu un partener compatibil. Pentru aceste persoane, relațiile romantice cuprind unul dintre cele mai semnificative aspecte ale vieții și sunt o sursă de împlinire profundă.

În opinia cunoscutului psiholog Laura Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), în timp ce nevoia de conexiune umană pare a fi înnăscută, capacitatea de a forma relații sănătoase și iubitoare este învățată.

Unele dovezi sugerează că această capacitate de a forma o relație stabilă începe să se formeze în copilărie, în primele experiențe ale unui copil cu un îngrijitor care satisface în mod fiabil nevoile copilului de hrană, îngrijire, căldură, protecție, stimulare și contact social.

„Astfel de relații nu țin neapărat de destin, dar sunt teoretizate pentru a stabili modele profund înrădăcinate de relaționare cu ceilalți. Sfârșitul unei relații este însă adesea o sursă de mare angoasă psihologică. Poate una dintre cele mai misterioase părți ale existenței umane, dragostea romantică are aproape toate efectele pozitive asupra oamenilor. Deși cei mai mulți dintre noi o experimentăm, cântăreții și poeții s-au chinuit să o pună în cuvinte, iar dacă suntem sinceri cu noi înșine, cei mai mulți dintre noi nu o putem explica. Psihologii, însă, au multe de spus pe această temă și le place să explice frumusețea creierului îndrăgostit”, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.

Creierul uman și iubirea

Mai mult, specialistul crede că prima parte a iubirii romantice, după cum mulți dintre noi știm, este atracția inițială. Știm cu toții că este un moment puternic când întâlnim pe cineva de care suntem atrași. Inimile ne bat cu putere, pielea noastră începe să se înroșească, devenim energici și entuziasmați de toate posibilitățile. În timp ce cei mai mulți dintre noi își pot aminti această experiență, puțini înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în creierul uman.

„În acest moment, neurotransmițători specifici, sau mesageri chimici din creier, sunt eliberați. Aceste substanțe, oxitocina, fenetilamina și dopamina grăbesc creierul, provocând sentimentele pe care le asociem cu toții cu dragostea și atracția romantică. Se comportă foarte mult ca amfetamina, ceea ce ne dă dorința de a forma relații, de a ne apropia. Creierul nostru este pregătit să se îndrăgostească – să simțim beatitudinea și euforia romantismului, să nu bucurăm de plăcere, să relaționăm și să procreăm.

Neurochimicele care ne fac să ne simțim bine inundă creierul în fiecare etapă de poftă, atracție și atașament. În special, dopamina oferă sentimente naturale de extaz care pot crea un fel de dependență. Sentimentele mai profunde sunt asistate de oxitocină, „hormonul de iubire”, eliberat în timpul orgasmului. Este direct legată de relaționare și crește încrederea și loialitatea în atașamentele romantice”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Etapa ideală a romantismului

E adevărat că suntem orbiți de iubire. Idealizarea sănătoasă este normală și ne ajută să ne îndrăgostim. Ne admirăm iubitul/a, suntem dispuși să explorăm interesele partenerului nostru și să acceptăm idiosincraziile sale. Dragostea scoate în evidență și părți ale personalității noastre care erau latente. Ne-am putea simți mai masculini sau mai feminini, mai empatici, generoși, plini de speranță și mai dispuși să ne asumăm riscuri și să încercăm lucruri noi.

În acest fel, ne simțim mai vii, pentru că avem acces la alte aspecte ale personalității noastre obișnuite sau restrânse. În plus, la întâlnirile timpurii, suntem de obicei mai cinstiți decât pe parcurs atunci când investim în relație și ne temem că dacă spunem adevărul… ar putea precipita o despărțire.

„Deși, idealizarea sănătoasă nu ne orbește la semnele de avertizare serioase ale problemelor, dacă suntem deprimați sau avem o stimă de sine scăzută, avem mai multe șanse să idealizăm un potențial partener și să trecem cu vederea semnele de probleme, cum ar fi lipsa de încredere sau dependența, sau să acceptăm un comportament lipsit de respect sau abuziv.

Neurochimicele romantismului ne pot ridica starea de spirit depresivă și pot alimenta co-dependența și dependența de dragoste atunci când căutăm o relație pentru a pune capăt singurătății. Când ne lipsește un sistem de sprijin sau suntem nefericiți, s-ar putea să ne grăbim să intrăm într-o relație și să ne atașăm rapid înainte de a ne cunoaște cu adevărat partenerul. Aceasta este denumită și „dragoste de recuperare” sau „relație de tranziție” în urma unei despărțiri sau a divorțului. Este mult mai bine să vă recuperați după o despărțire – înainte să intrați într-o relație”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Etapa de „încercare” a iubirii romantice

După etapa ideală inițială, care începe de obicei după șase luni, intrăm în etapa de calvar pe măsură ce aflăm mai multe lucruri despre partenerul nostru care ne nemulțumesc. Descoperim obiceiuri și defecte care ne plac și atitudini pe care le credem a fi ignorante sau dezagreabile. De fapt, unele dintre aceleași trăsături care ne-au atras, acum ne enervează.

„Ne-a plăcut că partenerul nostru era cald și prietenos, dar acum ne simțim ignorați în anumite situații. Am admirat îndrăzneala și hotărârea, dar acum aflăm că partenerul este nepoliticos. Am fost captivați de expresiile sale neîngrădite de dragoste și de viitorul promis, dar descoperim că acesta nu este adevărul. În plus, pe măsură ce euforia dispare, începem să revenim la personalitatea noastră obișnuită, la fel și partenerul nostru. Nu ne simțim la fel de expansivi, iubitori și altruiști. La început, poate că am făcut tot posibilul să ne acceptăm partenerul, acum ne plângem că nevoile noastre nu sunt satisfăcute. Ne-am schimbat și nu ne simțim la fel de minunat, dar ne dorim să revină acele sentimente fericite”, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

În continuare se întâmplă două lucruri care pot deteriora relațiile:

În primul rând, acum că suntem atașați și ne temem să ne pierdem sau să ne supărăm partenerul, ne reținem sentimentele, dorințele și nevoile. Acest lucru ridică ziduri intimității, ingredientul secret care menține dragostea vie. În locul ei ne interiorizăm și naștem resentimente. Sentimentele noastre pot derivă în sarcasm sau agresivitate pasivă.
Pe măsură ce romantismul și idealizarea se estompează, a doua greșeală fatală este să ne plângem și să încercăm să ne transformăm partenerul în “idealul” la care am visat.

„Ne simțim înșelați și dezamăgiți că partenerul nostru se comportă acum diferit decât la începutul relației. El sau ea, de asemenea, revine la personalitatea lor obișnuită, care poate include mai puțin efort pentru a vă câștiga și pentru a vă satisface nevoile. Partenerul nostru se va simți controlat și plin de resentimente și se poate retrage.
În unele cazuri, am putea descoperi probleme grave – că partenerul nostru are o dependență, o boală mintală, este abuziv sau necinstit.

Acestea sunt probleme care necesită un angajament serios de schimbare și adesea ani de terapie pentru a fi depășite. Mulți co-dependenți, care se implică rapid din motivele expuse mai sus, își vor sacrifica propria fericire și vor continua o relație ani de zile încercând să-și schimbe, să ajute și să-și “repare partenerul”. Dinamica familială disfuncțională a copilăriei se repetă adesea în căsniciile și relațiile lor. Ei pot contribui inconștient la problemă, deoarece reacționează la un părinte abuziv sau obsedat de control. Schimbarea necesită vindecarea trecutului nostru și depășirea rușinii și a stimei de sine scăzute pentru a ne simți îndreptățit la iubire și apreciere.

Pași pe care îi putem face pentru a face dragostea să dureze. Vom atrage pe cineva care ne tratează așa cum ne așteptăm să fim tratați. Pe măsură ce ne prețuim mai mult, cei de care suntem atrași se vor schimba și, în mod natural, vom evita pe cineva care nu ne tratează bine sau nu ne satisface nevoile”, declară psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

De aceea este necesar să urmăm câteva reguli:

1. Să ne cunoaștem mai bine, pe noi, nevoile, dorințele și limitele noastre.
2. Să ne alocăm timp să cunoaștem persoana cu care ne întâlnim. Să aflăm cine este cu adevărat și cum să rezolvăm eventualele conflicte.
3. Să ne amintim că sexul eliberează oxitocină și crește legătura (deși poate apărea și fără ea).
4. Să fim sinceri de la început. Să nu ascundem cine suntem, inclusiv nevoile noastre. Fii clar și vorbește când nu-ți place ceva.
5. Să vorbim sincer despre ceea ce vrem și despre așteptările noastre într-o relație. Dacă cealaltă persoană nu vrea aceleași lucruri, este impetuos să încheiem relația. Acest lucru poate să nu fie ușor, dar relația oricum nu ar fi funcționat.
6. Cercetările arată că rezultatele relației sunt previzibile pe baza stimei de sine a partenerilor. Valoarea de sine este esențială pentru relații sănătoase. De asemenea, ne permite să primim dragoste și să respingem abuzurile.
7. Granițele și intimitatea sunt esențiale pentru relații. Este necesar să învățăm să fim asertivi pentru a ne exprima sentimentele, nevoile și dorințele și să stabilim limite.
8. Poate că cel mai bun mod de a menține dragostea vie este să facem tot ce putem pentru ca partenerul să știe că îl/o iubim. Distrați-vă și nu uitați niciodată că o relație este ceea ce facem noi din ea! Mai mult efort vă va duce aproape întotdeauna la o existență plină de pasiune și bucurie.

Bullying-ul și efectele sale!

Publicat de Andra Radu, 9 iunie 2022, 15:12

Bullying-ul este orice comportament nedorit sau agresiv al unei persoane care încearcă în mod intenționat să te supere, să rănească sau să aibă putere asupra ta. Bullying-ul are loc în rândul copiilor, adolescenților și tinerilor, fie în persoană, online, fie prin intermediul rețelelor sociale. Adulții pot fi, de asemenea, hărțuiți, atât în grupuri sociale, cât și la locul de muncă.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), este important să recunoaștem diferența dintre bullying și luptă, deoarece uneori pot arăta foarte asemănătoare.

„Luptele au loc între doi oameni care au putere egală, fie că este vorba de forță, dimensiune sau intelect. Bullying-ul se întâmplă între cineva care are mai multă putere (fizică, socială, contextuală etc.) și este mai agresiv decât persoana vizată. Un bătăuș folosește această putere – indiferent dacă este puterea fizică, pentru a fi mai popular sau a cunoaște informații jenante – pentru a răni sau pentru a controla persoana pe care o agresează. Persoana care este hărțuită poate avea greutăți să se apere și se poate simți din ce în ce mai neputincioasă față de persoana care o hărțuiește. Poate fi dificil pentru părinți sau persoane cu roluri de autoritate (profesori, antrenori, șefi) să identifice dacă o persoană este hărțuită – sau agresează pe altcineva – pentru că deseori se întâmplă în afara vederii lor”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul este de părere că acest comportament de agresiune creează o cultură a fricii și are un impact negativ asupra tuturor celor implicați. A fi hărțuit poate afecta grav bunăstarea fizică, emoțională, academică și socială a unei persoane. Mulți dintre cei care suferă de bullying nu au încredere, se simt prost cu ei înșiși, au puțini prieteni și petrec mult timp singuri.

„A fi hărțuit este dureros și stresant și este ceva despre care multor oameni le este greu să vorbească. Cei care sunt hărțuiți se întreabă continuu: “de ce eu?” S-ar putea să se simtă rușinați și jenați de ceea ce li se întâmplă, chiar să declanșeze sentimente de vinovăție. Comportamentul de agresiune poate avea efecte devastatoare asupra unei persoane, care pot dura până la vârsta adultă. În cel mai rău caz, a fi hărțuit i-a determinat pe copii și tineri la auto-vătămare și chiar la sinucidere”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

Tipuri de comportament de bullying

Bullying-ul ia multe forme diferite și poate afecta atât copiii, cât și adulții. De la hărțuirea fizică și verbală până la hărțuirea socială și cibernetică, această formă de comportament agresiv nedorit poate fi mai evidentă de detectat sau mai subtilă. Aceasta presupune ca o persoană să provoace în mod intenționat și în mod repetat disconfort sau răni altei persoane fără motiv.

În general, o persoană agresată nu este capabilă să se apere și probabil că nu se află într-o poziție de putere. Pentru a preveni și a atenua agresiunea atunci când apare, este important să cunoașteți semnele și tipurile. Se poate întâmpla în orice moment, context sau locație, inclusiv online și prin intermediul unui telefon mobil.

„Există două moduri largi de agresiune prin bullying: directă și indirectă. Bullying-ul direct are loc între persoanele implicate într-o situație, în timp ce acțiunile indirecte implică alte persoane, cum ar fi transmiterea de insulte sau răspândirea de zvonuri. Hărțuirea indirectă provoacă în cea mai mare parte un rău prin deteriorarea reputației sociale, a relațiilor cu semenii și a stimei de sine a altei persoane. Bullying-ul implică un comportament repetat, agresiv pe o perioadă de timp și este clasificat în patru moduri principale: fizic, verbal, social și cibernetic si două moduri secundare: rasist și sexual”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Tipuri de bullying:

1. Bullying-ul fizic este cel mai evident tip de comportament de hărțuire de observat și implică vătămarea corpului sau a bunurilor unei persoane. Acest lucru poate lua forma lovirii, lovirii cu picioarele, împiedicarea, ciupirea, împingerea sau deteriorarea proprietății altei persoane și poate provoca vătămări fizice atât pe termen scurt, cât și pe termen lung;

2. Bullying-ul verbal presupune rostirea sau scrierea de cuvinte răutăcioase și include insulte, tachinări, intimidare, comentarii sexuale neadecvate, remarci homofobe sau rasiste sau abuz verbal. În timp ce comportamentul de agresiune verbală poate începe inofensiv sau într-un context de glumă, poate escalada rapid, provocând suferință emoțională;

3. Bullying-ul social este adesea mai greu de recunoscut, deoarece implică afectarea reputației sau a relațiilor cuiva. Denumit uneori hărțuire relațională, acest tip de comportament de hărțuire implică excluderea sau marginalizarea cuiva în mod intenționat, a le spune oamenilor să nu fie prieteni cu acea persoană, răspândirea de zvonuri neadevărate și/sau jenarea intenționată în public.

4. Bullying-ul cibernetic poate fi deschis sau ascuns, deoarece implică comportamente de agresiune prin tehnologii digitale, cum ar fi computerele și smartphone-urile. Din cauza naturii tehnologiei, acest lucru se poate întâmpla în orice moment și poate include texte abuzive, e-mailuri sau postări pe rețelele sociale, excluderea deliberată a unei persoane online, răspândirea de zvonuri și imitarea altora prin utilizarea informațiilor lor de conectare.

5. Bullying-ul rasist sau rasial poate include toate celelalte tipuri de hărțuire, chiar și atacuri fizice. Include: batjocorirea sau intimidarea cuiva din cauza rasei sale, devalorizarea originii rasiale a cuiva, discreditarea practicilor religioase sau culturale ale cuiva, insultarea discursului unei persoane, felul în care se îmbracă sau obiceiurile sale;

6. Bullying-ul sexual include orice contact fizic sexual nedorit, comentarii neadecvate sau hărțuire online. Include: trimiterea sau postarea de fotografii, mesaje sau videoclipuri cu caracter sexual explicit, facerea de comentarii sexuale nepotrivite, glume sau gesturi cu mâinile, răspândirea de zvonuri sexuale, apucarea sau atingerea într-o manieră sexuală, supunerea la presiuni pentru sex sau fotografii sexual explicite.

Efectele bullying-ului

Bullying-ul îi afectează toți cei implicați și nu doar persoana vizată, inclusiv pe cei care agresează și pe cei care sunt martori la acțiune. În timp ce multe cazuri raportate de agresiune afectează copiii, adulții sunt, de asemenea, susceptibili la efectele dăunătoare ale acestui comportament.

Are un impact asupra sănătății mintale a unei persoane și este legat de multe rezultate negative, inclusiv abuzul de substanțe și, în cazuri extreme, gânduri sau sentimente suicidare.

„Efectele fizice și emoționale ale agresiunii pot include: risc mai mare de a dezvolta depresie și anxietate, sentimente crescute și mai frecvente de tristețe și singurătate, modificări ale tiparelor de somn, inclusiv insomnie sau epuizare, modificări ale tiparelor alimentare și ale apetitului, pierderea interesului și a dorinței pentru activități, mai multe afecțiuni de sănătate, inclusiv bunăstarea fizică a unei persoane. Când se întâmplă la locul de muncă, capacitatea unei persoane de a se concentra și de a performa este afectată și poate duce la un mediu toxic pe termen lung.

Agresorii pot viza indivizi care reprezintă o amenințare pentru ei, cu scopul de a face individul să se simtă mai puțin încrezător și mai inadecvat la locul de muncă. Dar chiar și a fi martor la acest tip de hărțuire poate avea un impact dăunător. Un studiu a constatat că un spectator are un risc crescut de a dezvolta simptome depresive în următoarele 18 luni după ce apare agresiunea”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Semne de agresiune prin bullying în cazul copiilor/adolescenților

Bullying-ul apare în mod intenționat în afara vederii adulților. Atunci când există semne de avertizare, acestea implică de obicei schimbări comportamentale și emoționale.

„Semnele pe care este necesar să le observăm când un copil este agresat includ: semne fizice precum tăieturi, vânătăi sau zgârieturi care nu sunt ușor de explicat, încearcă să renunțe la școală, deodată încep să se descurce prost la școală, vin acasă triști, lăcrimați, deprimați sau prea obosiți, își pierd pofta de mâncare sau dezvoltă o tulburare de alimentație, par mai stresați sau anxioși decât de obicei, acuză dureri de cap, greață, dureri de stomac sau alte simptome fizice, au coșmaruri, tulburări de somn, insomnie sau probleme cu somnul”, afirmă specialistul.

Ce să faci dacă ești agresat?

Potrivit psihologul Laura Maria Cojocaru, atunci când apare un comportament de agresiune, indiferent dacă o persoană este ținta vizată sau un spectator, există acțiuni care pot fi întreprinse pentru a ajuta la oprirea comportamentului și pentru a-l preveni în viitor.

„Începeți prin a înregistra ceea ce se întâmplă, documentați cuvintele sau comportamentele agresorului și descrieți când și unde a avut loc. Dacă a avut loc prin e-mail, text sau rețele sociale, tipăriți acele cazuri în scopuri de documentare. Acest lucru va asigura o relatare detaliată a incidentului (incidentelor) atunci când luați măsuri. În timp ce furia, retragerea și teama de un stigmat pot determina o persoană agresată să sufere singură și în tăcere, este important să raportați comportamentul de agresiune pentru a vă asigura că tiparul nu continuă să dăuneze celor din jur. Ori de câte ori este posibil, păstrează distanță între tine și agresor în timp ce cauți sprijin.

Comportamentul de agresiune este supărător și poate avea un impact semnificativ asupra sănătății fizice și emoționale a unei persoane pe termen scurt și lung. Deși poate lua multe forme, fie directă sau indirectă, fie prin comportamente fizice, verbale, sociale și cibernetice, efectele dăunătoare afectează nu doar persoana agresată, ci și pentru oricine este martor la acțiune. Dacă te confrunți cu bullying, este important să documentezi, să raportezi și să cauți sprijin, amintindu-ți că nu ești singur în experiența ta și că ajutorul este disponibil”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru.

Cum construim conexiunea emoțională în cuplu?

Publicat de Andra Radu, 25 mai 2022, 16:00 / actualizat: 25 mai 2022, 17:38

Cheia pentru ca un cuplu să fie fericit și durabil se află în calitatea legăturii emoționale dintre cele două persoane. Elemente precum buna comunicare sau empatia fac ca relația de cuplu să crească pe zi ce trece și să devină mai puternică într-un mod important. Această legătură constă în preocuparea reciprocă pe care ambii membri ai cuplului o manifestă unul pentru celălalt.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), o relație sănătoasă se bazează pe angajamentul ambelor părți atât în a oferi cât și a primi. Pentru ca aceasta legătură să aibă loc, nu este suficientă doar dragostea celor doi, ci este necesară existența unei comunicări fluide între cei doi pentru a evita eventualele lupte sau conflicte care pot apărea în timp.

