Eugen Enea Caraghiaur

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 octombrie 2018, 10:07 / actualizat: 27 octombrie 2018, 13:45

Eugen Enea Caraghiaur este un nume insolit în istoria românilor, prin originea şi activitatea sa. Născut la 15 august 1923, în oraşul basarabean Comrat, fiu al profesorului Ştefan, principe de Panciu, şi al profesoarei de limba franceză, Alexandra Maria Iosefina, principesă de Dadjani, el face parte dintr-o familie cumană înnobilată cu titlul de principe, el însuşi fiind „The Kuman Royal Hause of Great Romania”. Şi-a făcut studiile în România, finalizate la Politehnica timişoreană, Facultatea de Mine Metalurgice (1943-1948), aprofundate la Universitatea din Roma, cursuri serale (1948-1949), Universitatea din Nancy şi la Sorbona (cursuri de doctorat). Este, ca profesie, inginer petrolist şi geolog minier.

La 19 aprilie 1951, decide să ia calea exilului, în Canada, funcţionând ca inginer geolog pentru „Sullivan Mines” din Québec (1951-1954) şi inginer consilier în explorări, prospecţiuni miniere, foraje de puţuri arteziene (1955-1978), devenind, ulterior, preşedintele consiliului Companiei „Can-Rom. Inc. Imobiliare” (1979-2004).

Cariera de inginer este dublată de cea de scriitor, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova, a fost membru fondator al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români din Québec, fondator al revistei „Datina străbună” (Québec, 1973-1975) şi al ziarului „Dreptatea” (New-York, 1972-1980), oficios al Comisiei de reorganizare a PNŢ din refugiu. A debutat în 1951, în revista ARC a Asociaţiei Române din Canada şi a colaborat la revistele „Literatura şi Arta” şi „Telegraful român”. Este membru activ al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.

A fondat şi a prezentat emisiunile zilnice Ora de Televiziune în culori din Montreal (1984-1990) şi a sprijinit înfiinţarea postului de radio multietnic din Montreal, unde o oră de radio era dedicată românilor din diaspora nord-americană.

În Ţară, a participat la lupta antibolşevică, fiind condamnat politic de Tribunalul Militar din Timişoara. Motivul? Era preşedintele fondator al tineretului universitar al Partidului Naţional Ţărănesc, a condus greva studenţilor timişoreni, împotriva bolşevismului (introdus în ţară cu tancurile), a şovinismului şi revizionismului, organizată în paralel cu greva studenţilor clujeni, conduşi de studentul medicinist Valeriu Anania, viitorul mare teolog şi mitropolit al Clujului, Bartolomeu. În timpul misiunii arhimandritului Anania în SUA, Eugen Caraghiaur îl sprijină moral şi material, în finalizarea statutului Bisericii Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, în 1972, fapt consemnat ca atare de teologul român. În comisia pentru stabilirea acestui statut, Anania îl menţionează şi pe Eugen Caraghiaur: „Acesta din urmă, inginer petrolist şi cu dare de mână din Montreal, a anunţat că pune la dispoziţia comisiei vila sa din Lac David, în nordul Canadei, unde i se asigura şi menajul” (Valeriu Anania, Memorii, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 401).

A luptat, în România, în clandestinitate din februarie 1946, după ultima întrunire a Delegaţiei permanente a PNŢ condusă de Iuliu Maniu, până la 23 august 1948, când a trecut înot Dunărea, pe la Cazane. A stat în detenţie la Cladovo, Pancevo şi Belgrad, apoi cu domiciliul forţat la Şabaţ, până la 22 octombrie 1948, când a fugit din Iugoslavia în Austria, fiind reţinut o lună în Campul I.R.O. pentru interogatorii enervante şi epuizante. La cererea consângenilor săi, Emil Ghilezan şi Cretzeanu, care locuiau la New-York, a fost eliberat, a trecut, tot clandestin, graniţa în satul sloven Crasna, care l-a predat autorităţilor italiene, ceea ce i-a adus o nouă încarcerare; învăţat cu clandestinătatea, trece din nou graniţa în Franţa, ajunge la Paris la 19 august 1948, aici simţindu-se, cu adevărat, liber şi de aici luându-şi zborul spre continentul nord-american.

O asemenea biografie impresionantă a avut şi preotul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman Ora 25, ecranizat la Hollywood, cu regizor şi actori americani, în rolurile principale fiind Antonny Quin şi Liza Minelli, film prea puţin cunoscut în ţara sa.

Eugen Enea Caraghiaur are o impresionantă bibliografie literară şi istorică, peste 60 de volume, majoritatea fiind prefaţate de acad. Mihai Cimpoi şi prof. dr. Victor Crăciun, însoţite de cronici.

