Sânzienele – o sărbătoare aşteptată de tinerele fete ce doresc să-și afle ursitul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 iunie 2016, 18:19

Sânzienele, Drăgaica, Ziua Soarelui, Sfântul Ioan de vară sunt sărbători consemnate în calendarul popular la 24 iunie. Este o sărbătoare aşteptată în primul rând de tinerele fete pentru a-şi provoca soarta, dorind să-şi afle ursitul şi de femeile bătrâne, cele ce ştiu plantele de leac bune de adunat în această perioadă.

Legenda Sânzienei emoţionează şi tensionează pentru că, prin similaritatea gestului făcut peste timp de tinerele de azi se poate afla ursita. Sânziana a fost o fată frumoasă, peţită de un tânăr chipeş. Acesta i-a dat în dar o cununiţă din flori de câmp. Sânziana a aruncat-o pe acoperişul casei zicând:

Cununiţă, cununiţă, te-aruncai sus pe căsuţă
Dacă e să am noroc, tu să te opreşti în loc.
Dacă noroc n-oi avea, de pe casă îi cădea
Şi mie ni-i arăta că norocu meu ar fi
Amestecat cu pământ.

(varianta circulă în zona Tismana, judeţul Gorj).

Cununiţa a căzut de pe casă, iar Sânziana a murit. Tânărul a încercat s-o readucă la viaţă, strigându-i numele: Sânziana!

Cununa de flori de Sânziene se face din sânziene albe şi galbene, scumpia, roditoarea, floarea soarelui de câmp şi cicoarea. Cu cicoare e bine ca oamenii să se încingă peste mijloc pentru a nu avea dureri de şale.

Sânzienele sunt considerate divinităţi atmosferice, care produc vârtejuri, furtuni şi care îi pedepsesc pe cei ce nu respectă sărbătoarea.

Cununile de sânziene făcute pentru fete sunt rotunde invocând simbolul soarelui, iar cele pentru băieţi sunt împletite în formă de cruce.

„Fiecare îşi aruncă cununa sa, iar reprezentanţii pe cele ale absenţilor. Dacă cununa se opreşte pe acoperiş, este semn că acel a cui este sau pentru care s-a menit va avea bucurii. Îi va merge bine; dacă, dimpotrivă, va cădea, este semn vădit pentru acela că-i va merge rău şi poate chiar va muri”.[1]

De Sânziene, sărbătoarea care celebrează spiritul feminin al pământului, femeile trebuie să împartă mere, zarzăre şi castraveţi, să scoată lucrurile din casă şi să le pună la soare „să le vadă Sânzienele”. Şi nu cos, nu taie cu foarfeca, „pentru ca hainele să nu fie stricate de molii”[2].

Femeile ţin sărbătoarea „ca să nu capete bătaie de la bărbaţi”, să nu capete drăgaică. S-a făcut drăgaică în cap, se zice, iar când se iau mai mulţi la bătaie se spune: S-a făcut drăgaică în capul lor.

Credinţe din calendarul popular românesc s-au păstrat şi în Timocul bulgăresc. Un ţăran din Coşova ştia că după Sânziene poate să înceapă recoltatul. Este viabilă şi credinţa: „Sânzienele este ca să-ţi treacă dorul de picioare. Ca să-ţi treacă să stai cu picioarele în Timoc când răsare soarele, că vin Sânzienele şi-ţi iau boala”.[3]

Şi Rusaliile şi Sânzienele sunt sărbători care celebrează spiritul feminin al pământului. Iar miezul calendaristic al verii este momentul maturităţii pentru „tot soiul de ierburi şi flori”. Şi prin analogie, momentul de apogeu al dragostei, care se încheie, rotund, ca o cununiţă de Sânziene, cu căsătoria. Nu lipsesc ca la orice sărbătoare glumele şi hârjoana tinerilor:

Toate slutele-s grăbite,
Toate vor să se mărite
Cu-al de unii dintre noi,
Feciori mândri, vai de noi,
Că la nuntă ştim hori,
La praznice ştim prânzi,
Şi la dragoste şi mai şi.

(variantă în circulaţie în Transilvania).

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Colecţia „Din viaţa poporului român”, Bucureşti, Editura Socec, 1910, pp. 92-93.

[3] Nicolae Panea, Cornel Bălosu, Gheorghe Obrocea, Folclorul din Timocul bulgăresc, Craiova, Editura Omniscop, 1996, p. 146.