„În afară de aceasta, există câteva elemente cheie care vor duce la realizarea conexiunii emoționale: Empatia este esențială atunci când vine vorba de a avea o legătură cu cealaltă persoană. A fi capabil să înțelegi sentimentele și emoțiile celeilalte persoane în orice moment întărește legătura de cuplu. A simți că celălalt te înțelege, face uniunea mult mai puternică și, prin urmare, conexiunea emoțională în sine. Într-un partener stabil și puternic există ceva mult mai important decât iubirea însăși: complicitatea dintre ambele persoane. A putea fi complici unul cu celălalt este un lucru minunat în orice tip de relație și va face conexiunea emoțională cu adevărat reușită. Uneori nu este necesar să spui nimic, doar privirile sau gesturile sunt suficiente pentru a ști ce își dorește cuplul”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul este de părere că un alt aspect cheie pentru ca un cuplu să funcționeze sănătos și cu împlinire este existența unei bune comunicări la nivel emoțional, respectiv a-și comunica în mod concret unul celuilalt ceea ce simt.

„Din păcate, multe cupluri se despart și nu se concretizează din cauza lipsei de comunicare emoțională dintre ambele persoane. Ultimul aspect de luat în considerare într-o relație care funcționează bine este tipul de atașament care există între cei doi. Partenerii dintr-un cuplu trebuie să aibă libertate pentru a putea face anumite lucruri, dar au nevoie și de cineva căruia îi pasă de ei și îi iubește. Atașamentul sigur și sănătos este să știi că poți conta pe partenerul tău în orice situație și că te va sprijini în momentele grele. Persoana iubită va fi mereu fericită pentru fericirea celuilalt și se va putea baza pe cineva în care se poate avea încredere fără nicio problemă”, consideră psihologul.

Cum construim conexiunea emoțională în cuplu?

Atingerea conexiunii emoționale dorite în cadrul cuplului nu este ușoară sau simplă. Este nevoie de mult efort și angajament de ambele părți ale relației. Este o sarcină care necesită îndeplinire zilnică și constant în timp. Micile detalii de zi cu zi se vor forma și vor crea o astfel de conexiune. Numai în acest fel conexiunea emoțională va fi reală și legătura dintre cei doi parteneri va deveni mult mai puternică.

„Fără o conexiune emoțională puternică, relația nu poate continua mult timp. Pentru că aceasta ajută cuplul să creeze o legătură puternică între membrii săi. Este nevoie de timp pentru a construi un atașament emoțional sigur (sănătos, bazat pe siguranță, încredere). Este un proces gradual și cuplul trebuie să investească o doză efort și atenție pentru a dezvolta o conexiune emoțională de lungă durată”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Conștientizare în soluționarea conflictelor

Primul pas este recunoașterea problemei existente. Când putem identifica problemele, putem lua măsuri în consecință. Este benefic să depășești orice dificultate într-o relație. Putem fi conștienți de semnele deconectării emoționale, inclusiv de a nu petrece timp împreună sau de a nu comunica în mod corespunzător. Există și alte semne precum că nu te simți în siguranță în timp ce vorbești cu celălalt și te simți singur în această relație. Este recomandat ca toate cuplurile să rămână conștiente de aceste semne pentru a preveni deconectarea emoțională.

„Deconectarea emoțională și de comunicare este o problemă serioasă pentru orice relație. Așadar, este foarte important să te consulți cu partenerul. Fixați o zi și o oră convenabile și purtați o conversație. O bună comunicare ar putea fi cea mai bună modalitate de a rezolva problemele relației. Uneori, un partener este conștient de problemă, în timp ce altul nu este complet conștient și apar tensiuni. În acest caz, o bună comunicare îi poate ajuta pe amândoi să vină pe același teren. Amândoi își pot da seama că sunt deconectați emoțional”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum influențează inteligența emoțională (EQ) relația?

Inteligența emoțională (EQ) este secretul relațiilor intime de durată, în mare parte pentru că ne face extrem de conștienți de schimbările – mari și mici – care au loc în mod constant în noi înșine și în ceilalți. Crescându-ne EQ-ul, putem dobândi sensibilitatea pe care fiecare dintre noi o caută mereu la celălalt. Vom simți automat, prin conștientizare activă și empatie, micile schimbări în dinamica relației de dragoste, care semnalează nevoia de acțiune.

Nu trebuie să alegem partenerii greșiți, să ajungem în mai multe căsătorii/relații eșuate sau să lăsăm romantismul să dispară din relațiile noastre de lungă durată. Nu trebuie să lăsăm nevoile conflictuale și dorința să intervină între doi oameni care se iubesc. Nu trebuie să ne resemnăm cu plictiseala sau cearta în viața amoroasă.

„Avem potențialul de a atinge tipul de iubirea la care visăm cu toții – intimitate profundă, bunătate reciprocă, angajament real, grijă sufletească – pur și simplu datorită empatiei, abilității noastre înnăscute de a împărtăși experiența emoțională. Dar pentru a ajunge la apogeul romantismului avem nevoie de toate abilitățile unui EQ ridicat: conștientizare emoțională profundă pentru a evita confundarea infatuării sau a poftei cu dragostea de durată, acceptarea de a experimenta emoții care ar putea dăuna unei relații dacă ar fi lăsate să se deterioreze și o conștientizare activă și vigilentă pentru a evalua ceea ce funcționează și ce nu.

Din fericire, EQ-ul nostru nu trebuie să fi atins apogeul înainte de a ne lansa în dragoste. De fapt, pentru mulți oameni, îndrăgostirea servește drept motivație pentru reeducarea inimii. De aceea, persoanele preocupate de continua creștere personală, descoperă că două EQ-uri ridicate se adaugă la o dragoste care nu se oprește niciodată din creștere, nu pierde niciodată entuziasmul și îi întărește întotdeauna pe amândoi, atât individual, cât și colectiv”, conchide psihologul.

Laura-Maria Cojocaru – „Inconștientul colectiv a fost exprimat prin arhetipuri”!

Publicat de Andra Radu, 14 mai 2022, 10:00

De ce omul primitiv a mers atât de mult pentru a descrie și interpreta întâmplările din lumea naturală, de exemplu răsăritul și apusul soarelui, fazele lunii, anotimpurile?

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), psihicul uman este compus din trei componente: egoul, inconștientul personal și inconștientul colectiv.

Egoul reprezintă mintea conștientă, în timp ce inconștientul personal conține amintiri, inclusiv cele care au fost suprimate. Inconștientul colectiv este o componentă unică, în sensul în care această parte a psihicului servește ca o formă de moștenire psihologică, conținea toate cunoștințele și experiențele pe care oamenii le împărtășesc ca specie.

„Inconștientul colectiv a fost exprimat prin „arhetipuri”, forme-gând universale sau imagini mentale care influențau sentimentele și acțiunile unui individ. Experiența arhetipurilor a acordat adesea puțină atenție tradiției sau regulilor culturale, ceea ce sugerează că acestea sunt proiecții înnăscute. Un nou-născut nu este o “tablă goală”, ci vine deja “învățat” să perceapă anumite modele și simboluri arhetipale.

Elementele din inconștientul colectiv se pot manifesta în rândul unor grupuri de oameni, care, prin definiție, au toți o legătură cu aceste elemente. Grupurile de oameni pot deveni deosebit de receptive la simboluri specifice datorită situației istorice în care se află. Importanța comună a inconștientului colectiv îi face pe oameni pregătiți pentru manipulare politică, mai ales în epoca politicii de masă.

Jung a comparat mișcările de masă cu psihozele de masă. Arhetipurile sunt componente ale inconștientului colectiv și servesc la organizarea, direcționarea și informarea gândirii și comportamentului uman. Sunt dispoziții psihice preconștiente universale înnăscute, care formează stratul din care ies temele de bază ale vieții umane”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Principalele arhetipuri

1. Copilul: „Un arhetip care se manifestă primul. Aceasta este prima etapă în care o persoană trebuie să fie îngrijită și hrănită. Dacă această etapă domină o persoană, atunci el/ea va deveni un “copil etern”. El/ea se va comporta ca un copil în fiecare sau cea mai mare parte a etapei vieții sale”, afirmă specialistul.

2. Mama: „Acest tip de arhetip apare pentru a se adapta celei care are grijă de copil. Dacă mama apare ca un individ iubitor și grijuliu, atunci copilul va adopta arhetipul care este cunoscut sub numele de mamă îngrijitoare. Copilul se va comporta ca mama lui în următoarele etape de viață. Dar dacă mama lui apare ca un individ furios care îl certa de cele mai multe ori, el/ea va începe să adapteze arhetipul cunoscut sub numele de mamă devoratoare. El/ea se va comporta astfel în etapa ulterioară a vieții”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

3. Persona: „Cuvântul persona este derivat dintr-un cuvânt latin care înseamnă „mască”. Persona înseamnă modul în care ne prezentăm lumii. Este la fel ca stadiul Eului al lui Freud. Reprezintă toate măștile sociale pe care le purtăm în diferite grupuri sau situații. Depinde de situație: purtăm diferite măști pentru a ne ascunde latura negativă și pentru a le arăta lumii pe cele dorite în funcție de situație. De exemplu, jucăm rolurile unui angajat, soție, soț, frate, soră și prieten”, declară psihologul.

4. Umbra: „Acest tip de arhetip dezvoltă latura “rea“ (percepută ca fiind negativă, nepotrivită sau neacceptată social sau moral – în funcție de context, poate fi doar o percepție, nu și o realitate) a oricărei persoane, pe care aceasta obișnuiește să o ascundă de lume sau de el/ea însăși. Include calitățile negative ale unei persoane, cum ar fi invidia, lăcomia, ura, lenea etc. Va fi invizibilă pentru sine, dar vizibilă pentru toată lumea. Umbra urmărește pe toată lumea, este întotdeauna cu sau în spatele individului. Pe măsură ce o persoană se dezvoltă, și umbra ei se dezvoltă odată cu ea”, continuă specialistul.

5. Erosul: Acest arhetip apare atunci când un individ atinge stadiul adolescenței. Erosul este tipul de energie care declanșează conștientizarea dorințelor sau îndemnurilor sexuale ale cuiva. Este asemănătoare stadiului genital al lui Freud.

6. Anima: Acest arhetip reprezintă prezența caracteristicilor, calităților și arhetipurilor feminine la bărbați. În acest tip de arhetip, un bărbat poate avea calități feminine, cum ar fi să fie înțelept, atent la detalii și empatic în etapa adolescenței sau mai târziu.

7. Animus: Animus este prezența caracteristicilor, calităților și arhetipurilor masculine la femei. În acest tip de arhetip, o femeie poate avea caracteristici masculine precum curajoasă, puternică, decisă, organizată etc.

8. Eroul: Arhetipul erou se dezvoltă la copiii de sex masculin sau la ambele sexe, atunci când au început să ajungă la pubertate. În acest tip de arhetip, băiatul vrea să cucerească lumea fără să gândească cu înțelepciune. Vrea doar să se bazeze pe soartă și pe noroc. Și în această etapă, o fată caută un erou, la fel ca într-un basm.

9. Bătrânul înțelept: Acest tip de arhetip se dezvoltă atunci când o persoană îmbătrânește. Începe să fie de ajutor altora sub forma unui profesor, mentor sau ghid. El le arată tinerilor calea dreaptă/corectă.

10. Păcăliciul: Păcăliciul este partea opusă a bătrânului înțelept. Când un individ începe să-și folosească puterea pentru a înșela nevinovații, atunci se construiește în el acest tip de arhetip. Bătrânul acela începe să abuzeze de copiii aflați în grija lui. Și devine un fals nemilos care îi înșală pe cei nevinovați.

11. Sinele: Sinele este cel mai înalt dintre toate arhetipurile. Îi permite unui om să-și dea seama de tot potențialul și puterea lui ca om. Este cunoscut și sub denumirea de Individuație în care s-au integrat toate tipurile de personalitate. Apare astfel un om adevărat care este liber de egoism, lăcomie și frustrare. Singura lui dorință este să realizeze ceva înalt și fără margini. De exemplu, un erou, un profet sau un salvator.

„Psihoterapia bazată pe psihologia analitică caută să analizeze relația dintre conștiința individuală a unei persoane și structurile comune mai profunde care le stau la baza. Experiențele personale activează arhetipurile psihicului și le dau sens și substanță pentru individ. În același timp, arhetipurile organizează în mod secret experiența și memoria umană, efectele lor puternice devenind evidente doar indirect și retrospectiv.

Înțelegerea puterii inconștientului colectiv poate ajuta un individ să navigheze prin viață. O persoană aflată în postura exploratorului de sine (clientului), care înțelege impactul arhetipului poate ajuta la disocierea simbolului subiacent de persoana reală care întruchipează simbolul. În acest fel, persoana nu-și mai transferă sentimentele despre arhetip asupra oamenilor în viața de zi cu zi și, ca urmare, poate dezvolta relații mai sănătoase, mai echilibrate”, conchide psihologul.

Ce este „efectul spectatorului”?

Publicat de Andra Radu, 25 aprilie 2022, 12:07

Când cineva este jefuit sau este supus unei hărțuirii pe stradă, cei mai mulți oameni trec pe lângă acea persoană ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uneori, nimeni nu se oprește să ajute. De fapt, cu cât sunt mai mulți oameni prezenți, cu atât este mai puțin probabil ca vreo persoană să intervină.

Acest fenomen este cunoscut sub numele de efectul spectatorului (Bystander). Deși tuturor ne-ar plăcea să credem că acest lucru este adevărat, psihologii sugerează că dacă interveniți sau nu ar putea depinde de numărul celorlalți martori prezenți.

„Cu toții ne-am trezit în situații similare: când trecem pe lângă o mașină blocată pe marginea drumului, presupunând că un alt șofer ar opri să ajute; chiar și atunci când am observat gunoi pe trotuar și l-am lăsat să-l ridice altcineva. Asistăm la o problemă, luăm în considerare un fel de acțiune pozitivă, apoi răspundem făcând… nimic. Ceva ne reține. Rămânem spectatori. De ce nu ajutăm în aceste situații? De ce uneori ne punem în cătușe instinctele morale?

Acestea sunt întrebări care apar în mintea noastră și se aplică cu mult dincolo de scenariile trecătoare descrise mai sus. În fiecare zi, servim ca spectatori ai lumii din jurul nostru – nu doar persoanelor care au nevoie de noi, ci și problemelor sociale, politice și de mediu mai mari care ne preocupă, dar pe care ne simțim neputincioși să le soluționăm singuri”, explică psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Din ce motiv efectul spectatorului ne zdrobește curajul?

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, nu există niciun motiv logic pentru care oamenii privesc în altă parte atunci când cineva este atacat, hărțuit sau suferă un accident.

„În mod critic, indivizii se simt mai puțin responsabili să intervină atunci când alți oameni sunt în preajmă. Ei presupun că altcineva se va ocupa de asta. Dar pentru că fiecare martor experimentează această răspândire a răspunderii, uneori nimeni nu acționează, iar victima nu primește niciun ajutor. În mod similar, dacă un privitor vede că nimeni altcineva nu ajută pe cineva care are nevoie, poate presupune că acea persoană nu are nevoie de ajutor.

Din punct de vedere psihologic, ceea ce se întâmplă în efectul spectatorului este că oamenii simt mai puțin nevoia să intervină, cu cât sunt mai mulți oameni prezenți. Această difuzare a responsabilității are loc pentru că sunt mai mulți oameni care ar putea ajuta. Fiecare persoană crede că altcineva va face ceva în privința asta. Apoi, când nici ceilalți trecători nu reacționează, oamenii iau asta ca pe un semn că nu este nevoie să ajute”, explică psihologul.

Pregătiți-vă în avans pentru a fi un „spectator” mai implicat

„Nu putem prezice cum vom reacționa când cineva jefuiește pe altcineva în fața noastră, dar ne putem antrena pentru a fi un spectator activ. Dacă nu te simți confortabil să te implici direct, poți totuși să ajuți. Înregistrarea incidentului poate salva informații esențiale pentru a ajuta victima mai târziu, dacă merge la poliție.

De asemenea, puteți suna singuri poliția, dar fiți conștienți de faptul că aceștia pot interpreta greșit situația și pot provoca și mai mult rău. Dacă este posibil, întrebați victima dacă vrea să sunați la poliție înainte de a o face. Alternativ, atrageți atenția celorlalți trecători și rugați-i să ajute victima. Semnalizarea indivizilor este deosebit de utilă”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru.

Ce este Sindromul Burden?

Publicat de Andra Radu, 10 aprilie 2022, 10:00

Cerințele de îngrijire pot fi obositoare și copleșitoare, dar există pași pe care îi putem face pentru a controla stresul și a recăpăta un sentiment de echilibru, bucuria și speranța în viața noastră. Pe măsură ce populația îmbătrânește, mai multe servicii de îngrijire sunt oferite de persoane care nu sunt profesioniști din domeniul sănătății. Aproximativ 1 din 3 adulți din lume oferă îngrijire altor adulți ca îngrijitori informali.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), un îngrijitor este orice persoană care oferă ajutor unei alte persoane care are nevoie, cum ar fi un soț sau partener bolnav, un copil cu dizabilități, o rudă în vârstă, chiar și un animăluț care face parte din familie.

Cu toate acestea, membrii familiei care îngrijesc în mod activ un adult în vârstă nu se autoidentifică adesea ca „îngrijitor”. Recunoașterea acestui rol poate ajuta îngrijitorii să primească sprijinul de care au nevoie.

„Îngrijirea poate avea multe recompense. Pentru majoritatea îngrijitorilor, a fi acolo atunci când o persoană iubită are nevoie de tine este o valoare de bază pe care dorim să o împlinim. Dar o schimbare a rolurilor și a emoțiilor este inevitabilă. Este firesc să te simți furios, frustrat, epuizat, singur sau trist.

Aceste stări compun sindromul Burden sau “stresul îngrijitorului” – stresul emoțional și fizic al îngrijirii. Există o serie de factori care pot juca un rol în sindromul de stres al îngrijitorului. Pentru unii îngrijitori, cerințele constante de îngrijire a unei persoane care are o boală gravă pot duce la epuizare. Pentru alții, lipsa granițelor dintre rolurile lor de îngrijitor și soț, copil sau altă persoană dragă poate fi o provocare. Unii îngrijitori își pun așteptări nerealiste asupra lor, crezând că pot face totul și refuzând să ceară ajutor.

Acest lucru apare adesea pentru că nu vor să fie la rândul lor o povară pentru altcineva. Ceilalți îngrijitori sunt pur și simplu frustrați de nevoile copleșitoare ale persoanei iubite sau de resursele financiare și de altă natură necesare pentru a avea grijă de cineva cu o boală sau o dizabilitate pe termen lung”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Mai mult decât atât, specialistul consideră că Sindromul Burden este puternic asociat cu rezultate negative asupra sănătății. Între 40 și 70% dintre îngrijitorii suferă de depresie, în timp ce mulți îngrijitori au și anxietate ca urmare a stresului asociat cu acordarea de îngrijiri. Furia și iritabilitatea sunt, de asemenea, simptome comune ale sindromului de stres al îngrijitorului. Stresul cronic poate duce, de asemenea, la hipertensiune arterială, diabet și un sistem imunitar compromis.

„Simptomele sindromului de stres al îngrijitorului pot include: modificări ale poftei de mâncare, greutății sau ambele, senzație de depresie, viață fără speranță, iritabilitate sau neajutorare, retragerea din societate și separarea de prieteni și familie, modificări ale tiparelor de somn, îmbolnăviri mai dese, pierderea interesului pentru activitățile desfășurate anterior; epuizare emoțională și fizică, sentimente de vinovăție pentru că nu știu sau nu pot mai mult de atât sau că își iau din când în când pauze de somn, masa”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum putem face față sindromului Burden?