Eugen Enea Caraghiaur este o personalitate fascinantă, afirmându-se ca om de afaceri în Canada, istoric al cumanilor şi militant pentru refacerea hanatului în mileniul III, fiind şef al Casei Cumane. În aceste peste 60 de cărţi răzbate suferinţa unui om pentru înstrăinarea de România, pentru ocuparea Basarabiei de către bolşevici. Poeziile din Meteoriţii (1990), primul volum publicat în Ţară, exprimă aceeaşi suferinţă pentru istoria încrâncenată, în care „poeţii-eroi” sunt cei autentici şi, ca atare, ei nu trebuie sacrificaţi, poemele fiind comparate cu meteoriţii: „Pentru voi ridic cuvântul, peste timpuri, peste mare / pentru voi care plecarăţi arşi de valul cel de sare /pentru voi îndepărtaţii de meleagul cel ce frige /prins în iodul sărăciei, şi-al blestemului ce strânge”. Dorul şi patima nevindecabile străbat şi vol. Bugeac străbun (2007), poeme de un patriotism sincer, ardent, specific unui înstrăinat de graiul şi vatra străbună. Eugen Caraghiaur scrie un serial-fluviu „Lumini şi umbre”, în care apar romanele istorice cu tentă autobiografică, Visuri şi tentaţii (1997), Caleidoscopul amarului (1999), La răscrucea destinului (1999), Sub teasc (2000), Păienjeniş (2002), Spărgători de frontiere (2012). Istoria cumanilor este integrată istoriei românilor şi a celei europene, autorul prezentând şi lista tuturor marilor hani ai Cumaniei mari.

Pentru activitatea sa literară, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Uniunea Scriitorilor din Moldova (condusă de Mihai Cimpoi) l-a onorat cu premii şi medalii, între care, la loc de cinste, figurează medaliile dedicate lui Eminescu, Unirii Principatelor, C. Brâncuşi, Mihai Viteazul, Podul de Flori etc.

La cei 91 de ani, Eugen Enea Caraghiaur este invidiant de tânăr şi energic.

Tudor Nedelcea, cercetător științific I, Institutul de cerecetări socio-umane ”C. S. Nicolaescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române

Nicolae Dabija, ’70

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 iulie 2018, 10:30

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

În celebra sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia   (ajunsă la patru ediţii), Mihai Cimpoi, autentic filosof al culturii din speţa lui Tudor Vianu şi Edgar Papu, dezvăluie caracterele esenţiale ale literaturii basarabene, exilul basarabean ca exil interior („literatura Basarabiei a fost la înălţimea ei tragică, înnobilată de înălţările sufletului românesc”). Pe Nicolae Dabija îl consideră „lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene”.

S-a născut la 15 iulie 1948, în localitatea Bişcotari, azi Codreni-Cimişlia, raionul Căinari, în aceeaşi zonă geografică cu Alexei Mateevici. Tatăl, Trofim Ciobanu, era ţăran cu „bibliotecă”, iar mama, tot ţărancă, dar cu rude mari arhiereşti (fratele mamei, Serafim Dabija, a fost stareţul mănăstirii Zloţi, iar verişorul ei era preotul Nicodim Onu, ambii condamnaţi politic pentru „activitate antisovietică” şi deportaţi).

Nicolae Dabija începe şcoala primară în satul natal (1955-1959), şcoala medie în două părţi, în comuna Sagaidoc (1959-1963) şi în Cimişlia (1963-1966). La Universitatea de Stat din Chişinău urmează, începând cu 1966, cursurile Facultăţii de Ziaristică, fiind exmatriculat în anul al treilea pentru „activitate proromânească şi antisovietică” (patriotismul său era genetic), înscriindu-se, în 1970, la Facultatea de Filologie. Este angajat la redacţia de tineret a Televiziunii din Chişinău (1972), este şeful secţiei poezie şi critică al revistei „Nistru” (devenită „Basarabia”, 1975), conduce cenaclul „Dialog” al Uniunii Scriitorilor (din 1977), redactor şef  şi fondator al revistei „Orizontul” (ulterior „Columna”. Cheia de boltă a activităţii lui N. Dabija şi a întregii literaturi basarabene este alegerea sa, de Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Basarabia din 18-19 mai 1986, ca redactor şef al revistei săptămânale „Literatura şi arta”, pe care o conduce şi în prezent, în jurul căreia s-au adunat toţi scriitorii şi intelectualii care militau pentru renaşterea conştiinţei naţionale, revista ajungând la tirajul record de 260.000 exemplare în 1990, cum menţiona ziarul „Figaro”, fiecare număr trecând din mână în mână, pe principiul „citeşte şi dă mai departe!”.

Revista a avut curaj şi un rol decisiv în câştigarea luptei pentru limbă, alfabet, imn naţional şi cunoaşterea istoriei autentice.

În 1987, trece pentru prima dată Prutul, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România (preşedinte:D.R. Popescu), în anul următor face parte din Comisia de Stat pentru problemele limbii, membru fondator al Frontului Popular, în 1989 este ales deputat al poporului în ultimul for legislativ din URSS (până în 1991), condus de reformatorul M. Gorbaciov, în 1990 şi 1998 este ales deputat în Parlamentul R. Moldova, preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din R. Moldova, membru de onoare al Comisiei de Istorie Bisericească şi copreşedinte al Congresului Intelectualităţii (din 1993), conduce Frontul Democrat al Românilor, Sfatul Ţării II.