Odată ce ați recunoscut semnele acestui sindrom, următorul pas este gestionarea acestuia. A avea această afecțiune nu este neobișnuit – cheia este să vă faceți din propria sănătate o prioritate, astfel încât să puteți continua să acordați îngrijire persoanei dragi.

„Dacă vă confruntați cu sindromul Burden, unul dintre primele lucruri pe care le puteți și trebuie să îl faceți este să luați o pauză. Credeți că puteți face față singuri, însă realitatea este că nimeni nu poate. Contactați agențiile locale, membrii familiei, prietenii sau grupurile de asistență pentru a găsi pe cineva care să vă înlocuiască pentru o perioadă de timp. Acest lucru poate arată diferit în funcție de situația dvs.: o asistentă medicală la domiciliu sau un asistent de îngrijire personală.

Orice ați lucra, folosiți timpul respectiv pentru a avea grijă de dvs. Faceți ceva care vă place sau pur și simplu odihniți-vă și reîncărcați-vă bateriile. Consultați un specialist, un terapeut, un consilier psihologic sau un practician în medicină alternativă. Dacă nu sunteți sănătoși, nu veți putea avea grijă corect de persoana iubită. Asigurați-vă că mâncați bine, dormiți mult și beți multă apă. Faceți mișcare în fiecare zi, chiar dacă asta înseamnă doar să ieșiți afară timp de 15 minute pentru o plimbare rapidă prin cartier”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul afirmă că grija de sine înseamnă, de asemenea, să vă faceți timp pentru sănătatea dvs. emoțională. Dacă nu consultați un terapeut, găsiți alte modalități de a vă elibera sentimentele cu privire la rolul dvs. de îngrijitor.

Acest lucru se poate face printr-un grup local de sprijin pentru îngrijitori sau vorbind cu un membru al familiei sau cu un prieten. S-ar putea chiar să găsiți asistență online. Meditația, exercițiile de respirație, yoga ș.a. practici din această gamă pot fi incredibil de terapeutice și vă pot ajuta să îndepărtați o parte din negativitate, astfel încât să vă puteți reorienta și să fiți gata să vă continuați rolul de îngrijitor.

„În cele din urmă, colaborați cu specialiștii în domeniu pentru a găsi cel mai bun tratament pentru persoana iubită ruda sau animăluțul dvs., pentru a vă asigura că primiți ceea ce are nevoie. Medicii și ceilalți profesioniști din domeniul medical ar fi bine să fie conștienți de nevoile dvs., în calitate de îngrijitor principal și să lucreze pentru a vă sprijini. Acest lucru vă poate ajuta să atenuați o parte din stresul pe care îl puteți întâmpina și să vă ajute să găsiți soluții la problem și nu invers.

Sindromul de stres al îngrijitorului nu trebuie să fie realitatea dvs. și nu trebuie lăsat să vă copleșească. Deși poate avea un impact negativ asupra vieții și bunăstării dvs., există diferite modalități de recuperare pentru a fi un îngrijitor sănătos și mai apt de a sprijini persoana/ființa iubită. Concentrându-vă asupra propriilor nevoi, puteți evita pericolele sindromului/efectului Burden”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Beneficiile terapiei prin culoare!

Publicat de Andra Radu, 27 februarie 2022, 15:30 / actualizat: 27 februarie 2022, 19:46

Culoarea este oriunde ne uităm și oriunde nu ne uităm. Ne bucurăm de minunile sale în mod conștient și subconștient. Vedem culoarea tot timpul, dar cât de des ne gândim la originile și efectele ei?

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), terapia și vindecarea prin culoare (cunoscută și sub denumirea de cromoterapie sau terapie cu lumină) este un tip de vindecare holistică care utilizează spectrul vizibil de lumină și culoare pentru a influența starea de spirit și sănătatea fizică sau mentală a unei persoane.

Fiecare culoare se încadrează într-o anumită frecvență și vibrație, despre care mulți cred că contribuie la proprietăți specifice care pot fi folosite pentru a afecta energia și frecvențele din corpul nostru.

„Baza terapiei prin culoare este faptul că aceste culori diferite evocă răspunsuri diferite de la fiecare individ. Oamenii consideră că anumite culori sunt terapeutice sau stimulatoare. Experții care cred în această teorie consideră culorile ca având un impact pozitiv în mai multe moduri și putând ajuta într-o serie de situații.

La un moment dat, toți am experimentat premisa terapiei prin culoare. Pentru unii oameni, a vedea verdele din natură este un stimulent instantaneu al dispoziției sau se simt instantaneu puțin mai bine purtând o rochie galbenă preferată, de exemplu. Practica terapiei prin culoare își găsește loc și în aspectele filozofiei indiene, cele șapte culori principale de pe roata culorilor putând îmbunătății centrii energetici (chakrele) ai corpului nostru și aducându-ne starea de sănătate în echilibrul dorit”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Tipuri de terapie prin culoare

În terapia prin culoare, se crede că diferite culori pot trata diverse afecțiuni. Terapeuții în culoare cred că lipsa unei anumite culori în corpul tău ar putea fi responsabilă pentru starea ta de sănătate și vitalitate.

Iată o listă cu cele mai frecvente culori utilizate în timpul terapiei prin culoare și cum le putem folosi.

1. Roșu: Roșul este folosit pentru a energiza sau a revigora o persoană care s-ar putea simți obosită sau defavorizată. Cu toate acestea, roșul poate stimula și oameni care ar putea fi deja tensionați, motiv pentru care este folosit cu atenție în terapia culorilor.

2. Albastru: Cromaterapeuții folosesc albastrul pentru a trata depresia și durerea. Se crede că nuanțele mai închise de albastru au proprietăți sedative și pot fi utile persoanelor care suferă de insomnie sau alte tulburări de somn.

3. Verde: Verdele este culoarea naturii și, potrivit cromaterapeuților, poate ajuta la ameliorarea stresului și la relaxare.

4. Galben: Galbenul poate fi folosit pentru a ne îmbunătăți starea de spirit și pentru a ne face să fim fericiți și optimiști.

5. Portocaliu: Portocaliu, la fel ca și galbenul, poate fi folosit pentru a stimula emoții pozitive. Culoarea caldă strălucitoare este, de asemenea, considerată a fi capabilă să stimuleze apetitul și activitatea mentală.

Beneficiile terapiei prin culoare

Mai mult, specialistul afirmă că unele beneficii rapide pe care le-am putea primi de la terapia prin culoare includ:

• Reducerea stresului: Anumite culori precum albastrul și verdele pot avea efecte liniștitoare asupra persoanelor stresate sau anxioase.
• Creșterea apetitului: culorile calde și stimulatoare ne pot stimula apetitul atunci când ne luptăm cu dorința de a mânca.
• Atenuarea tulburărilor afective sezoniere: Oamenii suferă în principal de tulburări afective sezoniere pe vreme mai rece din cauza lipsei de lumină solară și trebuie să petreacă perioade mai lungi în interior. Culorile calde precum galbenul și portocaliul ar putea ajuta la ameliorarea simptomelor acestor afecțiuni.
• Stimularea energiei: S-a dovedit că culorile precum roșul și galbenul ne sporesc energia și neajută să ne simțim mai motivați.

Pe lângă aceste beneficii, terapia prin culoare poate îmbunătăți gradul de conștientizare și poate ajuta oamenii să înțeleagă necesitatea includerii anumitor culori în viața lor de zi cu zi. De asemenea, poate ajuta la vindecarea naturală a corpului, permițând bunăstarea generală.

Cum putem experimenta simplu terapia prin culoare:

1. Discutia cu un cromoterapeut autorizat., care ne va ajuta să ne dăm seama ce culori ne echilibrează bunăstarea fizică și mentală.

2. Evitarea device-urilor: cercetările arată că lumina albastră din laptopuri, telefoane și televizoare ne poate afecta ritmul circadian, ceea ce ne afectează calitatea somnului. Purtarea ochelarilor anti-albastru sau schimbarea setărilor gadgeturilor la tonuri galbene mai calde va fi de ajutor.

3. Relaxarea în natură: studiile arată că verdeața frunzelor și a ierbii din natură ne relaxează și încarcă cu energie.

4. Alegerea culorilor: atunci când alegem culori pentru orice, de la culoarea pereților din camera până la culoarea hainelor pe care le purtăm, este indicat să alegem culori care stimulante, relaxante sau care trezesc emoții pozitive, în funcție de context.

„Terapia prin culoare este propusă ca metodă pentru echilibrarea emoțională și fizică. Indiferent dacă alegeți să urmați terapia prin culoare sau o altă terapie, cel mai important lucru pe care îl puteți face este să discutați cu un terapeut avizat pentru a vă stabili cursul spre sănătate mintală și fericire”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru.

Ce este terapia prin artă și joc?

Publicat de Andra Radu, 21 februarie 2022, 09:30

Terapia prin joc și artă este un tip de terapie similară consilierii. Este o formă de psihoterapie care folosește jocul și artele creative ca metodă de exprimare. Sesiunea are loc într-un mediu sigur și limitat, în care copilul (sau adultul) își va rezolva propriile conflicte și provocări alături de terapeut. Terapeutul poate obține o perspectivă asupra lumii copilului sau tânărului observând temele lor de joc și semnificația simbolică a jocului copilului prin metaforă.

În opinia cunoscutului psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), jocul este distractiv, plăcut și ne ridică spiritul, dar face mult mai mult, cum ar fi: îndepărtează stresul și plictiseala și ne conectează cu oamenii în moduri pozitive. În plus, reglează emoțiile, inspiră gândirea creativă și explorarea și ne stimulează ego-ul. Jocul este terapeutic. De aceea, acest tip de cadru poate fi folosit și în terapia copilului – se numește Terapie prin Joc și Artă.

Ce este terapia prin artă și joc?

Copiii – în special cei mici – nu au întotdeauna capacitatea de a exprima ceea ce îi deranjează. Poate că le lipsesc abilitățile verbale de a-și descrie sentimentele sau nu știu exact ce simt. Sau pur și simplu se simt nesiguri vorbind despre emoțiile lor cele mai adânc înrădăcinate.

„Oricare ar fi cazul, terapia prin joc și artă pot depăși aceste obstacole, deoarece se bazează pe modul natural în care copiii învață și se exprimă – jucându-se și fiind creativi. Oferă o distanță emoțională sigură față de problemele lor și poate ajuta să scoată la suprafață sentimentele suprimate. Acest lucru permite terapeutului și părinților să obțină înțelegere în lumea interioară a copilului. În timpul sesiunilor de terapie prin joc și artă, un terapeut și un copil lucrează împreună într-o cameră de joacă.

Fiecare jucărie și material de artă din cameră este ales în mod special pentru a simboliza potențial diferite părți ale experienței interioare a copilului. Pot exista lucruri precum o cutie de nisip mică, păpuși, jucării de pluș, îmbrăcăminte, jucării de construcție, jocuri de interior și markere. Toate aceste articole încurajează copilul să exploreze sentimentele, problemele și relațiile într-un cadru relaxat și imaginativ”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Rolul unui părinte în timpul sesiunilor de terapie prin artă și joc

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că relația părinte-copil reprezintă relația primară, iar un părinte este primul profesor al copilului. Onorăm această relație importantă și lucrăm pentru a rezolva conflictele din interior prin repararea sau îmbunătățirea conexiunii dintre un părinte și un copil.

„În situații de stres și conflict, nu este neobișnuit ca tiparele de comunicare să fi devenit tensionate între părinți și copii atunci când pot fi anticipate așteptări continue pentru conflicte sau comportament problematic. Sprijinim părinții să aibă instrumentele pentru a-și susține copiii și nevoile familiei lor. În unele cazuri, lucrăm cu întreaga familie pentru a îmbunătăți conexiunea și sprijinul sănătos al familiei.

Prima sesiune pentru copii sau tineri este o sesiune numai pentru părinți și le permite părinților să discute despre dezvoltarea copilului lor și preocupările curente aduse la terapie. Ambii părinți sunt încurajați să participe, deoarece ambii părinți au propria lor perspectivă și rutine cu copilul lor. Fiecare părinte este important în înțelegerea de către terapeut a copilului dumneavoastră”, declară specialistul.

Ședințele durează în mod normal între 30-50 de minute. Implicarea activă a părintelui este crucială pentru obținerea celor mai pozitive efecte ale tratamentului. De asemenea, percepția și înțelegerea pe care părinții le obțin despre structura interioară unică a copilului lor, gama lor de abilități de adaptare și nivelul de dezvoltare specific îi pot ajuta să se individualizeze și să-și maximizeze sprijinul.

Cum poate arta și terapia prin joc să vă ajute copilul?

„Copiii arată prin comportamentul lor că se confruntă cu anumite probleme. În plus, atunci când un copil încearcă să-și rezolve propriile probleme, dar nu poate face acest lucru, poate începe să se afișeze un comportament nervos, izbucniri de furie sau să devină anxios și retras. Confruntându-și problemele în terapia prin joc și artă, ei pot învăța să facă față emoțiilor dificile și să găsească soluții viabile. Prin urmare, ei pot repeta, stăpâni și adapta aceste strategii pentru utilizare pe tot parcursul vieții”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Acest tip de abordare poate ajuta copilul să:

1. se vindece în urma experiențelor stresante și traumatice din trecut – terapia ajută la înțelegerea evenimentelor; îmbunătățește adaptarea și adaptarea la situația lor actuală; dezvoltă soluții noi și creative la problemele lor;

2. experimenteze și să își exprime sentimentele – terapia sprijină dezvoltarea unei perspective adaptative la o anumită situație; reglează intensitatea emoțiilor; crește respectul și acceptarea față de ei înșiși;

3. învețe noi abilități sociale și relaționale – terapia dezvoltă empatia și respectul pentru sentimentele și gândurile celorlalți prin jocul de rol;

4. dezvolte bune abilități de luare a deciziilor (simțul intern de autocontrol) – terapia încurajează asumarea responsabilității pentru acțiunile lor; observă consecințele; dezvoltă strategii de succes pentru a lua decizii mai bune

Terapia prin și joc artă este eficientă pentru copiii cu o mare varietate de probleme emoționale, sociale, comportamentale și de învățare. Acestea includ probleme legate de experiențe atât de dificile și traumatizante, cum ar fi divorțul părinților, moartea unei persoane iubite, violența domestică, abuzul fizic și sexual, bolile cronice sau dezastrele naturale. În plus, ajută la gestionarea furiei, dizabilități fizice și de învățare și o varietate de afecțiuni de sănătate mintală – cum ar fi anxietatea, depresia, ADHD sau autismul.

„Acest tip de terapie este benefic și pentru tineri, mai ales că ședința este nedirectivă și este alegerea clientului să se exprime în modul ales, de exemplu, autoexprimarea verbală. Nu există nicio judecată din partea terapeutului, astfel încât copilul sau tânărul să poată lucra prin procesul într-un mod în care să se simtă confortabil la orice vârstă, indiferent dacă este tânăr sau mai în vârstă.

Numeroși părinți au raportat că, după ce copilul lor a participat la sesiuni de terapie prin joc și artă, au observat că copilul lor demonstrează mai puțină anxietate, izbucniri de furie, o concentrare mai mare, o vorbire de sine pozitivă, obiceiuri îmbunătățite de somn și relații cu colegii și membrii familiei. Rezultatele variază și sunt unice pentru fiecare situație; cu toate acestea, aceste rezultate reflectă reglarea emoțională și abilitățile inter-relaționale care pot fi obținute prin artă, joc, modalități expresive și terapie cognitiv-comportamentală cu copii și tineri”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru.

Ajutându-i prea mult pe alții, nu mai avem timp să ne ajutăm pe noi!

Publicat de Andra Radu, 20 februarie 2022, 17:55

În natura relației există ceea ce se numește: capacitatea de a soluționa problemele, sau în limbajul nostru, „iscusință nativă”. Mulți o învață, însă puțini o dețin în caracterul lor. Cei care o învață dezvoltă și exagerarea ei, în care „pot rezolva toate probleme altora” și nu mai lasă pe nimeni apropiat să se descurce prin a căuta soluții.

În opinia psihologului Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii, aceștia devin un fel de „erou” sau salvator pentru cei de lângă el. Această tipologie, diametral opusă cu naturalul de a ajuta, doar atunci când ajutorul este cerut, duce la o caracteristică nouă, aceea de a opri pe cei apropiați să se descurce prin „iscusința lor nativă”

„Cu toate că, la prima vedere, această tipologie de “om săritor” și “iscusit la toate” este de apreciat, chiar invidiat pe alocuri, el nu face decât să oprească, prin funcția care se numește “ignoranță” pe cei apropiați lui să găsească propriile lor soluții, adică de “a-și pune grăsimea din cap, sau creierul, la treabă”. Programul social, numit “altruism”, educat din toate familiile care ne-au oferit suport emoțional de mici, s-a instalat cu repeziciunea unui fulger, prin însuși exemplul altora în fața noastră.

Nu știm să spunem NU unui apropiat, pentru că apare teama de a fi respins de acesta pe viitor. Această incapacitate de a “a refuza” devine un bagaj greu de dus la drum lung. Un astfel de om devine sclavul propriilor lui convingeri și valori implementate în el, fără ca el să știe că îi sunt oferite ca program social, și având cu deplină și de neînțeles convingere, că asta e natura lui. Un astfel de om este greu de schimbat și de pus în poziții de conducere sau de a deveni un lider”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Ajutându-i prea mult pe alții, nu mai avem timp să ne ajutăm pe noi

Mai mult decât atât, specialistul este de părere că această tipologie este ghidată de societate să ajute atât cât își întinde plapuma și în general, să-și vadă de treburile altora din jurul lui, și mai puțin de ale lui.

„Câți oameni oare nu am văzut, care obosesc, se spetesc, se consumă pentru toți ceilalți din jurul lor, doar din cauza programului social repetat, fără să se ocupe cu adevărat, conștient și sârguincios de propria condiție. Oare un astfel de om nu bănuiește că ajutându-i constant pe alții, nu mai are timp pentru el însuși? Vindecarea unui astfel de comportament este dezvățarea programului social repetat, numit “altruism” și incorporarea disponibilității în comportament pentru acolo unde ar fi nevoie de el.

Din nefericire, din cercetările mele, “altruismul” programat nu poate fi dezvățat, mai ales de cei trecuți de 45 de ani. Repetiția acestuia a fost de prea multe ori și sistemul nervos este dator pe viață repetiției. Un astfel de om, nici dacă ar ști că oprește pe altul să creeze ceva, sau nu lasă pe altul să găsească propria soluție, tot nu s-ar putea opri din altruism și ar face tot ce poate, pentru a nu-l lăsa pe cel din fața lui să creeze ceva. Înțelegerea la “de ce ajut” poate fi o soluție. Poate cea mai bună. Ea va aduce un răspuns intern, de la care poate pleca fiecare în cum și când oferă ajutor cuiva”, conchide psihologul Alexandru Pleșea.

De ce repetăm aceleași tipare?

Publicat de Andra Radu, 19 februarie 2022, 17:48 / actualizat: 20 februarie 2022, 17:51

Principiul repetiției sau compulsiunea la repetitie are două perspective: (1) psihopatologia, care reprezintă procesul inconștient, prin care persoana se plasează activ în situații neplăcute, repetând astfel experiențe vechi, fără a-și aminti de prototipul lor și (2) psihanaliza – desemnează existența unui „simptom” care, practic, devine fenomen de repetiție. Simptomul reproduce, mai mult sau mai puțin deghizat, anumite elemente ale unui conflict din trecutul individului.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), putem înțelege, deci, că principiul repetiției se referă la faptul că suntem ghidați, conștient sau inconștient, să retrăim aceleași scenarii vechi, pe care le cunoaștem deja și care ne produc o plăcere imediată, prin simplul fapt că ne mențin în zona de confort.

„Asta nu înseamnă că suntem masochiști când alegem aceleași tipare toxice pentru relațiile noastre sau alte situații din viața noastră. Principiul repetiției face referire la o nevoie neuronală profundă, o nevoie a creierului nostru, de face un minim de efort în acțiunile de zi cu zi.

Din acest motiv, ne va ghida să alegem ceea ce ne este deja cunoscut, pentru e nu fi nevoiți să căutăm moduri noi de reacție la ceva nou, diferit. Iar asta, indirect, se traduce în plăcere imediată, pentru că lipsa de efort, de schimbare și familiarul în sine sunt o parte percepută ca fiind plăcută.

Deci, dacă te-ai surprins vreodată întrebându-te „Cum am ajuns iarăși aici? Nu am învățat nimic?!”, îți pot spune că da, poate ai înțeles rațional lecția însă nu ai integrat-o emoțional și nu ai făcut nimic să „cureți” locul în care a fost gândul sau emoția care te tot aduce înapoi la același tipar”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Principiul plăcerii/neplăcerii

Mai mult decât atât, specialistul consideră că prin plăcere înțelegem satisfacerea unei nevoi, iar acest principiu vizează funcționarea mintală în sensul că ansamblul activității psihice are ca scop să evite neplăcerea și să procure plăcerea.

„Pentru că „neplăcerea” este legată de creșterea cantității de excitație – vezi ce simți de fiecare dată când trebuie să faci o schimbare – iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este considerat a fi un principiu economic. Practic, acest principiu se bazează pe ideea că vom căuta să obținem plăcerea imediată, în detrimentul celei date de ceva care ne oferă rezultate bune într-un timp mai lung – ca de exemplu, a alege o salată în locul unei prăjituri”, declară Andra Tănăsescu.

Acest principiu al plăcerii a fost preluat de către S. Freud de la Fechner („principiul de plăcere a acțiunii”), care susținea că nu numai finalitatea urmărită de acțiunea umană este plăcerea, dar și actele noastre sunt determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în prezent.

Astfel, tiparele pe care le retrăim, aparent la nesfârșit, sunt de fapt lecții pe care avem nevoie să le privim atent și emoții sau convingeri cu care să lucrăm conștient pentru eliberarea de ele sau modificarea lor.

„Simpla conștientizare a „căilor greșite” este un pas enorm și totodată incomplet în rezolvarea unor astfel de tipare. După observarea și conștientizarea lor, este important să le lucrezi cât să te poți elibera cu adevărat de credințele limitative și emoțiile care te ancorează în situații de genul. Creierul nostru va căuta în permanență calea de a obține plăcerea imediată, cu cel mai mic efort, deci dacă nu prelucrăm lucrul care ne face să ne păstrăm „loialitatea” față de acel tip de situație, el ne va conduce, constant, înapoi către oameni și situații similare”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Ce se întâmplă atunci când interzicem copiilor să plângă?

Publicat de Andra Radu, 22 ianuarie 2022, 09:34 / actualizat: 23 ianuarie 2022, 9:34

„Taci, nu mai plânge!” Câți dintre noi n-am auzit asta crescând? Majoritatea copiilor încă o aud. Este o replică, care se perpetuează până în ziua de azi, ca un ecou care se propagă, sigur și precis. Vine din urmă cu foarte mulți ani și a trecut ca o moștenire, de la o generație la alta. Unii au refuzat această moștenire, în timp ce alții au ales să și-o asume, dar și să o paseze mai departe.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), atunci când ni se interzice să plângem, practic ni se neagă trăirea emoțiilor din acel moment. Dacă peste această respingere și interdicție, până la urmă, vine și un comentariu de genul „te faci de râs”, „mă faci de rușine”, „o să râdă lumea de tine”, „nu trebuie să arăți că ești slab” ș.a.m.d., se pornește un domino de efecte care, în lanț, ajung să ne strice treburile ca adulți.

„Atunci când ni se zice să nu mai plângem, ni se neagă întreaga existență din acel moment. Ajungem să învățăm că nu vom fi niciodată doriți și acceptați dacă ne arătăm suferința și astfel, alegem să nu mai arătăm ceea ce simțim. Practic, începem să ne deconectăm de la trăirile noastre interioare și să ne gândim emoțiile. Acest lucru duce la raționalizare, la accesarea și folosirea resurselor care nu ne pot ajuta cu adevărat să găsim soluții. Fără a ne da voie să simțim și să manifestăm emoțiile trezite de diferite evenimente, ajungem să ne simțim blocați în mintea și corpul nostru, trăind cu un sentiment de inadecvare dar și de greutate, ducând după noi acele greutăți emoționale neprocesate”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Deprindem mecanisme de coping care pot deveni problematice

Mai mult, specialistul este de părere că ajungem să ne formăm mecanisme prin care să nu mai reacționăm emotional, dacă ajungem să credem că exprimarea emoțională este greșită. Formăm un fel de pârghie care ne trece direct în rațional și putem ajunge într-atât de departe, încât atunci când apar evenimente noi ce pot trezi emoții, să nu avem nici o reacție.

„Acest lucru poate fi problematic atât în relație cu ceilalți, cât și cu noi înșine. Sunt persoane care, spre exemplu, ajung să se judece că n-au nici un fel de sentiment sau trăire emoțională și își construiesc credința că sunt „stricați” și că nu merită să se bucure de viață. Emoția reprezintă energie. Precum curentul care trece prin cabluri și alimentează orice dispozitiv conectat la el, similar funcționează și emoțiile pentru corpul nostru.

Dacă noi trăim emoții, dar le blocăm repede într-un recipient imaginar, din dorința de a nu le lăsa să se manifeste, practic blocăm energia acelei forțe vii și ajungem să fim încărcați cu toate acestea. Greutatea acelei energii stagnante din corp se duce pe organe și astfel, putem ajunge să ne îmbolnăvim fizic, din cauza reprimării suferinței emoționale.

Din moment ce exprimarea emoțională vine, de cele mai multe ori, în interacțiunile cu ceilalți, dacă ajunge să o asociem cu un comportament nedorit, putem opta să limităm sau chiar să oprim orice interacțiune cu cei din jur. De ce? Pentru că este mai simplu să eviți să trăiești emoții noi, să fii provocat, decât să trebuiască să faci față unor posibile provocări noi, neprevăzute.

Astfel, plânsul este întotdeauna îndreptățit și potrivit pentru copilul care plânge, căci el încă nu știe o altă modalitate de a-și exprima emoțiile. La fel și pentru noi, adulții, atunci când nu avem la îndemână acea altă cale de exprimare, când ne ia trăirea pe dinainte sau când ăsta e pilotul automat cu care am crescut”, declară psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Sfaturile psihologului: Ce poate ajuta în situațiile în care copilul plânge „din nimic”?

• Ascultarea empatică fără a judeca, pentru că el are nevoie ca emoțiile sale să fie recunoscute, nu are nevoie de sfaturi (valabil de multe ori și pentru noi, ca adulți).
• Verbalizarea – să-i dăm un nume emoției, ca să o poată recunoaște ulterior.
• Respectul – venim în întâmpinarea emoției exprimate și îi arătăm că i-o respectăm, că ea este reală pentru el, iar noi nu o minimizăm.
• Înțelegerea – îl putem invita să vorbească despre ce s-a întâmplat și ce nevoie nu i-a fost îndeplinită în acel moment. În felul acesta îl ajutăm să gestioneze emoțiile și să descopere modalități de reglare a lor, având ca rezultat dezvoltarea lor ca adulți echilibrați, capabili de a-și gestiona emoțiile chiar și în cele mai provocatoare momente ale vieții lor.

Ce presupune creșterea posttraumatică?

Publicat de Andra Radu, 21 decembrie 2021, 17:31

Trauma psihologică apare ca rezultat al unui eveniment extraordinar de stresant care ne diminuează sau distruge sentimentul de siguranță și implică o amenințare la adresa vieții sau a siguranței.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), experiențele traumatice depășesc capacitatea noastră de a face față și capacitatea de a integra emoțiile implicate în experiență.

„Traumele psihologice ne pot face să ne simțim neajutorați și ne pot face să ne luptăm cu emoții, amintiri și anxietăți supărătoare. De asemenea, ne poate face să ne simțim amorțiți, deconectați și incapabili să avem încredere în alții. Orice situație care te lasă să te simți copleșit și speriat poate fi traumatică, chiar dacă nu implică rău fizic. Nu faptele obiective determină dacă un eveniment este traumatic, ci mai degrabă experiența emoțională subiectivă a evenimentului. O situație poate fi considerată extrem de traumatică de către o persoană și doar moderat de deranjantă pentru o altă persoană.

Cu cât te simți mai înspăimântat și mai neajutorat, cu atât vei avea mai multe șanse să fii traumatizat. Atunci când ni se întâmplă lucruri neplăcute, poate dura ceva timp să trecem peste durere și să ne simți din nou în siguranță. Însă, vestea bună este că, indiferent dacă trauma s-a întâmplat cu ani în urmă sau ieri, PUTEM să facem schimbări de vindecare și să mergem mai departe cu viața noastră”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Creșterea post-traumatică

În anii 1980, doi psihologi, Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun, de la Universitatea din Carolina de Nord, Charlotte, au descoperit că trauma schimbă oamenii în moduri fundamentale. Unele dintre aceste schimbări au fost negative, dar spre surprinderea lor, majoritatea supraviețuitorilor de traume intervievați au raportat că viața lor s-a schimbat în bine.

Supraviețuitorii de tot felul – au contactat mai mult de 600 de persoane – au spus că au o forță interioară mult mai mare decât au crezut vreodată, că sunt mai aproape de prieteni și membrii familiei, că viața are mai mult sens sau că își reorientează viața spre scopuri mai satisfăcătoare.

Acest lucru a reflectat ceea ce au aflat de la pacienții lor, dintre care mulți au experimentat moartea copiilor sau au suferit de cancer sau au supraviețuit unor accidente teribile care le-au modificat viața. Suferința care a rezultat din aceste experiențe oribile nu a fost un scop final. În schimb, a acționat ca un catalizator, împingându-i pe acești oameni să se schimbe în bine, să evolueze. Într-o lucrare din 1996, Tedeschi și Calhoun au inventat termenul de creștere post-traumatică pentru a descrie ceea ce găsiseră.

„În cea mai simplă descriere, în creșterea posttraumatică, există o schimbare pozitivă care se poate întâmpla pentru o persoană după ce a suferit traume sau o criză majoră în viață. Procesul poate fi diferit în funcție de tipul de traume suferit de o persoană, de ce tipuri de terapie beneficiază persoana respectivă și de nivelurile de sprijin de care pot depinde pe tot parcursul tratamentului. Ca invers al stresului posttraumatic, creșterea posttraumatică poate fi caracterizată prin semnele prin care depășești efectele dăunătoare ale traumei.

Creșterea post-traumatică (PTG) înseamnă că mulți care suferă de traume pot deveni mai puternici. Adică, pot găsi un „nou normal”, care diferă într-un mod pozitiv. Am aflat că experiențele negative pot stimula schimbări pozitive, inclusiv o recunoaștere a forței personale, explorarea de noi posibilități, relații îmbunătățite, o apreciere mai mare pentru viață și creștere spirituală. Vedem acest lucru la oamenii care au suportat războiul, dezastrele naturale, abuzurile fizice și psihice, doliul, pierderea locurilor de muncă și stresul economic, boli grave și răni”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Ce contribuie la creșterea posttraumatică?

Deși creșterea posttraumatică se întâmplă adesea în mod natural, fără psihoterapie sau altă intervenție formală, aceasta poate fi facilitată în cinci moduri: prin educație, reglare emoțională, dezvăluire, dezvoltare narativă și serviciu.

Terapeuții folosesc diverse instrumente de evaluare pentru a măsura modalitățile prin care o persoană a atins creșterea după traume. O metodă dezvoltată de Tedeschi și Calhoun se numește Inventarul de creștere posttraumatică(PTGI). În acest model, profesioniștii din domeniul sănătății mintale utilizează cinci domenii pentru a evalua schimbările pozitive: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, noi posibilități în viață, putere personală, schimbare spirituală

„Participarea continuă și fiabilă a unui psihoterapeut ajută de obicei la procesul de creștere posttraumatică. Terapeuții nu numai că pot evalua în mod cuprinzător modul în care traumele au afectat o persoană și ce aspecte se pot confrunta, dar pot ghida procesul de recuperare într-un mod care oferă speranță și încurajare. A merge la un terapeut după o traumă necesită o anumită responsabilitate și rezolvare – ambele elemente integrante ale creșterii posttraumatice.

Recuperarea după traume este un proces individual și va și arăta diferit pentru fiecare persoană în parte. Abilitatea noastră unică de a ne vindeca de traume depinde de mulți factori, inclusiv convingerile și percepțiile noastre, nivelul nostru de a face față și reziliența, legătura noastră cu ceilalți de susținere și chiar funcționarea noastră psihologică înainte de eveniment. Recuperarea după traume implică abilitatea de a trăi cu succes în prezent fără a fi copleșit de gândurile și sentimentele din trecut.

Recuperarea nu constituie o absență completă a amintirilor sau sentimentelor asociate evenimentului traumatic, ci mai degrabă implică plasarea evenimentului în urma noastră și trăirea cu bucurie, astfel încât evenimentul să nu mai stăpânească emoțiile sau viața noastră. Recuperarea traumei ar trebui considerată a fi un proces care se desfășoară în timp și în etape intenționate”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Ghidul Familiei Împlinite

Publicat de Camelia Teodosiu, 25 noiembrie 2021, 09:42 / actualizat: 14 ianuarie 2022, 11:52

În această ediție a emisiunii, vă propun să vorbim despre relația aparte dintre părinte și copil. Spun aparte pentru că vom aborda aspectele de care trebuie să ținem cont atunci când, la vârstă fragedă, copilul exprimă emoții și trăiri venite din experiențe neplăcute, triste sau chiar traumatizante.

Invitata emisiunii este psiholog Gabriela Maalouf – o persoană dornică să împărtășească din experiența acumulată atât ca specialist în domeniu, cât și mamă.

Articol integral și podcast pe romaniadenota10.ro

Depresia pune stăpânire pe oameni!

Publicat de Andra Radu, 29 octombrie 2021, 10:30

Depresia și demența sunt principalele boli mintale la nivel mondial: 47 de milioane de oameni cu demență și circa 300 milioane cu depresie.

În opinia psihologului Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii, omul european și american este influențat de programele de reacție ale altora, de mediul social, de factorii biologici (ADN, gene, chimia creierului), de experiențele trecute (abuzuri sau traume), cât și de istoria familiei (dacă cineva a avut boli mintale sau nu). Toate aceste influențe sunt aparent neobservabile, ele contribuind profund la atitudinea omului în prezent.

„Toți factorii care îl deranjează pe om, se numesc factori negativi. El observă tot ce nu îi place, nu vrea, nu se simte confortabil, nu acceptă, se enervează, supără, amână deciziile, se frustrează de ce zice sau face altul, se stresează cu gânduri viitoare sau păreri ale altora, se închide față de el și de cei apropiați.

Toate aceste comportamente sunt reacții ale omului, care el crede că sunt normale. Ele, prin repetiție și neobservare sunt ușa spre nebunie. Traumele, abuzurile, despărțirile și alte întâmplări emoționale sunt evenimente care cauzează reacții ulterioare. Ele duc spre nebunie DOAR dacă sunt neobservate și nestăpânite. Totuși, dacă omul face efortul atenției în moment, a observării de sine, punându-se voluntar mai des în slujba altora, el poate evita comportamentul și emoțiile negative”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Nebunia, noul pericol al societății moderne

Totodată, specialistul este de părere că stresul, grijile, incertitudinile, îngrijorările sunt situațiile care, prin proces repetat, colorează cu negru viața omului.

„Tot efortul omului spre a manifesta pozitivitate, înțelegere, acceptare, toleranță, non identificare și energie, colorează în culori vii viața lui. Astfel, omul DECIDE în orice moment încotro se duce. Prin instinct, va reacționa negru, prin răspuns și decizie, spre culorile vii.

Omul leneș nu face nimic și așteaptă să cadă reacțiile și ajutorul altora peste el. Omul cu decizie face și nu așteaptă ca cineva să facă ceva pentru el, astfel el decide în orice moment ce vrea și cu ce scop.

Nebunia este momentul în care omul alege doar din confort și din lene. Împlinirea este momentul în care omul a ales să treacă prin efort interior din voia lui proprie. Nefugind și nemanifestând stres, griji și îngrijorări când momentele grele sau de cumpănă vin”, declară specialistul.

Psiholog: „Ne-am împrietenit cu mașinăriile și am uitat de oameni”

Viața socială, agitată și supusă căutărilor noastre, este un instrument care poate produce nebunie pentru că dispoziția noastră actuală este din ce în ce mai instinctuală.

„Pe vremuri, oamenii se ascultau activ, își ofereau timp, se relaxau, ofereau cadouri, păstrau timp de familie și prieteni, ofereau timp studiului, căutau munci fizice. Astăzi, multe din acestea au dispărut, în locul lor a apărut suportul electromagnetic, Tv, radio, internet, rețele sociale, comunicarea virtuală, lucru static, metropole, poluare, zgomot, haine și mâncare plastică, etc.

Un astfel de fenomen are nevoie de contra-balans, pentru ca toate funcțiile omului, mintea, inima și fizicul său, să progreseze odată cu dorința lui. Pentru a păstra sănătatea, omul poate înclina spre echilibrarea și păstrarea acestor funcții active, cât mai mult timp. Îmbrățișările, munca fizică, sportul, natura, cadourile, ajutorul voluntar, dormitul suficient, hainele din material natural, mâncatul natural (neprocesat, nerafinat, nepasteurizat) și nu în ultimul rând, observarea de sine ca disciplină mentală”, conchide psihologul Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții.

Cum ne afectează surplusul de grăsime?

Publicat de Andra Radu, 25 octombrie 2021, 08:30

Funcțile omului sunt cuprinse din trăsură, cai, vizitiu și stăpân. Doar stăpânul din om poate face ca omul să slăbească sau să elimine grăsimea, afirmă psihologul Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții.

„În această metaforă, vizitiul trăsurii este inteligența noastră, știe unde vrea să ajungă trăsura – corpul nostru. Însă cu cât mai grea e trăsura, cu atât mai anevoios este și drumul. Caii sunt emoțiile noastre, ei trag trupul în direcțiile dorite, spre realizări, împliniri, satisfacții. Vizitiul are abilitatea de a ne drămui viața prin pădurea urbană.

Oricât de puternici sunt caii – curajoase emoțiile noastre, vizitiul – deștept, inteligent și creativ, ambii se vor confrunta cu greutatea trăsurii, a corpului nostru: osiile neunse, bagaje în plus, rugină, lipsa curățeniei din ea, articulațiile, și așa mai departe. Aici apare Stăpânul, cel care a comandat trăsura, a cumpărat caii și a angajat vizitiul să lucreze. Stăpânul este Voință și Cunoașterea ta despre ține și toate”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că „trăsura” sau corpul nostru este afectat de grăsime doar în timp, prin:

• Sistemul cardiovascular care trebuie să lucreze sub presiune și un timp mai îndelungat – probleme vasculare.
• Plămânii lucrează mai greu să pompeze aerul – probleme respiratorii.
• Sistemul endocrin are de furcă constant cu procesarea dulciurilor – probleme hormonale.
• Arterele sunt mai încărcate și nu mai pompează sânge, în mod natural, spre inima.
• Pancreasul suferă de la orice dulce. În timp, apare diabetul, iar pancreasul nu se poate înlocui. Donatori sunt foarte rari.
• Grăsimea intră și în creier, apar atacurile cerebrale, deficiență de somn, depresia și toate afectează FIZIC creierul, mintea, rațiunea.
• Oasele, coloana, spatele, genunchii, încheieturile – suferă de la lipsa de nutrienți din corp, în special calciu.
• Simțurile dau rateuri. Nu mai simțim plăcerea unui masaj, unei melodii, îmbrățișări.
• Inflamarea și intoxicarea corpului de la zahăr / grăsimi îl fac pe om vulnerabil și arțăgos de la orice lucru mic – probleme relaționale.
• Declansatorii stărilor de nervozitate locuiesc în extra-grăsimea din corp.
• Zgomotul urban și gălăgia inutilităţilor din jur modifică reacțiile stimul – răspuns din creier.