La 21 iulie 2003 este ales membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău din 2012.

1. Dabija a debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei” în 1965, cu versuri, remarcat şi prezentat de M. Cimpoi, bibliografia operei sale este impresionantă şi diversă: poezie, proză, eseuri, publicistică, cărţi didactice: Ochiul al treilea (1971), Apă neîncepută (1980), Poveşti de când Păsărel era mic (1980), Pe urmele lui Orfeu (1983, 1990), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămaşă (1989,1991), Moldova de peste Nistru-vechi pământ strămoşesc (1990), Daciada (1991), Domnia lui Ştefan cel Mare (1991), Mierla domesticită (1992), Dreptul la eroare (1993), Lacrima care vede (1994), Oul de piatră (1995), Cercul de cretă (1998), Cerul lăuntric (1998), Fotograful de fulgere (1998), Între dragoste şi moarte (1998), Poezia, bucuroasă tristeţe (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Aşchii de stele (2002), În căutarea identităţii (2002), Doruri interzise (2003), Bondari cu motor (2004), Fulger înourat (2005), De ce limba noastră e română (2007), Maraton printre gloanţe (2008), 101 poeme (2009), Hoţii de speranţe (2009), Temă pentru acasă (2009), Privighetori împăiate (2011), Prutul are două maluri (2012), Făclia credinţei (2012), Te blestem să te îndrăgosteşti de mine! (2017) etc.

A alcătuit Antologia poeziei vechi româneşti (1986) şi a tradus din F.G. Lorca, Goethe etc.

Cum era firesc, opera sa prin valoare a fost încununată cu numeroase premii şi distincţii:  „Premiul Tineretului din Moldova” (1977, bani au fost folosiţi pentru săparea unei fântâni), Premiul de Stat al R. Moldova (1988), Premiul „Ion Creangă” (1992), Premiul „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Uniunii Scriitorilor din Moldova (1993), Premiul  bibliofililor (1994), Premiul Academiei Române (1995), Cavaler al Ordinului Republicii (1995, returnat în 2003, în semn de protest), Premiul „Gib I. Mihăescu” al Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), Premiul „Titu Maiorescu” al Asociaţiei Jurnaliştilor din România (2000), Medalia guvernamentală a României „Eminescu” – 150” (2000), Steaua României cu gradul de Comandor, Premiul „Sfântul Gheorghe” de la  Uzdin-Serbia (2006) etc.

*

L-am văzut, prima dată prin 1984-1985, într-un montaj fotografic în biroul redactorului şef adjunct al revistei „Luceafărul”, M. Ungheanu, alături de Gr. Vieru, Leonida Lari, M. Cimpoi, D. Matcovschi, I. Druţă etc. Acelaşi grup scriitoricesc aveam să-l văd la începutul anului 1989, în revista „Glasul”, prima publicaţie în grafie latină din Basarabia postbelică, apărută în Letonia, graţie basarabencei Maria Macovei, căsătorită Briedis. Pe prima pagină apare portretul şi poezia Doina a lui Eminescu, din redacţie făcând parte toţi marii scriitori basarabeni. Revista mi-a arătat-o mitropolitul-cărturar de veşnică pomenire, Nestor Vornicescu: m-a chemat la dânsul la masă şi mi-a arătat acel prim umăr al „Glasului”, făcându-mi semn cu degetul să tac (de teama microfoanelor). Am comentat-o din plin în curtea Mitropoliei Olteniei, vorbindu-mi despre lupta şi sacrificiile  intelectualităţii basarabene.

Ne-am împrietenit de cum ne-am văzut faţă la faţă. Ca majoritatea basarabenilor, era o fire deschisă (poate prea deschisă), sinceră, fără nicio umbră de ipocrizie sau aroganţă. Lupta sa pentru impunerea limbii române ca limbă oficială, a alfabetului latin, a tricolorului, a imnului naţional, a istoriei naţionale (unice) şi a identităţii româneşti, a fost şi este scopul vieţii şi activităţii sale politice şi civice.

Fiind invitat de M. Cimpoi cu prilejul zilei lui Eminescu, l-am vizitat şi acasă sau în redacţie, i-am cunoscut minunata familie (fiica sa, Doina, călcându-i pe urme), colegii de redacţie (e trist, foarte trist, să vezi că uşile românilor basarabeni unionişti au o uşă suplimentară de fier!).

Nicolae Dabija a fost oaspetele mitropolitului Nestor Vornicescu şi al meu de nenumărate ori, fiind onorat, la propunerea Fundaţiei „Scrisul Românesc”, cu titlul de cetăţean de onoare al Craiovei, alături de grupul Ilaşcu, M. Cimpoi, Gr. Vieru, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, E. Doga.