Având extra grăsime în corp, omul este încătușat în reacțiile pe care nu și le dorește.

Leptina, estrogenii, androgenii sunt hormoni care sunt micşorati în cantitate de extra grăsime, extra zahăr, iar în cantitate mică, afectează memoria, concentrarea, creativitatea, funcțiile sexuale.

Persoanele kinestezice – extrem de empatice și sensibile la energia celor din jurul lor!

Publicat de Andra Radu, 24 iulie 2021, 12:23

Persoanele kinestezice tind să fie extrem de empatice și sensibile la energia celor din jurul lor. Drept urmare, acestea sunt definite de o trăire interioară mai pronunțată decât vizualii sau auditivii.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), acest lucru îi poate ajuta să lege conexiuni foarte puternice cu persoanele de a căror energie se simt atrași sau cu care se simt confortabil. Pe de altă parte, dacă simt un disconfort în prezența unei persoane, vor căuta să evite contactul și persoana cu totul, dacă le va fi posibil.

„Totodată, fiind atât de conectați cu trăirea interioară, pot demonstra o intuiție fantastică. Ori, dacă își dau voie să o asculte, pot lua decizii extrem de bune, atât pentru ei cât și pentru cei care au încredere în opinia lor. Pot tinde să ia decizii mai degrabă bazate pe emoții și sentimente, decât pe ce are logică sau sens. Persoana kinestezică este genul care învață făcând, prin mișcare, prin „a pune mâna” pentru a putea trăi și integra cunoștințele pe deplin.

Pentru ei, experiența practică este mult mai valoroasă decât cea teoretică, pentru că trăirea interioară este modalitatea cea mai firească de a dobândi abilități și cunoștințe noi. Tind să fie persoane introvertite și să aibă un ritm propriu. Motivul este nevoia lor de a trece experiențele printr-un filtru personal, interior, înainte de a oferi un răspuns sau un feedback de orice fel. Acest lucru poate fi deranjant pentru un vizual, spre exemplu, care este extrem de rapid și are nevoie ca lucrurile să fie făcute ieri”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Cum recunoști un Kinestezic?

Kinestezicii sunt persoane care pun accent mai mult pe mod în care se simt, decât pe modul în care arată. Astfel, vor fi tentați să aleagă, mai degrabă, ținute lejere, plăcute la atingere, în detrimentul celor „frumoase” sau „la patru ace”.

„În conversația cu alții, preferă să stea mai aproape de interlocutor din nevoia de a se conecta cu acesta, de a-i simți starea atunci când vorbește. Acest lucru poate deveni deranjant, de exemplu, pentru un vizual, care are nevoie de distanță între el și interlocutor, ca să poată avea imaginea de ansamblu asupra situației.

În privința relațiilor, cel mai probabil limbajul iubirii el cel al atingerilor. Din acest motiv, atunci când va simți nevoia să se apropie de cineva sau se va simți mai apropiat de o persoană, va avea impulsul să îmbrățișeze, să atingă sau să stea mai aproape de acel om. În timp ce, în cuplu, poate fi un lucru dorit – excepție făcând situația în care partenerul/a nu are acest sistem predominant – în context formal poate crea confuzie, disconfort sau conflicte”, continuă psihologul Andra Tănăsescu.

Din perspectiva limbajului corpului, persoanele kinestezice se evidențiază prin faptul că-și țin deseori privirea îndreptată mai mult în jos, predominant spre partea dreaptă. Atunci când îți vorbesc, mențin o tonalitate joasă, exprimându-se la un volum ceva mai redus, articulând cuvintele lent și cu pauze multe între ele. Respirația este profundă, lentă, predominant abdominală.

„Stau, de regulă, cu capul aplecat către față, având mușchii relaxați și detensionați. Îi poți observa prin faptul că tind să își țină mâinile foarte mult în jurul corpului și, dacă au obiecte plăcute la atingere în jurul lor, jucându-se constant cu acelea. Pentru că sunt profund conectați cu emoțiile lor – și ale altora, uneori – aceștia pot fi văzuți des înroșindu-se la față, chiar dacă vorbesc sau doar ascultă ceva cu interes”, afirmă psihologul.

Ce îi deranjează?

Potrivit specialistului, persoanele kinesterzice sunt deranjate dacă sunt nevoite să memoreze informații fără să aibă experiența propriu zisă a lucrului pe care îl au de învățat. Cum nevoia lor este de a face, pentru a putea înțelege și integra pe deplin, pot fi ușor deranjați de obligativitatea memorării unor informații, fără referințe experiențiale.

„Starea emoțională și manifestarea unei persoane îi poate deranja foarte mult, dacă nu este în rezonanță cu a lor sau dacă este mult prea intensă. Fiind hipersensibili la emoțiile celorlalți, se pot trezi de mult ori preluând din starea lor, devenind astfel dificil pentru ei să gestioneze un cumul dublu de trăiri.

Atunci când cineva îi grăbește, fie să ia o decizie, să acționeze sau să plece repede undeva, se pot simți forțați să își iasă din zona de confort și pot deveni frustrați, încordați și neproductivi, ba chiar defensivi.

Cum spuneam, nevoia principală a lor este să-și dea seama ce simt referitor la ce li s-a spus / ce au de făcut. Din acest motiv, au întâi nevoie să treacă totul prin filtrul propriu, pentru a putea veni cu cel mai bun, simțit, răspuns. Lucru care, uneori, le poate lua ceva mai mult timp decât este posibil în contextele în care se regăsesc. Dacă nu se simt în regulă, vor lua distanță. Una dintre nevoile principale ale persoanelor introvertite este aceea de a se retrage din mediul social și de a se reîncărca.

Fiind predominant introvertiți, kinestezicii vor avea constant nevoie să se regrupeze după o discuție intensă, urmând chiar să revină ulterior cu răspunsuri sau concluzii. De asemenea, pot avea des schimbări de stare, oscilând între a fi foarte deschiși, bine dispuși și reținuți, cu toane.

Având în vedere intensitatea cu care trăiesc emoțiile și conflictele, este de la sine înțeles să aibă nevoie de spațiu mai mult decât alte persoane. Acest lucru poate naște însă conflicte, dacă această nevoie nu este înțeleasă și respectată.

De asemenea, poate să le dea un sentiment că nu sunt înțeleși, că nu sunt acceptați. Iar, dacă nu învață cum să-și gestione intensitatea cu care trăiesc totul, din punct de vedere emoțional, vor tinde să opteze pentru una dintre două variante: se vor închide în fața emoțiilor, alegând „să nu simtă” sau vor avea schimbări dese de stare, trăind intens sentimentul de dezechilibru în viața lor”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Sindromul Peter Pan – atunci când adulții nu au „crescut”!

Publicat de Andra Radu, 1 iulie 2021, 15:00

„Toți copiii, cu excepția unuia, cresc”, a scris JM Barrie în romanul său din 1911 „Peter și Wendy”. Vorbea despre Peter Pan, băiatul care nu avea să crească, rămânând la stadiul de adolescent. Deși nu există magie care să împiedice copiii să crească fizic, unii adulți continuă să se agațe de zilele fără griji ale tinereții și găsesc sau cel puțin caută provocări emoționale și financiare până la maturitate.

„Sindromul Peter Pan”, denumirea actuală a acestui tipar de comportament, apare pentru prima dată în cartea doctorului Dan Kiley din 1983, „Sindromul Peter Pan: bărbați care nu au crescut niciodată”.

În timp ce Kiley s-a concentrat asupra acestui comportament la bărbați, sindromul Peter Pan poate afecta persoanele de orice gen sau cultură. Este de reținut că nu este o condiție recunoscută de sănătate mintală. Cu toate acestea, mulți experți sunt de acord că acest model de comportament poate avea un impact asupra relațiilor și calității vieții cuiva.

Cum se manifestă Sindromul Peter Pan?

Ați spus vreodată: „simt că nu pot fi adult astăzi?” Este în regulă pentru o ființă umană să trăiască acest sentiment din când în când, în funcție de factorii de influență (timp, energie consumată, context, resurse etc). Dar, persoanele cu sindrom Peter Pan tind să trăiască în fiecare zi după această filozofie.

Deoarece sindromul Peter Pan nu este un diagnostic clinic, experții nu au determinat niciun simptom oficial. Iată câteva consensuri cu privire la modul în care acest comportament intervine adesea în relații, la locul de muncă și în atitudinile personale față de asumare și responsabilitate.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), în relații, posibil ca acest lucru apare cel mai clar în niveluri divergente de ambiție, așteptări, obiective de viață și capacitatea de a-și asuma angajamente.

„Dacă partenerul dumneavoastră are sindromul Peter Pan, s-ar putea să aveți impresia că i-ar fi greu să se descurce singur în lume. S-ar putea să fiți tentată să îl ajutați în mod regulat cu treburile de zi cu zi și nu numai, doar pentru a-i face viața mai ușoară și lipsită de griji.

Cei care suferă de sindromul Peter Pan, ar putea să: vă permită să planificați activități și să luați decizii importante pentru ei, neglijeze treburile casnice și responsabilitățile de îngrijire a copiilor, prefere să „trăiască doar astăzi” și să arate puțin interes în a face planuri pe termen lung, prezinte semne de indisponibilitate emoțională, cum ar fi faptul că nu doresc să eticheteze sau să definească relațiile, cheltuie bani în mod neînțelept și să aibă alte probleme cu finanțele personale sau să evite în mod constant abordarea problemelor relației în moduri productive.

Totodată, persoanele cu sindrom Peter Pan tind, de asemenea, să se lupte cu obiectivele de muncă și carieră. Aceștia ar putea: să își piardă locul de muncă din cauza lipsei de efort, a întârzierii sau a neprezentării la serviciu, să depună puțin efort real pentru a găsi un loc de muncă, să părăsească frecvent locul de muncă atunci când se simt plictisiți, provocați sau stresați, să lucreze doar cu jumătate de normă și să nu aibă interes să urmărească oportunități de promovare sau să treacă de la un domeniu la altul fără a petrece timp dezvoltând abilități într-o anumită zonă”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul este de părere că, în unele cazuri, această problemă poate apărea și sub formă de obiective nerealiste, cum ar fi visul de a deveni un sportiv profesionist sau de a obține o afacere record.

„Acestea sunt cu siguranță posibilități pentru unii oameni și nu este nimic în neregulă cu urmărirea lor în moduri sănătoase. Dar dacă aceste ambiții împiedică succesul în alte domenii ale vieții, poate fi momentul să luăm în considerare opțiuni de carieră mai realiste. Transformarea acestor visuri în realitate fără a fi dispus la a face vreun efort real pentru a le realiza, poate sugera, de asemenea, sindromul Peter Pan”, continuă specialistul.

De ce se întâmplă?

Psihologul Laura Maria Cojocaru consideră că nu există o singură cauză pentru comportamentele asociate cu sindromul Peter Pan. Este probabil rezultatul următorilor factori complexi. Totuși, putem evidenția câteva aspecte care au un cuvânt important de spus:

Experiențele din copilărie/modelul parental.

„Cei cu sindrom Peter Pan au adesea părinți prea protectivi sau foarte permisivi. Părinții excesiv de permisivi de multe ori nu stabilesc multe (sau vreo) limite asupra comportamentului copilului. Drept urmare, crești crezând că este OK să faci orice vrei. Când ai făcut ceva greșit, părinții tăi au avut grijă de orice consecință și te-au protejat de vină (asumare), așa că nu ai aflat niciodată că anumite acțiuni au avut consecințe.

Dacă s-au ocupat de nevoile voastre financiare până la vârsta adultă timpurie și nu s-au așteptat niciodată să lucrați pentru lucrurile pe care le-ați dorit, este posibil să nu înțelegeți de ce trebuie să lucrați acum.

Pe de altă parte, părinții ocrotitori vă pot face să vă simțiți ca și cum lumea adultă ar fi înspăimântătoare și plină de dificultăți. S-ar putea să vă încurajeze să vă bucurați de copilărie și să nu experimentați abilități precum bugetarea, curățarea casei sau abilități simple de reparații și comportamente de întreținere a relației.

Părinții care doresc să-ți prelungească tinerețea pot evita, de asemenea, să discute cu tine aceste concepte pentru adulți. Acest lucru vă poate conduce la a nu vă orienta corect în jurul acestor concepte în propria voastră viață”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Factorii economici. Dificultățile economice și stagnarea pot contribui la sindromul Peter Pan, în special la generațiile mai tinere. Cu alte cuvinte, „maturizarea” ar putea fi un proces mai greu decât era înainte.

„Schimbările tehnologice și structurale din economie pot face o tranziție mai agitată între adolescență și vârsta adultă timpurie. Salariile mai mici și mai puține oportunități de a avansa pe piața forței de muncă pot, de asemenea, să stârnească motivația deja scăzută pentru a urma o carieră de care te simți mai puțin decât entuziasmat. Ratele de școlarizare care au depășit inflația au creat stres financiar și anxietate adăugate, pe care unii oameni încearcă să le gestioneze evitând în totalitate responsabilitatea financiară”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Simion Ștefan – mentalismul pornit din strălucirea bucuriei

Publicat de Camelia Teodosiu, 22 mai 2021, 09:48

Simion Ștefan este psiholog, face parte din Asociația Europeană de hipnoză, dar consideră că tehnicile speciale de psihoterapie cu care lucrează produc o schimbare majoră, pe care nu mulți o pot gestiona.

După ce ne-a explicat ce este un mentalist, cum a apărut acest interes și cum poți deveni ancorat în acest rol vrăjind audiența, Simion Ștefan ne-a declarat: ”Eu nu sunt aici pentru a arăta ce pot eu , eu sunt aici pentru a arăta ceea ce poți tu. Și dacă putem să le facem împreună, atunci DA, MAGIA există.”

articol integral și podcast pe: www.romaniadenota10.ro

Autor : Camelia Teodosiu

De ce nu putem lăsa țigara din mână?

Publicat de Andra Radu, 14 aprilie 2021, 14:58

De cele mai multe ori, fumătorii vor găsi diferite scuze pentru a motiva această „plăcere nevinovată”: socializare, plictiseală, relaxare, îmi place gustul, îmi place gestul, merge dimineața la cafea, îmi activează digestia, etc.

Lucrurile care stau în spatele acestui obicei însă sunt ceva mai profunde și ating chiar centrul ființei noastre – acele nevoi despre care poate nu știm sau pe care ni le refuzăm singuri.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), fumatul implică două elemente esențiale – focul și aerul, iar ambele sunt reprezentarea masculinului în viața noastră.

„Atunci când suntem stresați sau speriați, respirația tinde să fie prima care se blochează. Prin acest lucru, tensiunea din organism crește, creierul primește mai puțin oxigen și mai degrabă înghețăm decât să găsim soluții. Din punct de vedere simbolistic, fumatul ține de capacitatea noastră de a inspira și expira, atunci când nu reușim să o facem în mod firesc. În acest caz, fumatul joacă rolul „măștii cu oxigen”.

Deși efectele sunt garantat mai puțin benefice decât cele ale unei măști cu oxigen, în plan psiho-emoțional poate face minuni. Similar cu modul în care fumătorii inspiră și expiră fumul, putem găsi și în yoga, meditație sau alte abordări care se bazează pe tehnici de respirație pentru gestionarea anxietății și detensionare tipare similare care au scopul de reglare și dirijare a respirației”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Fumăm când ne simțim fără putere sau amenințați

Un alt moment în care putem simți nevoia să fumăm este atunci când ne simțim fără putere, vlăguiți sau amenințați. Fumând, accentuăm aspectele masculine din noi și ne putem pregăti mental pentru un potențial atac, în sensul de a ne apăra sau de a acționa, deopotrivă.

„Fumatul este un gest masculin prin esență, care accentuează puterea, virilitatea, forța unui bărbat gata de acțiune. Lucrul acesta nu ține de sexul nostru, pentru că fiecare dintre noi trăim atât aspectul masculin cât și pe cel feminin. Cu toții avem „apucături” din ambele direcții și așa este și firesc să fie, pentru că trăim totuși într-o lume duală care se bazează pe polarități și echilibrul dintre ele. Astfel că, dacă ne simțim prea vulnerabili, pierduți sau fără putere, simplul gest de a ne aprinde o țigară ne poate da senzația că suntem în control și putere”, declară specialistul.

Fumăm pentru că nu știm ce să facem cu mâinile

Un alt motiv pentru care oamenii fumează este pentru că „nu știu ce să facă cu mâinile”. De obicei, acest lucru vine pe un fond de nesiguranță și/sau neîncredere care se manifestă printr-un disconfort de a ne manifesta liber în public.

„Având țigara în mână, ne dă „un scop” pentru a fi acolo și o ocupație, care să ne permite să facem mai mult decât de a sta cu mâinile în buzunar. Evităm astfel posibile gesturi incomode, posturi sau atitudini corporale care ar putea trăda nivelul de anxietate resimțit în interior. În plus, dacă optăm pentru combinația „țigarea și cafeaua”, practic ne ținem ambele mâini ocupate, fiind complet absolviți de șansa de a face orice fel de gest și formăm o barieră metaforică între noi și ceilalți în spatele căreia ne putem simți protejați, în siguranță”, consideră psihologul Andra Tănăsescu.

Lipsa iubirii ne facem să fumăm mai mult

Cel de-al patrulea motiv pentru care fumăm este pentru că, la un nivel foarte profund, simțim lipsa iubirii și a căldurii sufletești în viața noastră. În acest caz, a ne umple plămânii cu fumul cald ne induce starea de relaxare pe care ne-ar oferi-o o îmbrățișare blândă, spre exemplu.

„Majoritatea oamenilor descriu modul în care simt afecțiunea și iubirea drept o senzație de căldură la nivelul pieptului. Plămânii sunt în partea superioară a corpului deci, este de la sine înțeles că atunci când îi umplem cu fumul cald, este ca și când simțim cum ni se încălzește „sufletul”.

Și, în mod special, pentru că focul și aerul am zis că reprezintă aspectul masculin, cel mai probabil ne simțim privați de iubirea partenerului nostru sau a tatălui nostru – adică a simbolului masculin de care ne este dor, care nu mai este în viața noastră sau care este dar nu ne oferă așa cum avem nevoie”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

5 roluri majore ale oamenilor în viețile noastre!

Publicat de Andra Radu, 8 aprilie 2021, 16:26

Persoanele care ne înconjoară joacă un rol foarte important în viața noastră. Partea bună rezidă din faptul că nu suntem toți la fel și, astfel, ne putem îmbunătăți continuu învățând unii de la alții.

În fiecare etapă a vieții, fiecare dintre noi avem câte un dar de oferit celor din jur, fie el conștient sau nu. Unii oameni care trec prin viața noastră ne pot fi mentori, alții pot fi îndrumați de noi.

Pe unii îi numim prieteni pentru că petrecem mult timp împreună și ne împărtășim secretele, alții au alte roluri față de noi: membrii familiei, partener de viață, coleg de școală sau de serviciu etc.

În opinia cunoscutului psiholog român Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), atunci când suntem copii credem că toți cei care intră în viața noastră vor rămâne pentru totdeauna și, o parte din noi, continuă mereu să-și dorească asta.

„Este firesc să ne dorim continuu feedback-ul celorlalți legat de faptul că suntem bine așa cum suntem. Acest feedback înseamnă atenție, acceptare, iubire, prietenie, iertare, recunoștință, susținere emoțională. Acceptarea faptului că, totul în viață se schimbă, deci și noi și ceilalți, duce la o adaptare mai ușoară la transformări și la a înțelege că viața este o bucurie, o binecuvântare”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, psihologul este de părere că oamenii din viețile noastre îndeplinesc 5 roluri: rolul convenabi, rolul situațional, rolul obligatoriu, rolul „îmi permite să fiu EU” și rolul „am nevoie”

1. Rolul convenabil.

Rolul convenabil este ceva care funcționează bine pentru toți membrii unui grup și are ca scop socializarea pe același subiect de interes. Implicarea variază de la plăcerea momentului, până la o legătură mai profundă emoțional și situațional.

„Cei cu acest rol sunt cei pe care îi suni pentru un festival de muzică, cei pe care-i mobilizezi pentru a merge într-o excursie sau pentru o cafea în oraș. Este persoana pe o suni la orice oră din zi și din noapte pentru că știi că te va asculta/ajuta necondițonat, chiar dacă nu ați mai vorbit de o perioadă mare de timp.

În general, ai deja în minte anumite persoane pe care le soliciți pentru anumite activități și socializezi cu aceiași oameni pentru anumite tipuri de evenimente. Aceasta este o strategie funcțională și sănătoasă a inconștientului de a fi eficienți, de a ne conserva energia și de a ne odihni și încărca ”bateriile” interioare în mod rapid și sigur. Este ceva care funcționează în mod natural și reciproc.

Este posibil ca modelul de educație primit să ne condiționeze la a încerca să solicităm aceeași persoană pentru toate tipurile de contexte ale vieții. De aceea, recomandarea este să ne lărgim intenționat și conștient cercul de persoane astfel încât să nu epuizăm pe nimeni ca energie și timp și, astfel, să avem acces la cât mai multe lucruri noi de învățat”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

2. Rolul situațional.

„Rolul situațional este jucat de obicei de un coleg de școală sau de serviciu, o persoană prezentă ocazional într-un grup de prieteni etc. Unii oameni sunt prezenți în viața noastră doar la anumite ore din săptămână sau doar o singură dată. Este posibil să nu ne placă foarte mult să fim în preajma lor, însă contextul ne cere să petrecem ceva timp împreună. În plus, acea persoană poate deține niște răspunsuri legate de context sau poate aduce ceva nou. Situația poate fi reciproc benefică”, declară psihologul.

3. Rolul obligatoriu.

„Nu ne putem alege familia, iar acest tip de relație este ”obligatorie”, deoarece nu ne putem schimba legăturile de sânge. Poate că nu ți-ai alege părinții ca prieteni dacă nu ai fi rudă cu ei, poate nu ai vrea să-l vezi pe fratele tău la fiecare Crăciun dacă nu ar fi fratele tău, poate nu ai ieși cu sora ta la cumpărături ca să-și aleagă rochia de mireasă, dacă nu ar fi sora ta etc.

Relațiile pe care le stabilim cu familiile noastre sunt unice și individuale. Dacă te simți presat să te înțelegi și să interacționezi cu cineva, ar putea fi o relație „obligatorie”. Situația poate fi benefică pentru toți cei implicați, dacă există suficientă iubire, iertare, acceptare, flexibilitate, comunicare, recunoștință, susținere emoțională. Dacă nu, situația poate deveni benefică acceptând – și de-o parte și de alta – că ne este mai bine să renunțăm la forțări”, este de părere specialistul.

4. Rolul „îmi permite să fiu EU”.

Aceste persoane reprezintă ceea ce numim „suflete pereche”. Sunt persoanele pe care noi le alegem și care ne aleg. Aceștia sunt cei cu care alegem să petrecem timp pentru că ne dorim cu adevărat, pentru că, alături de ei, simțim că putem să fim noi înșine. Poate fi un prieten, un coleg, ar putea fi desigur și un membru al familiei.

„Fie că realizăm sau nu, devenim treptat ca aceia cu care petrecem cel mai mult timp. Începem să ne comportăm ca ei, să gândim ca ei, să arătăm ca ei, chiar să luăm decizii pe baza a ceea ce observăm la ei. Responsabili de acest lucru sunt neuronii oglindă, un set de neuroni ai creierului nostru care ne permit să învățăm prin imitare în mod inconștient, fără să percepem vreun efort. De aceea, este indicat ca aceste persoane ”de suflet” să fie persoane cu un mod de gândire pozitiv și motivant, să aibă exersate strategii de succes cel puțin într-un domeniu de viață sau, măcar, să aibă deschiderea și dorința de a învăța, de a evolua”, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.

5. Rolul „am nevoie”.

Oamenii sunt în viața noastră din diferite motive. Relațiile cu ei pot fi frustrante sau uimitoare. Realizarea și acceptarea faptului că, toată lumea joacă un rol diferit în creșterea personală poate fi extrem de benefică, mai ales atunci când oamenii nu acționează în felul în care dorim.

„Propune-ți să observi, să înțelegi și să accepți rolul acestora în viața ta și ceea ce înseamnă ei pentru tine la nivel de lecții de viață. Caută să rămâi centrat pe felul în care, interacțiunea cu acea persoană te-a provocat să te descurci singur, să-ți asumi responsabilități, să dobândești noi cunoștințe, noi abilități, să te exprimi mai liber și mai sigur pe tine.

Oamenii „deranjanți” te mai pot învăța curajul de a îndepărta oamenii negativi din viața ta și renunțarea la relațiile care nu servesc creșterii tale. Modul în care răspunzi la comportamentul celorlalți se află în controlul tău! Poți alege să te plângi sau poți alege să crești. Amintește-ți constant că oamenii din jurul tău au o influență critică asupra energiei, creșterii și probabilității tale de succes!”, ne sfătuiește psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Mintea fără creier nu ar putea funcționa!

Publicat de Andra Radu, 8 februarie 2021, 16:29

Se întâmplă des să facem această confuzie între ce înseamnă mintea și ce înseamnă creierul. Funcțiile celor două, deși par să fie aceleași, sunt complet diferite.

Creierul este „computerul” care percepe și stochează toate informațiile primite de la receptorii noștri naturali – simțurile, iar mintea este cea responsabilă de interpretarea pe care o oferim lucrurilor pe care le vedem, auzim sau simțim pe parcursul vieții noastre

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), tot ceea ce vedem, auzim și simțim în jurul nostru se transmite codificat către creier, sub forma impulsurilor nervoase.

Acestea ajung la nivelul creierului, formează conexiuni neuronale care mai apoi se transformă în programe, sub forma reacțiilor și a credințelor noastre. Pentru a ajunge să devină reacții, comportamente sau credințe, este nevoie de cealaltă parte – mintea.

„Mintea este cea responsabilă de interpretarea pe care o oferim lucrurilor pe care le vedem, auzim sau simțim pe parcursul vieții noastre. Această interpretare este subiectivă și în procent foarte ridicat unică, aparținând doar lumii noastre interioare.

Orice asemănare în semnificația dată unui eveniment vine dintr-un fond comun de credințe și experiențe ale unui grup de oameni – un popor tinde să aibă același tip de gândire pentru că mediul, cultura, educație, religia au fost aceleași pentru toți.

Percepția noastră interioară asupra lumii (creierul) este interpretată de minte pornind de la identitatea noastră, modelele din copilărie, emoțiile noastre și orice altceva a contribuit la definirea persoanei care suntem astăzi”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Dacă nu am avea minte, creierul ar reacționa în cel mai primitiv mod posibil

Totodată, psihologul este de părere că, dacă mintea nu ar exista, creierul nostru ar reacționa instantaneu la orice stimul, în modul cel mai primitiv posibil. Am primi input din exterior pe care creierul l-ar folosi pentru a stabili între reacția de fugă, ori de atac, fiind ghidat de un singur principiu de bază – supraviețuirea.

„Mintea fără creier nu ar putea funcționa. Aceasta este rezultatul dezvoltării creierului nostru de-a lungul milioanelor de ani, și a început să se manifeste după apariția neocortexului. Neocortexul este partea mai „nouă” a creierului care este responsabilă pentru complexitatea și flexibilitatea comportamentului nostru, percepția senzorială, raționament și limbaj.

Așadar, putem spune că mintea este un semn al evoluției și totodată că este cea mai mare piedică a noastră. Mintea folosește toate experiențele noastre – tot ce am văzut, ce ni s-a zis, etc. – pentru a interpreta și a trage concluzii”, declară specialistul.

Mintea ne minte!

În situația în care am crescut într-un mediu nefavorabil, toxic, mintea noastră va fi „programată” să ne repete că nu suntem suficient de buni, de deștepți, de importanți pentru a trăi o viață fericită și împlinită. Astfel că, devine responsabilitatea noastră să facem diferența dintre concluziile valide și constructive ale minții și programele limitative instalate de-a lungul vieții noastre.

„O persoană extraordinară a zis odată „mintea ne minte” și este important să realizăm adevărul din asta. Mintea poate să facă raționamente extraordinare însă poate și să repete ce ni s-a zis de prea multe ori – că nu vom reuși niciodată, că nu merităm nimic bun, etc.

Așadar, provocarea pentru tine este să descoperi ce este real și ce este „minciună” din ceea ce îți spune mintea în șirul constant de gânduri, care îți captează atenția zi de zi și să alegi ce ești dispus/ă să crezi și ce nu din tot ceea ce îți spune”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Schimbarea, singurul lucru permanent în viață!

Publicat de Andra Radu, 11 noiembrie 2020, 12:12

Schimbarea face parte din ciclul vieții, iar senzația că totul este permanent și va rămâne la fel este o iluzie, creată de minte.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), intenția din spatele acestei atitudini este foarte bună – ne oferă un sentiment de siguranță prin perpetuarea firescului și a constantelor, iar de acestea avem nevoie în viața de zi cu zi, pentru a putea să ne simțim în echilibru.

„Partea problematică apare atunci când ne atașăm de ciclurile repetitive, de obiceiuri și de ce știam, deși viața ne împinge către schimbare. Astfel, opoziția noastră aduce suferință în viața noastră. Revolta că lucrurile se schimbă și înverșunarea împotriva schimbării ne fac drumul foarte dificil și complicat.

Schimbarea nu e neapărat plăcută sau ușoară în faza inițială, însă este o condiție necesară, dacă vrem să trăim pe deplin și să evoluăm. Fără schimbare, avem doar stagnarea, or natura nu are un program de stagnare.

La nivel neurologic, stagnarea este egală cu moartea și creierul se va lupta din toate puterile să ne salveze și să ne scoată din calea pericolului. Chiar și când stăm, când dormim, corpul nu se oprește complet. Întreg sistemul este în continuă mișcare – inima continuă să pompeze sânge, plămânii continuă să se umple și să se golească de aer. Nimic nu stă cu adevărat pe loc”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul este de părere că schimbarea este singurul lucru care este real în viața noastră și necesar pentru a ne ține în viață. Viața înseamnă mișcare și exact asta reprezintă și schimbarea: o mișcare continuă, permanentă și constantă, care ne îndrumă pașii înainte pe drumul vieții.

Așadar, data viitoare când vedem că toate se reorganizează în viața noastră, trebuie să dăm drumul controlului și să adoptăm o atitudine de curiozitate față de ce urmează să ne apară în față, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Stresul parental, un fenomen tot mai răspândit în familiile din România!

Publicat de Andra Radu, 5 noiembrie 2020, 17:30 / actualizat: 5 noiembrie 2020, 18:57

Statutul de părinte e o împlinire nemărginită, care aduce schimbări neașteptate și pozitive în viață fiecărui adult, dar și reponsabilitate imensă pentru părinţi, care vor fi nevoiți să își reorganizeze programul în funcție de solicitările, nevoile și dorințele copilului.

Tot mai mulți părinţi apelează la sprijinul psihologului, motivând că se simt foarte obosiți, iar în spatele acestei oboseli se regăseşte neputința susţinută mental de o groază de noi schimbări și provocări în viața lor: căutarea unei bone, unei grădiniţe, revoluția hormonilor la adolescenți, plecarea de lângă casă a adultului în devenire, căsătoria copiilor etc.

„Deseori se folosește cu onestitate sintagma „Aşa e viața!”, în semn de autoliniștire, ca autoreglare în a accepta mai ușor schimbările vieții. Ce se întâmplă când sarcinilor de lucru, rutinei cotidiene, neputinței financiare, luptei cu o boală, conflictelor familiale se adaugă și problemele cu copiii? Lucrurile simple au tendința de a scăpa de sub control și devin o povară pentru părinte. Stilul părintelui de a face faţă unor situații, pe care le percepe sau le vede stresante în viață copilului, poate provocă foarte ușor și în timp, stresul parental, un fenomen tot mai răspândit în familiile din România. Această stare a părintelui influenţează starea copilului său, deoarece acesta nu știe să se adapteze noii situații pe care o trăieşte”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Cum se manifestă „stresul parental”?

Stresul parental se recunoaște prin faptul că părintele simte că viața lui s-a schimbat, nu mai e ca înainte, e depășit de situație, resursele financiare nu sunt de ajuns, nu are timp de el, vrea să evadeze din rolul său de părinte și are tendința de a se “răzbuna” pe copil pentru aceste neajunguri.

„Factorii favorizanți pentru dezvoltarea stresului parental se regăsesc cel mai adesea la părinții rigizi, care consideră că nu trebuie să facă schimbări în viața copilului său sau la părinţii cu așteptări prea mari, care nu dispun de suportul partenerului şi au un statut socio-economic scăzut. Un copil cu un părinte stresat poate să dezvolte comportamente de copil agitat, un copil morocănos, plânge foarte ușor și mai des decât alți copii, nimic nu îi este pe plac, nu îi place nicio haină sau spațiu de joacă, nu doarme bine, nu are poftă de mâncare sau chiar mănâncă foarte mult pentru a se autolinişti”, declară psihologul Lenke Iuhoș.

Cum combatem stresul parental?

În opinia psihologului Lenke Iuhoș, adaptarea la situațiile noi necesită prezența unor factori protectivi, care întăresc miraculos depăsirea situațiilor în neputintă, iar cel mai important factor este suportul: o familie armonioasă cu relații bune în cuplu, prezența familiei extinse: bunici etc.

Totodată, specialistul ne recomandă să respectăm următoarele principii pentru a ne feri de stresul parental, fenomen din ce în ce mai răspandit în familiile din România:

• Să acceptăm când copilul nu este într-o situaţie de dependență de părinte;
• Să fim un părinte flexibil/open mind;
• Să putem să îi dăm libertate în alegere propriului copil;
• Să încercăm să ne adaptăm, văzând situațiile din viaţa noastră ca pe experiențe pozitive, de formare şi dezvoltare personală şi parentală;
• Să lăsăm ca acele conflictele mici, care țin de răspunderea unui părinte, să fie rezolvate de către copil, sub atentă noastră îndrumare. Exemplu: ceartă între copii;
• Să acceptăm cum sunt ei și să fim disponibili pentru ei;
• Să ne acordăm mai mult timp, să ne relaxăm.

De ce nu suntem înțeleși oricât de clar am vorbi?

Publicat de Andra Radu, 21 octombrie 2020, 15:00 / actualizat: 21 octombrie 2020, 16:31

De multe ori, avem obiceiul de a ne supăra pe ceilalți pentru reacțiile lor. Lucrul important care ne scapă din vedere este că răspunsul celui cu care vorbim este un feedback la modul nostru de comunicare.

Ce înseamnă asta? Că nu suntem buni comunicatori? Că nu transmitem mesajul corect? Că nu ne iese să ne facem înțeleși?

„Ce știm sigur este că fiecare vorbește „pe limba lui” și oricât am avea impresia că pentru noi este clar mesajul, atâta timp cât nu „traducem” pe limba celuilalt, lăsăm mult loc de interpretări. Când nu înțelegem complet o informație primită, tindem să umplem golurile cu lucrurile cele mai cunoscute pentru noi, subiective, din experiențe personale.

Astfel că, dacă interlocutorul omite, vorbește prea general sau schimbă sensul, lipsa de claritate ne îndeamnă creierul să completeze mesajul primit cu bucăți de informație familiare pentru noi, nu neapărat corecte pentru situația în care se află celălalt.

Acest proces are loc în modul cel mai rapid, confortabil și familiar cu putință, pentru a folosi cât mai puțină energie cu putință”, explică psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Totodată, specialistul afirmă că una dintre marile probleme în comunicare este că uneori nu suntem conștienți cât de superficial poate fi mesajul pe care îl transmitem. Fie că recunoaștem sau nu, mulți dintre noi ne așteptăm ca persoanele din jurul nostrum să înțeleagă, să ne citească gândurile, să își dea seama singuri că doar „mă cunosc, nu-i așa?!”, doar „are sens să înțeleagă, că doar nu-i prost”.

„Chiar și atunci când ne cunosc, singurii care ne cunosc cu adevărat suntem doar noi înșine și orice presupunere ar face ceilalți, există o șansă suficient de mare să fie greșită și departe de adevărul nostru interior.

Când presupunem că ceilalți înțeleg, „că doar e normal și are sens”, fără ca noi să ne facem datoria să explicăm cu adevărat motivul pentru care ne simțim ignorați, răniți, trădați, apar nemulțumirea și sentimentul că nu le pasă. Ori, în multe cazuri nu este vorba că nu le pasă.

De cele mai multe ori, pentru că își trag propriile concluzii, din lipsă de informație, adoptă atitudinea adecvată propriei concluzii, bazată pe trăirile lor interioare. Este absurd să ne așteptăm la o reacție potrivită trăirii noastre interioare din două motive: fiecare reacționează diferit și omul reacționează la ce primește (dacă primește doar bucățele, fără să înțeleagă cu adevărat sensul, atunci de fapt reacționează la altceva decât ce trăiesc eu în interior).

Universul interior al fiecăruia este unic, special, particular și deosebit de subiectiv. Dacă pentru mine un lucru are sens să fie într-un fel, pentru altcineva poate fi complet diferit. Astfel, este de datoria fiecăruia să picteze o imagine cât mai clară a lumii interioare, cu trăirile propria, astfel încât să se facă înțeles.

Dacă vrei să fii înțeles, descrie clar ce se întâmplă cu tine și folosește-ți cuvintele pentru a explica cât mai fidel ce ia naștere în tine. Spune concret care sunt lucrurile de care ai nevoie și care este motivul pentru care îți plac/te deranjează anumite comportamente. Adoptă această atitudine și vei schimba semnificativ dinamica relațiilor tale în bine”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI),

Nu există intimitate fără vulnerabilitate!

Publicat de Andra Radu, 7 octombrie 2020, 11:39

Mulți pretind că își doresc să ajungă la un anumit nivel de intimitate, de apropiere față de un potențial partener, însă nu mulți sunt cei care sunt cu adevărat dispuși să facă ceea ce este necesar pentru a le obține.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), intimitatea este foarte râvnită, dar totodată întâlnim tot mai multe persoane nefericite din cauza lipsei de intimitate. Cei mai mulți dau vina pe celălalt: „nu știe cum să se deschidă”, „nu știe să iubească”, „are o problemă”, iar majoritatea relațiilor tinere ajung să se sfârșească prea curând, chiar înainte de a primi o șansă adevărată de a deveni o relație.

„Dincolo de lipsa de compatibilitate sau de faptul că mulți nu știu ce își doresc cu adevărat, stă altceva: lipsa de autenticitate și neasumarea propriei vulnerabilități. În cultura noastră în special (dar nu numai), vulnerabilitatea este asociată cu ceva periculos care ne amenință siguranța și integritatea. Este privită ca fiind acel monstru de sub pat, cel al cărui nume nu-l rostim și la care nu ne referim sub nicio formă. Problema este că am ajuns să punem o etichetă complet greșită!

A fi în pericol și a-ți asuma propria vulnerabilitate sunt două lucruri complet diferite. Vulnerabilitatea presupune să fii autentic, să îți arăți și părțile mai „negre”, acele părți din tine care poate au suferit cândva, acele părți care dovedesc că suntem oameni, nu roboți. Da, pare periculos și poți spune că dacă arăți „slăbiciunile” tale cuiva te va face cumva o țintă sigură. Dar nu este așa. Odată ce ai curajul să îți asumi toate aspectele care te completează, devii o persoană întreagă și toată puterea este în mâinile tale.”

Nu există intimitate fără vulnerabilitate

Totodată, specialistul afirmă că dacă vrem să obținem mult râvnita intimitate, avem nevoie să ne asumăm toate părțile din noi, să ne cunoaștem cât mai bine, să ne arătăm celorlalți și să îi lăsăm să ne vadă cu adevărat.