A participat la sărbătoarea celor 75 de ani de la înfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc”, condusă de Marin Sorescu între 1990-1996.

I-am propus şi el a acceptat să-i public în volume editorialele sale din „Literatura şi arta” (articole pertinente, asemănătoare cu cele scrise de Eminescu pentru epoca sa). Aşa a apărut în colecţia „Români uitaţi” a Fundaţiei „Scrisul Românesc”, o serie de unsprezece volume, în subcolecţia „Harta noastră care sângeră”  scrise cum afirma Eugen Simion, cu „onestitate şi forţă morală”, iar „autorul care pune talentul în slujba naţiunii române are imaginaţie şi prin chiar propria lui existenţă, are credibilitate morală”. Seria începe în 1997 cu Libertatea are chipul lui Dumnezeu, urmat de Icoană spartă, Basarabia (1998), Harta noastră care sângeră (1999), La este de vest (2001), Voi de capul nostru! (2001), Însemnări de pe front. Scrisori din basarabia (2002), Râul în căutarea mării (2003), Basarabia – ţară de la răspântii (2004), Bezna vine de la răsărit (2005), Paznic pe înălţimi (2007), Desţăraţi (2008), Mesaje pentru supravieţuitori (2009).

Seria acestor volume – adevărată frescă socială şi politică a vremurilor basarabene de azi – a fost întreruptă, comisia Agenţiei Naţionale pentru Cercetare nemai acordându-mi subvenţie, întrucât distribuiam cărţile…gratuit, iar la comisia Ministerului Culturii am câştigat licitaţia, dar mi s-a dat să tipăresc alte cărţi ale altor scriitori şi cu alte interese.

1. Dabija a participat, la Craiova, la toate ediţiile Festivalului „Marin Sorescu”, a Festivalului „Adrian Păunescu”, a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”. Dabija a scris călduros despre mine, mi-a acordat Premiul de critică literară al revistei „Literatura şi arta”. Dar, cel mai mult, m-a onorat cu prietenia sa. La rândul meu, am luat atitudine când a fost calomniat cu ură şi mârşăvie („O mârşavă şi repetată calomnie, în Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, Iaşi, TipoMoldova, 2014, p. 161-167).

Despre excelentul său roman, Temă pentru acasă, am scris într-o cronică: „Prin acest strălucit debut ca romancier, Nicolae Dabija se dovedeşte a fi un scriitor total şi un model uman. Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii”. Aud că romanul este tradus/se traduce, se va ecraniza şi este deja propus la Nobelul literar. Doamne, ajută!

La Craiova, ca şi în toată Ţara, Nicolae Dabija este la el acasă. Sau cum spune el adesea: Vin de-acasă, acasă!

Fii binevenit, oriunde te-ai afla, Nicolae Dabija!

Tudor Nedelcea, cercetător științific I, Institutul de cercetări socio-umane ”C. S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române

Dumitru Apetri – un important critic şi istoric literar

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 ianuarie 2018, 13:06 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 14:20

 Dumitru Apetri este un critic şi istoric literar mai puţin cunoscut în Ţară, născut fiind şi activând într-un teritoriu românesc din afara graniţelor noastre actuale. S-a născut la 21 octombrie 1940 în localitatea Târnauca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, din mândra Bucovină (azi în Ucraina), într-o familie de ţărani, fiind fiul Savetei (n. Herghiligiu) şi al lui Ion Apetri, cum ne încredinţează Ana Bantoş în primul volum al Dicţionarului General al Literaturii Române, A/B, ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator-general Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 308. Şcoala primară şi cea medie a urmat-o în satul natal, apoi „îşi continuă studiile la o instituţie cultural- educativă din Cernăuţi (1958-1960)” şi, apoi, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1962-1967), aflată într-o superbă clădire, monument arhitectural de excepţie. La Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, susţine doctoratul, în 2005, cu o teză privind receptarea literaturii ucrainiene în literatura română din Basarabia, în perioada 1924-1984. A fost profesor în localităţile Culiceni şi Horbova din raionul Herţa, corespondent special şi apoi redactor al ziarului „Zorile Bucovinei”(1970-1971), profesor la Institutul Republican de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1986-1988) şi la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (din 1999). Paralel cu profesoratul, funcţionează ca cercetător ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1974, în prezent fiind cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al înaltului for ştiinţific din Chişinău.

A debutat în gazeta raională din Herţa, „Steagul roşu” şi a colaborat la diverse publicaţii literare din acea parte de ţară: „Literatura şi Arta”(condusă de N. Dabija), „Septentrion literar”, „Limba română”, „Tinereţea Moldovei”, „ Metaliteratură”, „Viaţa Basarabiei” (condusă de M. Cimpoi), „Nistru”, precum şi la publicaţiile de limbă ucrainiană. Editorial, debutează cu volumul Bucovina: cultură, personalităţi, destine, prefaţat de Adrian Dinu Rachieru, apărut la Timişoara, în 2000, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Volumul de debut defineşte persinalitatea lui Dumitru Apetri şi preocuparea sa pentru cunoaşterea şi definirea fenomenului literar românesc din spaţiul basarabean şi bucovinean. Dumitru Apetri a alcătuit antologii (Lire în frăţite, bilingv, română-ucrainiană, 1979), ediţii critice (V. Bogrea, Opere alese, 1998), Igor Creţu, Maestru al cuvântului (2012), Omagiu lui Taras Sevcenko (1999), Martiriul trasnistrian sub jugul totalitar rusesc (2013).