„Astfel, dacă lași omul să vadă cine ești, cu rele și cu bune, va rămâne pentru tine, cel/cea care ești cu adevărat iar intimitatea și apropierea iau naștere de la sine. Vulnerabilitatea, intimitatea și conexiunea autentică sunt lucruri care vin natural iar orice tendință de a le forța doar va destabiliza sistemul. Asumă-ți toate părțile din tine pentru că, după ce te accepți tu așa cum ești, o vor face și cei care contează cu adevărat”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI),

Nerepetarea greșelilor din trecut este o dovadă de maturitate!

Publicat de Andra Radu, 7 septembrie 2020, 15:38 / actualizat: 7 septembrie 2020, 16:39

Putem să ne criticăm dur sau putem să ne învățăm lecția; acestea sunt cele mai importante două direcții cu care se confruntă oamenii, iar de cele mai multe ori nefericirea este adusă de prima variantă, iar maturizarea vine din a doua.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), tot ce știm în evoluția noastră vine dintr-un „așa nu merge”, care a motivat omul să caute varianta care este cea mai potrivită pentru a-i satisface nevoile.

„Atunci când ne condamnăm pentru o greșeală, alegem o atitudine care ne limitează creșterea și ne încurajează stagnarea. Atunci când facem o greșeală, învățăm modurile în care nu este potrivit să abordăm lucrurile din viața noastră. Când eșuăm într-o relație, învățăm cum să facem lucrurile diferit pe viitor. Când greșim la job, învățăm cum putem să ne îmbunătățim abilitățile. Când greșim față de cineva drag, învățăm cum are nevoie să fie iubit și care îi sunt rănile din spate.

Cu fiecare greșeală făcută, primim lecții foarte prețioase despre noi, viață și ceilalți. Întrebarea este alta aici: Ce alegi să păstrezi după greșeală? Sentimentul de vinovăție, de lipsă de valoare sau sentimentul de bucurie pentru o lecție proaspăt învățată Pentru că, secretul succesului – unul dintre ele, desigur – asta e”, explică psihologul Andra Tănăsescu

Totodată, specialistul afirmă că orice alegem să credem despre greșeală definește dacă ne apropiem sau ne îndepărtăm de succes:

1. Dacă alegem varianta în care ne învinovățim constant pentru alegerile făcute, respingem lecția și tot ce vom face va fi să atragem aceleași situații, până când vom fi gata să alegem lecția în locul criticii, adică să alegem să ne maturizăm.

2. Dacă alegem varianta în care primim lecția și conștientizăm că am făcut cea mai bună alegere pe care o puteam face, la momentul respectiv, pentru noi, atunci vom putea înainta în viață cu mai multă înțelepciune, adică ne vom maturiza. Modul în care ne raportăm la greșeală stabilește dacă ne îndreptăm către succes și evoluție sau către tipare repetitive, autoînvinuire și nemulțumire cu privire la propria viață, conchide psihologul.

Întrebările puse corect unesc oamenii!

Publicat de Andra Radu, 2 septembrie 2020, 16:29

Cele mai multe conflicte apar pentru că ne grăbim să presupunem și să tragem concluzii. Suntem grăbiți să dăm un răspuns, să încheiem orice conversație. Ne supărăm pe ceilalți dar nu spunem ce ne doare iar ei nu întreabă.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), cei mai mulți dintre noi facem această greșeală și apoi suntem surprinși că relațiile noastre se strică.

„Suntem furioși, frustrați și ne simțim neînțeleși atunci când celălalt începe să ne evite. Cu toate astea, nu recurgem la cea mai simplă abordare: să punem întrebări. Arta întrebărilor este atât simplă cât și o capodoperă. Ca terapeut și coach mă bazez pe întrebările potrivite pentru a scoate la suprafață răspunsurile care duc la conștientizare și vindecare.

Întrebările pot fi sâcâitoare sau pot deschide noi orizonturi – totul ține de puterea întrebării pe care o alegi. Poți întreba încontinuu „De ce?” sau poți alege să întrebi „Cum ai ajuns la concluzia asta?”, „Ce te-a făcut să simți asta?” și să obții mai multe informații care te ajută să înțelegi cât mai clar mesajul celuilalt. Totul vine din lumea interioară a fiecăruia dintre noi. Oricât am avea impresia că aceste lumi sunt la fel și că toți gândesc ca noi, nu este așa”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Avem filtre diferite iar întrebările corect puse unesc oamenii

Totodată, specialistul afirmă că fiecare om în parte interpretează lumea din jurul lui prin propriile filtre și îi dă o altă semnificație decât a noastră. Astfel, dacă presupunem că am înțeles fără să fi pus întrebările de lămurire și fără să ne asigurăm că am înțeles corect mesajul transmis, este cea mai mare greșeala pe care o putem face în comunicare.

„În loc să întrerupem partenerul de conversație, ce ar fi să ascultăm activ, cu dorință reală de a înțelege perspectiva celuilalt? Făcând asta, cu întrebările corecte, ne lărgim orizonturile personale și ne asigurăm o fundație mult mai stabilă în relațiile cu cei din jurul nostru.

Când cineva e supărat, întreabă: „ce s-a întâmplat?”, „pot face ceva pentru tine?”, „ai nevoie de ceva?”. Când cineva e furios: „ce te-a înfuriat?”, „din ce motiv?”, „s-a mai întâmplat?”, „are legătură cu tine?”. Când cineva nu-ți mai vorbește: „am greșit cu ceva?”, „ce am făcut?”, „cum pot repara?”. Apoi observă dinamica nouă dintre voi și modul în care se reclădesc bazele relației voastre”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Pașii necesari ieșirii din dependență!

Publicat de Andra Radu, 21 iulie 2020, 10:00

Dependența se referă la o situație de „intoxicație” cronică, care rezultă din administrarea repetată a ceva dăunător în sine sau devenit dăunător prin exces și nevoia de a continua această administrare. Astfel, o persoană poate deveni dependentă de o substanță, de un comportament, de un context, de o persoană etc.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), putem depista instalarea dependenței urmărind două aspecte:

1. dificultatea persoanei în a controla cât de mult sau cât de des consumă substanţa, practică comportamentul sau agresează o persoană prin a o considera ”proprietate”, nedorind să se desprindă fizic și emoțional de aceasta;
2. continuarea consumului sau a comportamentului, chiar dacă acest fapt are consecinţe negative asupra vieţii personale (de exemplu: probleme de sănătate, pierderi financiare sau conflicte repetate cu cei din jur).

„Păcăleala” care hrănește dependența

Totodată, psihologul Bruce K. Alexander conceptualizează în jurul anului 2008 un model al dependenței ca dislocare existențială. În viziunea sa, dependența constituie un răspuns adaptativ al persoanei la percepția propriei stări de dislocare (mai mult sau mai puțin conștientizată).

Termenul de dislocare se referă în acest context la experimentarea unei stări persistente de separare, detașare sau dezangajare, eșecul dobândirii sau pierderea unei stări de integrare psiho-socială. Persoana dependentă suferă de un deficit la nivelul semnificației vieții („pentru ce trăiesc?”, „ce sens are viața mea?”) și/sau un deficit în a face față aspectelor de bază ale vieții („cum să trăiesc?”).

„Plecând de la acest aspect evidențiat de Bruce K. Alexander, putem observa că dependența apare inițial ca un mecanism de apărare împotriva acestei stări de dislocare, de separare. Această stare se opune nevoilor noastre naturale de apartenență, acceptare, iubire. De aceea, instinctiv, persoana caută inconștient o metodă de liniștire, de siguranță, de plăcere – de fapt își asigură pe cea mai scurtă și rapidă cale găsită declanșarea hormonilor ”fericirii”: endorfine, serotonină, dopamină, oxitocină.

Persoana își creează astfel o falsă iluzie a deținerii controlului. În fapt, acel moment poate fi începutul pierderii controlului. Luând în calcul aspectul mai general al cuvântului ”dependență”, acesta ne arată că este vorba în sine despre un raport de subordonare. Persoana dependentă devine astfel ”subordonată” mental, emoțional și comportamental unei substanțe, unui comportament, unui context sau unei persoane”, explică psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Pașii necesari ieșirii din dependență. Totodată specialistul propune 4 pași prin care putem scăpa de dependență:

1. Cel mai dificil, dar și cel mai important pas: acceptarea faptului că există o problemă.
2. Solicitarea ajutorului specializat.
3. Acceptarea faptului că este nevoie de o investiție constantă de timp, energie și resurse interioare.
4. Acceptarea inerentelor eșecuri și recăderi și menținerea deciziei de a merge până la capăt în vindecare.

Sfaturi pentru a nu fi afectați de bârfe!

Publicat de Andra Radu, 25 iunie 2020, 16:34

Bârfa este o atitudine des întâlnită, o atitudine care nu doar deranjează, dar poate produce uneori chiar un rău iremediabil. Totodată, aceasta nu reprezintă o simplă informare, așa cum este deseori prezentată și nu este nici o conversație obișnuită deoarece, de obicei, „informația” este spusă cu intenția de a denigra și a produce un rău altei persoane. Uneori, poate să pară o remarcă binevoitoare, însă ea atacă persoana în mod indirect.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), motive pentru care oamenii manifestă interes crescut față de viața personală sau profesională a altora pot fi diverse, însă pot fi remarcată 7 cauze principale, precum:

• lipsa de ocupație, obișnuința de a se compara cu alții,
• invidia și dorința de răzbunare, neputința de a rezolva sau accepta o situație,
• stima de sine scăzută și sentimente de inferioritate pe care persoana vrea să le „mascheze” prin punerea în inferioritate a celor din jur,
• mecanismul de apărare emoțional, menit să mute atenția de la aspectele nerezolvate din viața lor personală
• mecanismul de apărare emoțional, menit să „consoleze” persoana cu ideea că problemele ei sunt mai mici decât ale altora.

„Atunci când suntem tineri – cu cât suntem mai tineri! – suntem plini de energie, avem visuri mărețe, obiective, motivație și încredere în viață, în reușită. Suntem așa deoarece încă nu suntem pe deplin ”virusați” de părerile celor din jur, de negativism, perfecționism, criticism, de modelul lor de neîncredere, indolență, delăsare etc.

Cu cât înaintăm în viață, cu atât riscul să devenim bârfitori (din motive de frustrări nerezolvate) crește. Ca atare, putem spune că bârfa este mai degrabă un Semn de Bătrânețe. Atunci când ”bârfitorul ”este totuși tânăr în buletin, putem lua în calcul o bătrânețe emoțională.

În opoziție, un Semn de Tinerețe ar fi construirea unor atitudini de tipul: acceptare, joc, bucurie, prietenie, colaborare, liniște interioară, renunțarea la compararea cu alte persoane, renunțarea la ”gura lumii”, asumarea responsabilității pentru propriile decizii, comportamente, respectiv rezultate obținute în viață”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

5 sfaturi pentru a nu fi afectați de bârfele din jurul nostru

Totodată, pentru a ieși din acest cerc vicios și nu pune la suflet negativitatea cauzată de bârfa din jurul nostru, specialistul ne recomandă următoarele:

• Acceptă și înțelege motivul bârfei având ca sursă, de cele mai multe ori, o rană emoțională nerezolvată.
• Dacă ești tu cel care ești tentat să bârfești, alege să-ți ocupi timpul cu lucruri mai utile pentru creșterea ta personală și caută o cale să-ți vindeci rănile emoționale.
• Când alții bârfesc în jurul tău, schimbă subiectul și direcționează discuția către aspecte pozitive, utile.
• Dezvoltă recunoștință pentru toate persoanele pe care le întâlnești în viață deoarece, fiecare te ajută în felul său să crești.
• Caută continuu să-ți crești Inteligența Emoțională.

De ce se pierde energia noastră după ce reîncepem lucrul?

Publicat de Andra Radu, 20 mai 2020, 15:06

Dacă este să aruncăm o piatră în apă, ea ajunge mai departe sau mai aproape, în funcție de puterea (energia) cu care am aruncat-o. Fix la fel se întâmplă și atunci când ne apucăm (sau în cazul de față – ne reapucăm de lucru): energia o măsurăm dacă am terminat ce ne-am propus, iar în timpul acțiunii, această crește, scade sau rămâne constantă.

„Să presupunem că avem o idee sau, în speța de față, redeschidem o afacere sau diferite servicii pe care le oferim. Energia se măsoară în toate etapele planului, până la acțiunea finalizată a fiecărui punct din plan, iar toată acțiunea depinde de noi. Dar cum în multe din etapele planului mai depinde și de alții, de exemplu, să primim o hârtie de aprobare sau, în cazul de față – măsurile luate pe timpul pandemiei Covid-19, atunci energia noastră este consumată în așteptare, fapt care trage acțiunea în jos.

Aceste 2 acțiuni sunt: (1) activă – atunci când avem entuziasm, lucrurile merg ca pe roate, avem susținere, motivație, ne trezim dimineața, investim energia și resursele noastre și (2)  pasivă – atunci când așteptăm că alții să facă alte lucruri, când ne apucăm de o idee din plan și nu o susținem cum ne-am propus, când alții ne spun că nu va merge sau când nu avem banii exact cât ne trebuie să completăm o acțiune, când primim refuzul, când uităm, când ne luăm cu altele etc”, psihologul Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii.

În opinia specialistului, aceste acțiuni sunt omniprezente în activitățile omului, iar acestea se pot vedea în energia cu care începem ceva și în deznădejdea sau uitarea la ce ne-am propus să terminăm. Astfel, energia nu poate fi constantă pentru că omul nu este constant, acesta își schimbă punctele de vedere, gândurile și atitudinea în funcție de contextul din jur, iar el numește adaptare, dar în realitate este uitare.

„Pentru a lucra ca energia să fie constantă într-un plan, omul are nevoie să fie constant în acțiunile, cuvintele și faptele sale. Astfel, una precede pe cealaltă. Dacă vorbim una și facem alta, ne tragem singuri preșul. Investiția într-o acțiune este direct proportioanala cu cât de bine se cunoaște omul pe el însuși. Din acest motiv, cei în poziții cheie de conducere, leadership, terapie sau alte afaceri bine construite, sunt oameni care mai întâi au muncit cu ei înșiși și după aceea au ajuns la nivelul de unde să țină afacerea într-o energie constantă.

Aceste două acțiuni (activă și pasivă) sunt favorizate tot timpul de a treia, una care decide încotro o ia acțiunea. Astfel, în creștinism este Trinitatea, la chinezi – Yin – Yang care dau Dao, la hinduși – Shiva, Vishnu care duc la Brahman, la etrusci – Tinia, Uni și Menrva, la români = Jupiter, Minerva și Iuno, la egipteni era: Mut, Khonsu și Amon Ra, iar la mesopotamieni era: Sin (luna), Samas (soare) și Adad (forța supremă). Această forță cosmică se numea, în limbajul vechi, legea lui 3: o forța activă, una pasivă și una decisivă (neutralizatoare sau mediatoare)”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Cele trei forțe, așa cum le întâlnim în natură și în viața reală

1. Mama și tata au o discuție, apare copilul și readuce dragostea în inima lor;
2. Marfă oferită și cumpărătorul dornic, apar banii și se face trocul;
3. Sămânța care ajunge în pământ, dar pământul e prea dur. Apare ploaia sau soarele și o face stejar;
4. Îți place o fată, nu vrea să iasă cu tine în oraș. Apare un lucru comun, o rudă, prietenă, feedback despre tine din partea altuia și după va ieși;
5. Te rogi (activ) și apare un gând (pasiv). Îți aduci aminte de Dumnezeu sau stai cu mintea la gând (forța decisivă). Dacă dai energie gândului și ai „plecat” cu el, rugăciunea nu are valoare.

De ce se pierde energia noastră?

„Pierdem energia întrucât nu înțelegem și nici știm legea lui 3. Nu ne-a învățat nimeni cum s-o aplicăm. Spre exemplu: gândurile care sunt în afară la ce este în fața noastră sunt imaginație involuntară, utopie; emoțiile pe care le creștem, dar nu ne ajută, ca de exemplu: iritarea că nu primesc ceva; mișcările nenecesare pe care le facem, hrana care ne trage în jos, în loc să ne dea energie în plus etc.”, conchide psihologul Alexandru Pleşea.

Cum să ne iubim din nou pe noi înșine?

Publicat de Andra Radu, 11 februarie 2020, 14:51

Totul a început când cineva ne-a spus că iubirea de sine este egoistă. Chiar dacă poate am argumentat împotriva acestui gând sau nu, el oricum şi-a găsit calea profundă către subconştientul nostru.

Probabil sunt multe momente în care ne-am simţit vinovați în legătură cu faptul că ne iubim pe noi înșine, ca mai apoi să creștem într-o ruşine toxică. Am încetat să ne mai vedem ca pe un prieten, nu am putut să ne iertăm greşelile. Ne-am învinovăţit şi ne-am criticat, am petrecut ore în şir judecându-ne şi analizându-ne toate greşelile. Ne-am pierdut empatia pentru noi înșine și, undeva pe parcursul drumului, chiar am depăşit limita, și așa au apărut pedepsele pe care ni le aplicăm singuri.

„Poate că nu este vorba despre tine. Poate fi vorba despre o altă persoană pe care o ştii şi care trece prin asta. Iar tu nu ştii cum să ajuţi. Putem ajuta la pansarea rănilor a doi oameni diferiţi, dar nu le putem arăta cum să facă asta de unii singuri. Din cauza acestei vine pe care o purtăm în minţile noastre – mitul că iubirea de sine este iubire egoistă”, explică psihologul Angela Nuţu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

Cum să ne iubim din nou pe noi înșine?

Psihologul Angela Nuțu afirmă că nu trebuie să fim narcisiști ca să învățăm să ne iubim pe noi înșine, trebuie doar să trecem peste ruşinea primordială, cea care a fost impusă direct sau indirect de cutumele societății. Şi este un lucru foarte uşor de făcut dacă urmăm aceşti 3 paşi:

1. Acceptare.

„În primul rând, dă-ţi seama că, fiind fiinţe umane, avem atât puncte slabe cât şi puncte forte. Ești Om, deci vei face întotdeauna greşeli. Ca toţi ceilalţi, vor fi întotdeauna lucruri în viaţa ta de care să nu fii mândru. La un moment dat în vieţile noastre, cu toţii ezităm şi eşuăm. Să accepţi acest adevăr universal este primul tău pas. Ai putea practica mindfulness pentru a construi această atitudine de acceptare”, explică psihologul.

2. Perfecţionismul.

„În al doilea rând, trebuie să ştii că este un exerciţiu fără sens să încercăm să ne construim pe noi înşine ca persoane perfecte. Perfecţionismul nu reuşeşte niciodată, nu ne iese pentru că nu se termină niciodată. Însă nici nu ne permite să ne bucurăm de niciuna dintre realizările noastre. Ştiai că perfecţionismul poate duce, de fapt, la procrastinare? Aşadar renunţă la perfecţionism. Spune-ţi “Opreşte-te” şi treci la următorul lucru important”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

3. Autocompasiunea.

„În cel de-al treilea rând, deschide-ţi inima şi permite-ţi să fii binevoitor cu propriul tău sine. Tratează-te cu compasiune. Autocompasiunea înseamnă să fii binevoitor cu tine însuţi în faţa situaţiilor dificile şi a eşecurilor personale. Autocompasiunea înseamnă, în fapt, să-ţi pese şi să îi înţelegi pe ceilalţi, să nu te judeci sau să te pedepseşti și nici să ascunzi, dar nici să fii deprimat în fața emoţiilor dificile. Oamenii cu autocompasiune au parte de mai multă fericire, optimism şi satisfacţie în vieţile lor.

De asemenea, ies pe primul loc în ceea ce priveşte inteligenţa, înţelepciunea şi curajul în faţa sorţii. Aşadar, în loc să fii unul dintre cei care se critică pe ei înşişi, fii unul dintre cei care sunt binevoitori cu ei înşişi. Cu cât te iubeşti mai mult, cu atât mai bune devin încrederea, capacităţile romantice şi şansele de supravieţuire. Oamenii care se iubesc pe ei înşişi îşi creează obiceiuri bune şi activităţi sănătoase. Fac mişcare fizică în fiecare zi, dorm bine şi au conexiuni sociale minunate”, explică Angela Nuțu.