Într-un recent volum, intitulat simplu şi precis, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente (Chişinău, 2015), după ce constată că „procesul literar de la est de Prut nu este însoţit de o critică de întâmpinare pe care o merită”, Dumitru Apetri îşi previne cititorii că ia în dezbatere „cărţi originale şi traduse ce ţin de diverse genuri literare, de publicistică şi memorialistică, precum şi evenimente literar-culturale şi ştiinţifice, în cazuri aparte, sociale, care s-au produs în ultimele patru decenii şi ceva în arealul spiritualităţii româneşti”, astfel încât cronicile sale literare şi culturale „relevă preferinţele scriitorilor pentru anumite teme şi modalităţi de reflectare artistică, evoluţia actului critic, a fenomenului publicistic şi memorialistic şi, concomitent, ne edifică asupra fenomenelor numite orizontul de aşteptare, nivelul de receptare şi interpretare a cititorului avizat: criticul şi cercetătorul literar”.

Bun cunoscător al culturii române şi ucrainiene, Dumitru Apetri urmăreşte integrarea creaţiei eminesciene în „albia spiritualităţii ucrainiene” începând din 1903, materializându-se „într-un număr destul de restrâns de tălmăciri şi aprecieri critice”, comentate de el în cărţile sale, Arta replăsmurii artistice şi Atitudini şi opinii. În volumul comentat de noi, Cronici literare şi culturale, filologul şi traducătorul Dumitru Apetri analizează critic antologiile bilingve româno-ucrainiană ale lui O. Honcearenko, de fapt „replăsmuiri” care reuşesc să redea „mesajul/potenţialul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textelor”.

Cronicile literare şi culturale ale lui Dumitru Apetri cuprind un spectru larg de cărţi, personalităţi sau evenimente. Este semnalat la modul superlativ „romanul-destin zguduitor prin dramatism”, intitulat 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (Bucureşti, 1991), al Aniţei Nandriş-Cudla, premiat de Academia Română, roman memorialistic care descrie stările sufleteşti la limită ale femeii, simbol al celor 13 000 de români bucovineni, deportaţi în 1941 în Siberia. Alte cronici privesc opera unor mari scriitori: Vasile Tărâţeanu, I. Gheorghiţă, Gh. Asachi, Al. Burlacu, Liviu Damian, Pavel Balnuş, I. Druţă, Em. Bucov, V. Bogrea, Al. Hurmuzachi, D. Vatamaniuc, Petru Movilă, Dan Mănucă, C. Popovici etc., sau antologii de referinţă: Poeţi din Bucovina, Basme din Bucovina, Dicţionar de ghicitori, Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918, Creaţia populară moldovenească, Moştenirea lui D. Cantemir şi contemporaneitatea, Martiriul  transnistrean şi teroarea imperială rusească etc., precum şi prezentarea revistelor „Glasul Bucovinei”(1994-1995), „Plai românesc”, „Ţara Fagilor” (almanah), „Bucovina literară”, „Metaliteratură”.

Cartea lui Dumitru Apetri, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente, este un demers critic şi istoric literar pe deplin reuşit, realizând imaginea reală şi integrală a unui spaţiu spiritual românesc, complex şi captivant, necesar mai ales celor interesaţi din Ţară, adeverind zicerile lui Alexie Mateevici („n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu ce de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”) şi G. Călinescu („Literatura română este una şi indivizibilă”).

 Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I  – Institutul de cercetări socio-umane „C.S.Nicolăescu-Plopşor” Craiova, Academia Română

Mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu -90 de ani de la naştere

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 noiembrie 2017, 14:20 / actualizat: 1 noiembrie 2017, 15:32

Există, în istoria Bisericii strămoşeşti, personalităţi eclesiastice revendicate, benefic, şi de istoria culturii şi spiritualităţii româneşti. Aş aminti doar pe Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Petru Movilă, Andrei Şaguna, Miron Cristea, P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al tuturor românilor, pe Teoctist, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania. Este o dovadă peremptorie că Biserica Ortodoxă Română a făcut parte din trupul neamului românesc, că ierarhii săi şi-au slujit, cu smerenia cuvenită, poporul din rândul căruia s-au ridicat, pe principiul, adeverit de istorie, conform căruia „unde-i turma, acolo-i şi păstorul”.
De asemenea, activitatea pastoral-bisericească şi culturală a ierarhilor ortodocşi români, a preoţilor şi călugărilor demonstrează că, cel puţin în cazul nostru, cultura este unică; nu există o cultură laică şi alta bisericească. Dimpotrivă, la început a fost cultura bisericească, în tinda bisericii, în jurul căreia au gravitat personalităţi mirene, idei şi curente, polemici şi dezbateri, confruntări de opinii. Manuscrisele şi primele tipărituri româneşti au un conţinut religios, primii tipografi, editori, tălmăcitori şi prefaţatori au fost oameni ai Bisericii româneşti.

S-a născut la 10 octombrie 1922, în com. Lozova-Vorniceni, din părinţi ţărani:Vera (născută Roşu) şi Vasile, fiind cel mai mare din cei cinci fraţi. După primele şapte clase primare, urmare unei chemări lăuntrice, dar şi de teama tăvălugului bolşevic, fuge în Ţară, intră novice la schitul Nechit din Munţii Neamţului (1944), apoi frate rasofor la Mănăstirea Neamţu (1946), unde urmează cursurile Seminarului călugăresc de muzică bisericească (finalizate în 1949), continuate la Seminarul monahal superior (absolvit în 1951). Este tuns în cinul monahal cu numele Nestor la 10 martie 1951, an în care devine student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti şi este hirotonit ierodiacon la biserica Schitului Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamţu. Absolvă Institutul cu teza de licenţă Concepţia creştină despre viaţă, în 1955, şi toamna intră la cursurile de doctorat în teologie, secţia istorică, specialitatea patrologie, îndrumător fiindu-i preot prof. dr. I.G. Coman, doctorat susţinut în 1983, cu o teză despre primele scrieri patristice din literatura noastră (sec. IV-XVI).
Un an mai târziu este hirotonit ieromonah în Catedrala episcopală de la Roman. După absolvirea doctoratului, în 1956, este numit preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din iaşi şi bibliotecar al Mitropoliei. În 1960 este hirotonit duhovnic la Catedrala Mitropolitană ieşeană de către mitropolitul (apoi patriarhul) Justin Moisescu.
În primăvara lui 1962 este ales stareţ al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava şi hirotonisit protosinghel. În februarie 1966 este hirotonisit arhimandrit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi apoi stareţ (la 25 martie 1966), la Mănăstirea Neamţu. Între 1969-1970, a urmat cursurile Institutului Ecumenic de la Bossey (Elveţia), face un stagiu practic de ecumenism la Geneva şi urmează cursurile de doctorat la Facultatea Autonomă Protestantă de Teologie din Geneva, preocupat de istoria bisericească medievală.
În august 1970, revine la stareţia Mănăstirea Neamţu, iar la sfârşitul aceluiaşi an este ales, de Sfântul Sinod al B.O.R., episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiova (la propunerea mitropolitului oltean Firmilian) cu titlul Severineanul (fiind al 77-lea arhiereu al B.O.R., după dobândirea autocefaliei din 1985), este locţiitor de arhiepiscop al Craiovei (1972-1973, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Firmilian). „În slujirea de episcop-vicar – mărturiseşte Sfinţia Sa – m-am sârguit întru îndeplinirea tuturor răspunderilor încredinţate, continuând şi activitatea de cercetare ştiinţifică în vederea redactării tezei de doctorat, precum şi în alte probleme”.
La 20 aprilie 1978 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, fiind întronizat la 23 aprilie 1978.
Din 1979 este preşedintele Comisiei naţionale române de Istorie Eclesiastică comparată, membru al Congresului Internaţional de Bizantologie.
Ca membru al Sfântului Sinod, i-a fost încredinţată conducerea Comisiei Canonice, a Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Români. În 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe a R. Moldovei. A fost distins între altele, cu: Ordinul Crucea „Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalismului, Ordinul „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, Ordinul „Sf. Sofronie Vraceanschi” al Patriarhiei Bulgare, Ordinul „Sf. Serghie de Radoney” al Bisericii Ortodoxe Ruse, Medalia „Sf. Marcu” al Patriarhiei Alexandriei, Ordinul „Sf. Constantin cel Mare”, conferit de Primăria Romei etc.
Trece la cele veşnice la 17 mai 2000 – Anno Domini – şi-şi doarme somnul în Catedrala Mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova.