Ce să ne spunem atunci când nu ne mai iubim pe noi înșine?

Psihologul este de părere că sunt foarte multe persoane care afirmă că dacă ele nu se iubesc, atunci cine să o facă? În schimb, sunt câteva lucruri pe care am putea să ni le spunem nouă înșine pentru a crea o scurtătură printre paşii de mai sus, pentru iubirea de sine:

• Sunt doar om. Oamenii fac greşeli. Este ok.
• Deja am încercat să-i ofer o formă rezonabilă. Nu ar trebui acum să încerc s-o fac perfectă.
• Ţin la mine. Asta nu înseamnă că sunt egoist pentru că ţin şi la ceilalţi.
• Este corect să mă iubesc pe mine însumi pentru că mă ajută să empatizez şi să creez o legătură mai puternică cu partenerul meu.
• Pot sta cu sinele meu emoţional în iubire şi în grijă, aşa cum aş face-o cu cel mai bun prieten.

Presiunea socială!

Publicat de Andra Radu, 17 decembrie 2019, 13:13

La nivel social, tendința este de a pune totul în cutii, bine organizate, cu etichete, pentru a avea ordine și disciplină.

Orice iese din standard, trebuie adus imediat la „normal”, indiferent dacă se potrivește acolo sau nu. Este puternic impusă regula aceasta de a pune o etichetă oricărui lucru sau eveniment, de a îl pune într-un cadru familiar care nu prezintă riscuri.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, nicio acțiune din societate nu rămâne neetichetată, oamenii find în permanență ghidați să judece orice afirmație, gând, acțiune, sentiment, dezvoltându-se astfel un factor de stres foarte puternic și totodată straniu, pe care îl numim presiune socială.

Dacă nu etichetăm, automat societatea va considera că e ceva în neregulă cu noi și astfel va pune presiune pentru a reintra în turmă.

„Aud tot mai des, în cabinet, clienți care parcă au povești trase la indigo: Cunosc un om fain, ne întâlnim, ne simțim bine. Continuăm discuțiile, întâlnirile, totul fain și frumos. La un timp după, îi povestesc unei prietene despre asta și prima întrebare este: „Și???”… (tare aș vrea să pot pune efectele audio pentru întrebarea asta).

Ceva mai târziu, alte 5 persoane îmi pun aceeași întrebare. Neștiind ce să le răspund, fiind încă totul foarte la început, încep să mă întreb dacă ar trebui să fie un „și”. Oare sunt eu ignorantă, sunt superficială? Ar trebui oare să îi pun o etichetă? Ar trebui să o numesc relație, cuplu, altfel?

Adevărul este că nu, nu ar trebui să ne grăbim să definim lucrurile. Nu totul trebuie să aibă o etichetă. În nici un caz de la început. Unele lucruri sunt cum sunt și asta e minunat”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Planul nostru de viitor este spulberat de presiunea socială

Totodată, specialistul consideră că este nevoie mai degrabă să ne lăsăm să le trăim, în loc să căutăm din start să le spunem cumva. Nu ajută să ne grăbim să îi spunem relație, cuplu, profesie ori carieră, când încă suntem la primii pași ai unui lucru pe care abia începem să îl cunoaștem și pe care poate o să îl construim într-un orizont de timp.

„E bună o viziune de viitor referitoare la modul în care vrei să arate viața ta peste x număr de ani. Planul însă este diferit de momentul prezent. Ține minte planul și până atunci trăiește în prezent. Dacă oportunitățile și persoanele din prezent vor duce către planul de viitor, minunat! Dacă nu, ce rost are să trăiești numai cu gândul în viitor, când clipa prezentă poate fi plină de clipe faine care, deși nu au nevoie de etichetă, pot avea o contribuție frumoasă asupra prezentului? Să ne amintim să trăim în prezent și să ne mai și bucurăm de ACUM!”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Ce ești dispus să faci ACUM pentru VISUL tău?

Publicat de Andra Radu, 3 decembrie 2019, 13:21

Cunoaștem cu toții destule persoane care se plâng că nu și-au împlinit VISUL, că nu au avut șansa altora, că au așteptat să le fie bine întâi celor din jur, că nu știu, că nu pot și alte motivații mai mult emoționale decât raționale. În același timp, la un nivel profund știm cu toții că acestea sunt doar scuze.

În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, nu facem ceea ce este important pentru noi, nu ne atingem VISUL deoarece un lucru bine ascuns în inima noastră nu vrea această victorie.

„Nu vreau să deranjez, nu vreau să supăr, nu vreau să produc suferința, nu vreau să fiu criticat, nu vreau să fiu singur ş.a. De fapt, ceea ce încercăm cu adevărat este să evităm propria suferința pe care credem că am putea s-o trăim dacă pierdem oameni, aprecierea lor, iubirea lor și alte lucruri care contează pentru noi. Și atunci, nu vrem să ne împlinim visul!”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Ne place să dăm vina pe alții pentru nereușitele noastre. Alteori, nu ne atingem VISUL deoarece este mai comod să dăm vina pe șansă, destin, ghinion, ceilalți, țara în care trăim, politică, birocrație, timpurile în care trăim, vremea de afară, părerea vecinului etc.

„Pentru că orice vis, dincolo de frumusețea lui, presupune și efortul necesar pentru a străbate drumul până la el, respectiv investire de timp, energie, acumulare de informație, răbdare, exercițiu, disciplină în menținerea pe acest drum, automotivare. Atunci când nu ne îndeplinim VISUL, de multe ori este de verificat dacă nu cumva nu suntem dispuși să ne asumăm responsabilitatea acestui efort. În alte situații vrem să credem – pentru că este mai ușor aşa – că acele persoane care au succes și-și împlinesc visurile, au cumva un soi de baghetă magică pe care o scutură puțin și gata. Însă e important să conștientizam că împlinirea unui vis presupune și renunțare, măcar pentru o perioadă de timp, la anumite aspecte: o parte din timpul liber, o parte din finanțe, o parte din relaxare, o parte din confort; dar, dorința de a le avea pe toate nu ne lasă să dăm drumul lucrurilor care ne țin pe loc”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

Câteva dintre scuzele cu care tindem să ne obișnuim:

1. „Am ghinion!”

Conform Laurei Cojocaru, nu există noroc sau ghinion, ci doar acțiuni ale căror rezultate ne plac sau nu. Trebuie doar să ne propunem să facem altfel până când ajungem la dorit.

2. „Nu am calitățile lui/ei!”

„Nu există calități și defecte ci doar însușiri pe care le folosim prea mult sau prea puțin și, în funcție de rezultat, mintea noastră le clasifica în bune sau rele. Este suficient să ne găsim zona de echilibru a utilizării însușirilor noastre și ceea ce nu putem încă să facem, să ne propunem să învățam și să exersăm până putem”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

3. „E prea târziu acum!”

Conform psihilogului Laurei Cojocaru, nu e niciodată prea târziu pentru a fi tu însuți. Fiecare clipă din viața noatră este potrivită să începem să ne trăim visul.

4. „Întai să termin X, să fac Y, să am Z, să … și mai târziu mă ocup de visul meu!”

„Expresia “mai târziu” începe să doară. Mai târziu vei spune că ai avut ghinion și riști să crezi că e prea târziu și să începi să te plângi! Și plânsul continuu de milă nu aduce decât o altă amânare!”, spune psihologul Laura Maria Cojocaru.

Care este VISUL tău?

„Majoritatea oamenilor sunt probabil tentați să răspundă la timpul trecut: “eee, visam și eu odată să …”. Este momentul să repetăm din nou întrebarea: “Care ESTE visul tău?” … pentru că încă este, nu a dispărut nicăieri ci doar l-ai aruncat în sertarul cu vechituri. Scoate-l de la sertar, scutură-l de praf și cere-i iertare pentru că l-ai ignorat! VISUL tău te-a așteptat credincios în tot acest timp să-i oferi un semn de iubire. Ce ești dispus să faci ACUM pentru VISUL tău?”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru.

De ce se rușinează oamenii să meargă la psiholog?

Publicat de Andra Radu, 29 noiembrie 2019, 12:26

Alegerea de a apela la un psiholog este privită în multe feluri, fiecare având o viziune diferită a acestui lucru. Unii apelează la sprijinul unui psiholog dintr-o pornire personală, o căutare de răspunsuri sau soluții. Alții privesc acest lucru ca pe ceva „la modă”, care le asigură o imagine „cool”. Sunt și cei cărora li se pare că este rușinos să apelezi la un astfel de suport, din diferite motive, aceste persoane ferindu-se de cele mai multe ori de idee în sine.

„Desigur, pe lângă tradiționalele argumente, sunt și cei care își doresc schimbarea locului de muncă, persoane care se simt neîmplinite sau care simt că stagnează din punct de vedere profesional și caută soluții alternative. Până la urmă, fiecare persoană care alege să facă acest pas, este motivată de o situație din viața sa care fie îi produce disconfort, ori nemulțumire, fie pur și simplu trăiește un sentiment de insatisfacție. De asemenea, sunt unele persoane care consideră terapie individuală ca fiind ceva inutil, și sunt de părere că se pot descurca singure în orice situație. Și unii, într-adevăr, reușesc și pe cont propriu, însă rezultatele tind să apară mai greu și într-un timp relativ mai lung decât dacă ar parcurge acest proces având sprijinul unui psiholog”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Curioşii şi cei care consideră „cool” mersul la psiholog sunt cei mai activi

„Persoanele care consideră „la modă” mersul la psiholog, se implică rar în adevăratul sens iar pentru ei, rezultatele pot să fie destul de mici, în general pe măsura implicării lor. Aici intervin strategiile şi tehnicile de comunicare ale specialistului care trebuie să le stârnească interesul şi să ne schimbe atitudinea preconcepută. Cei cărora le stârnește curiozitatea însă se implică, în majoritatea cazurilor, activ în toate activitățile propuse, își asumă responsabilitatea față de propria stare de bine și lucrează în mod constant, conștiincios, către obiectivele pe care și le setează”, afirmă psihologul Andra Tănăsescu.

De ce se ruşinează oamenii să meargă la psiholog?

„Este un lucru normal să existe o teamă. Privind situația la rece, se poate spune că persoana în cauză merge să vorbească despre lucruri din viața sa privată cu o altă persoană pe care poate nu a avut ocazia să o cunoască în prealabil. Toate sentimentele pe care le poate trăi o fiinţă umană, încă din momentul de dinaintea celui în care ia decizia de a se programa, până când ajunge să cunoască terapeutul, sunt naturale și justificabile. Sunt momente în viață când fiecare dintre noi avem nevoie de un sprijin, de o mână care să ne ajute să ne ridicăm. În anumite situații, reușim singuri; în alte situații, avem prieteni sau familia care ne ajută; uneori însă, căutăm să vorbim cu cineva din exterior, cu cineva care poate privi obiectiv și cu care putem vorbi deschis despre situațiile care ne nemulțumesc, despre persoanele cu care simțim că nu reușim să ne înțelegem, ș.a.m.d.”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Psihologul nu “repară”, ci este un colac de salvare

„Psihologul este alături de tine în procesul tău, caută să găsească, împreună cu tine, cele mai bune variante pe care le poți aborda tu, astfel încât să obții starea și rezultatele pe care ți le dorești. Restul, depinde de tine și de cât de mult ești dispus să lucrezi pentru propria-ți fericire și realizare. Rezultatele pe care le vei obține sunt direct proporționale cu nivelul de asumare și implicare în proces, precum și de deschiderea și hotărârea pe care o ai pentru a face schimbări semnificative în viața ta”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Bunul simț – forma prin care omul se depășește pe el însuși!

Publicat de Andra Radu, 8 octombrie 2019, 14:22

Natura lucrurilor este dată de interpretările omului, iar principiile noastre, poftele, dorințele, plăcerile, senzațiile, toate au caracter schimbător în funcție de interese. Mai mult decât atât, bunul simț este o stare a sufletului, trupului îi aparțin senzațiile și poftele, iar minții, inteligența.

În opinia psihologului Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii, lucrurile fizice nu sunt date să atingă sufletul, acestea fiind în afara lui și rămân neclintite, pentru că lucrurile nu au simțăminte; însă oamenii și le atribuie prin atașament și le dau viață, iar interiorul omului devine sensibil și schimbător când lucrurile se strică sau dispar. Acest fapt înțeles ar salva mulți oameni de la depresie și anxietate.

„Zâmbetul, recunoștința și răbdarea sunt atributele bunul simț, iar cu ele putem pleca la orice drum în viață. Ele conduc omul prin toate obstacolele, furtunile, dezamăgirile. Ele sunt ca un extra-organ pe care noi trebuie să-l purtăm cu noi. Prin ele experimentăm liniștea vieții fără să mai fim tulburați de orice furtună din exterior. Astfel, mintea rămâne curată, limpede și atentă la ce are în față, nu la ce este în depărtare. Bunul simț, acest limbaj al sufletului crește până la ultima suflare, e o virtute care se dezvoltă doar din voință proprie. Bunul simț ne lipsește când suntem nemulțumiti. Observăm că toți suntem în căutare de o casă mai mare, o mașină mai mare, un job mai bine plătit, bani mai mulți, și lucrurile exterioare nu se vor sfârși niciodată, însă semnul care ne arată cât de mult bun simț avem, este în modestia și mulțumirea interioară și atunci când le avem și atunci când le pierdem, astfel rămânem imperturbabili”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Bunul simț este forma prin care omul se depășește pe el însuși

Răbdarea este o formă de bun simț pe care o experimentăm mai mult decât altele. Ea susține cauza dragostei pentru ceilalți, oferă timp și ajută la deschiderea inimilor și minților celor care o experimentează.

„Noi, oamenii, existăm unii pentru alții și bunul simț se observă când răbdăm pe cel de aproape, când îl ajutăm, când îi facem dreptate, când simțim ce simte el. Toți oamenii fac rău la un moment dat, de multe ori fără voie, răul fiind interpretat de către cei care nu înțeleg situația, iar aici gândește-te un pic, mulți s-au dușmănit, s-au bănuit, s-au înșelat, urât, luptat și toți și-au găsit sfârșitul, ajungând cenușă, așa sfatul meu pentru voi este să ne liniștim un pic și să oferim bunul simț sufletului nostru, cât și sufletului celor din jur, că doar toți venim din aceeași sursă”, conchide psihologul Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții.

„Masca perfecțiunii” pe rețelele de socializare!

Publicat de Andra Radu, 16 septembrie 2019, 12:30

Cât de mare este nevoia noastră de a fi apreciați de cei din jurul nostru? Până unde suntem dispuși să mergem doar pentru ca celălalt să aibă și să-și mențină o părere bună despre noi? Ce masca și câte suntem dispuși să purtăm pentru a fi pe placul oamenilor?

Studiile arată că peste 75% dintre internauți recunosc că își “confecționează” în Social Media viața, astfel încât să pară mai interesantă și mai aventuroasă. Totodată, 3 oameni din 4 își judecă prietenii și colegii pe baza profilelor de Facebook, Snapchat sau Instagram, iar jumătate dintre aceștia postează imagini frumoase doar pentru a provoca gelozie între prieteni și familie.

În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, fondatorul Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), de cele mai multe ori alegem să purtăm și în viața de zi cu zi, nu doar pe Facebook, “masca perfecțiunii” și punem o barieră emoțională între noi și cei din jur, deoarece nu vrem să scoatem în evidență slăbiciunile noastre.

Astfel, lumea va vedea doar aspectele pozitive din viața noastră, mereu zâmbind și fericiți, și ne va trata ca pe un supraom care are puterea de a rezolva problemele vieții. Lumea nu știe că și noi plângem, că și pe noi ne doare și va căuta la noi secretul “perfecțiunii” sau doar va deveni geloasă pe viața noastră “perfectă”.

În realitate, întreg acest joc este o mare minciună, în urma căruia mulți dintre noi vom ajunge să experimentăm depresia în cele mai diverse forme, fie că este vorba de viața reală sau de mediul virtual.

“Cumva, la un moment dat în evoluția sa, omul a ajuns la concluzia că a fi “uman”, deci imperfect, este o dovadă de slăbiciune, un motiv pentru ceilalți să-l “arate cu degetul””, este de părere psihologul laura Maria Cojocaru.

Această idee a apărut din teamă, iar teama a venit din experiență. Cineva, la un moment dat, a ales să fie el însuși, fără mască, a ales să nu se mai urce cu picioarele pe umbra lui ca s-o ascundă, ci să o lase să se vadă. Experiența i-a spus că acele persoane care-ți văd umbra, pleacă de lângă tine. Culmea ironiei este că și cei care pleacă de lângă noi, la  rândul lor se tem: că nu vor fi acceptați, înțeleși, apreciați, se tem că vor rămâne singuri.

”Atunci când oamenii ne văd fără mască, deci imperfecți, își proiectează propriile defecte, le recunosc și aleg să fugă de lângă noi deoarece nu le place situația. Dacă ar alege să rămână, ar înseamna să recunoască faptul că nici ei nu sunt ”perfecți” ”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Lecția nr. 1 la școală: Cum să fii om?

Publicat de Andra Radu, 9 septembrie 2019, 09:30 / actualizat: 10 septembrie 2019, 11:15

Prima zi de școală este un moment foarte important, atât pentru părinți, cât mai ales pentru copiii acestora. Totuși, pentru copii, care fac tranziția de la gradiniță (unde accentul se pune mai mult pe distracție) la școală (unde apar reguli noi, neștiute până atunci de unii elevi), acest moment unic în viața lor poate fi copleșitor și stresant.

Unii copii sunt foarte încântați de ideea de colegi noi, litere, cifre, dar în același timp, alți copii devin speriați de perspectiva temelor sau a noilor colegi.

Potrivit psihologului Lenke Iuhoș, conceptul de școală s-a modificat odată cu timpul, iar adevărata schimbare s-a petrecut după Revoluția Industrială, când oamenii erau pregătiți să fie “unelte” (să deprindă automatisme), și mai puțin să gândească liber, să aibă idei revoluționare.

Această nouă paradigmă se păstrează și în ziua de azi, când elevul este copleșit de numărul foarte mare de informații încă din prima zi de școală, iar acest lucru îi poate schimba brutal percepția despre lume și viață.

“Școlile din România ar trebui să promoveze sisteme de valori pro-sociale și să construiască adevărate caractere, dar din păcate, în sistemul actual de învățământ încă mai funcționează educația punitivă, în care elevul este pedepsit pentru ceea ce nu știe, nu valorificat pentru ceea ce știe. Din nefericire, unii profesori încă mai punctează – și o fac mult prea ușor – un scurt moment de neatenție sau de necunoaștere, și etichetează acel moment ca fiind nivelul general de cunoaștere al elevului. Atât în școală, cât și în viață, oamenii au momente mai bune sau mai rele, sunt mai încrezători sau mai emoționați, mai fericiți sau mai triști, iar societatea sau profesorii ar trebui să recompenseze mai des momentele bune, deoarece în cazul educației vorbim de continuitate. Consider că prima și cea mai importantă lecție, pe care trebuie să o învețe un elev, este lecția omeniei: încurajați să fie respectuoși, iubitori, empatici, să aibă o gândire critică, să nu se teamă să își exprime liber gândurile și sentimentele, iar pe acest fundament sănătos să se construiască educația lui cognitivă”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Să venim cu drag la școală!

Uniunea Europeană a lansat sloganul “Să venim cu drag la școală”, încercând să încurajeze sistemele educaționale europene să adopte un stil prietenos de educație, în schimbul unuia înfricoșător și traumatizant pentru elevi.

“Un elev încurajat, lăudat, apreciat – chiar dacă are și părți negative – va veni cu drag la școala și va dori să își schimbe comportamentele negative. El se va simți apreciat, iubit, respectat, iar acest lucru se numește motivație. Elevii au nevoie să se simtă în largul lor la școală, să nu le fie frică să pună întrebări dacă nu știu și să răspundă liber, fără teama de a fi certați sau pedepsiți de profesori dacă nu au răspuns corect”, conchide psihologul Lenke Iuhoș.