Există în viaţa fiecărui om întâlniri benefice, decisive cel puţin pentru unul dintre protagonişti. În istoria spiritualităţii universale, întâlniri de acest fel sunt numeroase şi cunoscute, astfel încât nu cred că este cazul unor exemplificări.
Era într-o duminică a lunii august 1991, când, la Vodiţa-Mehedinţi, era mare sărbătoare, prilejuită de împlinirea unui an de la punerea pietrei de temelie a refacerii primei ctitorii bisericeşti a lui Nicodim pe pământ românesc. La invitaţia Înaltului Nestor, am participat şi eu. Era o mare sărbătoare câmpenească, la care şi-au adus contribuţia Doina şi Ioan Aldea Teodorovici, trecuţi şi ei ulterior în chip misterios la cele veşnice. Era de-a dreptul impresionant pe valea Vodiţei s-asculţi cântecul „Transilvania“ pe versurile lui Grigore Vieru, în premieră naţională, în interpretarea măiastră a Doinei şi a lui Ioan. La manifestare urma să participe şi Grigore Vieru; poetul pătimirii basarabene mai avea de străbătut un traseu: Bârca-Maglavit-Băile Herculane, la invitaţia lui Adrian Păunescu. Aşa că Grigore Vieru a sosit în după amiaza acelei zile, când noi ne aflam într-un restaurant în Orşova, pe malul Dunării. Când Grigore a intrat în local, în asfinţitul soarelui, chipul său de efigie romană avea însemnele Divinului. La masă, dialogul Nestor Vornicescu – Grigore Vieru a fost strălucitor. Entuziasmat de răspunsurile sub formă de aforisme ale Poetului, mitropolitul îmi dă poruncă să notez. Pe şerveţelele de la masă am notat toate aceste răspunsuri, iar eu, la Craiova, am improvizat întrebările şi astfel a ieşit o convorbire a subsemnatului cu Grigore Vieru, care, de fapt n-a avut loc, spre mirarea firească a interlocutorului atunci când i-am trimis ziarul care a publicat acest dialog (el este inserat şi în volumul meu, Interferenţe spirituale, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc“, 2002, p. 594-598, sub titlul: „Unirea nu se proclamă la mitinguri“). A doua zi, dimineaţă, aflu de la radio despre „puciul de la Moscova“. Am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Grigore Vieru, aflat pentru câteva zile la Băile Herculane, împreună cu soţia, Raisa, cu soţii Teodorovici şi ministrul Turismului din R. Moldova. Simţindu-i starea depresivă, cu încuviinţarea mitropolitului Nestor am plecat la Băile Herculane. Toţi cei cinci basarabeni se aflau la masă, vorba vine, că nu puteau mânca. Doamna Raisa m-a rugat să-l îndemn pe Grigore să mănânce. În mod automat Grigore ducea lingura la gură, dar îi era imposibil să înghită. „Ce-aveţi de gând să faceţi“ îi întreb. Grigore şi Doina voiau să plece în Basarabia, doamna Raisa şi Ioan Aldea, mai pragmatici, voiau să rămână în România şi de aici să lupte pentru cauza basarabeană, pe care o crezuseră pierdută, datorită „puciului“. „Grigore, îi zic, nu-ţi dai seama că imediat ce treci graniţa eşti arestat sau chiar mai rău. Rămâi aici şi duci de aici lupta mai departe“. Părea că-mi dă dreptate, dar cu gândul şi plecatul era tot la Basarabia. Am stat cu ei până seara, mi-au dăruit atunci proaspătul disc Electrecord „Răsai“, muzica şi vocea Doina şi Ioan Aldea Teodorovici, versuri Grigore Vieru. Am avut, în acea seară, o înţelegere cu Ioan Aldea, mai calculat în acele momente: dacă trece puciul, se va opri şi la Craiova. A treia zi aflu din nou dorinţa lor de a pleca în Basarabia. Atunci a intervenit Adrian Păunescu, sosit la Herculane în mod special şi i-a scos din acea stare sufletească. Puciul trecând, a rămas promisiunea ca înalţii oaspeţi basarabeni să zăbovească şi la Craiova. În înţelegere cu mitropolitul Nestor, eu urmam să-i întâmpin la intrarea în Craiova, pe Calea Nicolae Titulescu, în dreptul staţiei Peco. Sosit la locul întâlnirii, miercuri pe la orele 14, l-am sunat, conform înţelegerii, pe mitropolitul Nestor. În acel moment, bisericile de pe traseu au tras clopotele, iar în curtea Mitropoliei, mitropolitul îi aştepta, împreună cu Tudor Gheorghe, Al. Firescu, Gabriela Rusu-Păsărin, cu preotul Ion Răduţ şi alţii ca pe înalţi demnitari după o bătălie câştigată. Discuţiile la masă au fost incendiare, bucuria pusese stăpânire. Spre seară, ne-a invitat „afară“, adică să facem o mică plimbare şi să revenim, pentru că maica Aglaida ne pregăteşte ceva. Ne-am dus la Tudor Gheorghe acasă, unde discuţiile s-au axat numai pe muzică, menestrelul craiovean propunându-i lui Ioan să-i facă orchestraţia unui viitor spectacol. Timpul n-a mai avut răbdare cu soţii Teodorovici. (Împreună cu un inginer mecanic, mitropolitul a fost, după câteva zile, la locul „accidentului” mortal al soţilor Teodorovici spre aflarea adevărului: la frânare, o maşină cu tracţiune pe spate, se loveşte cu spatele; ori cei doi artişti erau chiar pe bancheta din spate a maşinii). La reşedinţa mitropolitană ne-am reîntors spre a ne descătuşa în discuţii. A doua zi, cu Ioan la volanul maşinii, cu Doina în dreapta şi cu soţii Raisa şi Grigore Vieru în spate, oaspeţii şi-au continuat călătoria spre Basarabia lor iubită şi înlăcrimată.
După trecerea în Împărăţia Cerului a Întâistătătorului Mitropoliei Olteniei şi la împlinirea a nouă decenii de la naşterea sa, parafrazându-l, pe cel căruia îi suntem datori cu o veşnică şi pioasă pomenire, depunem, cu toată evlavia şi cu adâncă smerenie, aceste pagini ca un buchet de flori duhovniceşti în memoria înaltului dispărut dintre noi. Îl „văd” mereu în visurile mele pe mitropolitul Nestor, fratele meu mai mare, îndrumătorul meu spiritual, căruia, în semn de pios omagiu, i-am dezvelit, cu ajutorul primarului Antonie Solomon, un bust pe Aleea Marilor Personalităţi din Craiova. Să consemnăm şi alte însemne postmortem de recunoştinţă: bogata sa bibliotecă este parte integrantă din Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Craiova, biblioteca care-i poartă numele. La Episcopia Severinului şi Strehaiei, P.S. Nicodim a denumit sala de conferinţe cu numele ilustrului mitropolit cărturar, iar la Tg. Cărbuneşti, strada care duce la Mănăstirea Cămărăşească (reînfiinţată de mitropolitul Nestor) îi poartă numele. Dar, cel mai mult, amintirea unui asemenea cărturar şi ierarh este purtată în suflet de toţi cei care l-au cunoscut şi apreciat.

dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I, Institutul de cercetări socio-umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor” Craiova, Academia Română

Eugen Doga -un muzician de talie mondială

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 septembrie 2017, 12:37

Concertul lui Eugen Doga la Filarmonica Oltenia din Craiova din 12 septembrie 2017, a fost un adevărat regal simfonic, aşa cum a precizat şi directorul instituţiei, Dorin Măciucă. Sub bagheta binecunoscutului dirijor Alexandru Iosub, Eugen Doga a demonstrat că este un artist total, prezentându-se în faţa publicului ca dirijor, pianist şi compozitor. Au fost prezentate arii din viitoarea sa operă Dialogurile dragostei, pe versuri de Eminescu şi Veronica Micle, dar şi compoziţii pe versurile lui Grigore Vieru, în care Eugen Doga – sărbătorit şi la Craiova, la cei 80 de ani a săi – a dirijat, a cântat la pian sau i s-a cântat din creaţiile sale, publicul ovaţionându-l minute în şir.

Muzica şi destinul se împletesc armonios în cazul lui Eugen Doga, ambele fiind cartea noastră de identitate. S-a născut la 1 martie 1937 în localitatea transnistreană Mocra în familia ţăranilor români. În satul natal, a urmat cursurile şcolii primare (1943-1951), apoi la Chişinău, Şcoala de Muzică (1951-1955), Conservatorul de Stat, clasa de violoncel (1955-1960) şi Institutul de Arte, clasa compoziţie şi teoria muzicii, urmând şi cursurile de dirijat simfonic (1960-1965). În timpul studiilor de la Conservator, este angajat violoncelist în Orchestra Radiodifuziunii din Chişinău (1957-1962), apoi profesor la Şcoala Medie Specială de Muzică „Şt. Neaga” (1963-1967), fiind şi redactor muzical la Editura Cartea Moldovenească Chişinău. Între 1967-1971, a coordonat viaţa muzicală din R.S.S. Moldovenească, iar din 1971 este liber profesionist.
A activat la Moscova, unde are o locuinţă, dar la Chişinău.
Moscova „mi-a deschis multe uşi, nu întotdeauna asigurându-mi urcuşul”. A compus muzica pentru ceremonia de deschidere şi închidere a Olimpiadei de la Moscova (1980), dar în viziunea planetară el era un „sovietic”.
Este maestru emerit în artă al RSSM (1974), laureat al Premiului de Stat (1980, 1984), artist al poporului din RSSM (1984), a primit Ordinul „Mecenatul secolului” (2000), Ordinul „Petru I” (2006), Ordinul „Sf. Nicolai II” (2008), medaliile „Serviciului credincios” (2008), „Victor Rozov”(2004), „Lomonosov” (2005), „D. Cantemir” (2007), Medalia Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (2007); (Anul acesta, medalia a primit-o Nicolae Botgros) etc.

A primit numeroase premii şi trofee la Festivalul Internaţional de Film de la San Sebastian (pentru filmul Lăutarii, împreună cu Emil Loteanu), în 1972 şi în 1976 pentru filmul Şatra, Grand Prix la Festivalul Internaţional al Muzicii de Film din Cehia (1991) etc., etc.
Este membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1991), al Academiei Internaţionale de Creaţie (Moscova, 1997), al Academiei de Ştiinţe şi Arte „Petru cel Mare” (St. Petersburg, 2006) etc.
Ca o recunoaştere universală, valsul Dulcea şi tandra mea fiară, din filmul O dramă la vânătoare, regizat de Emil Loteanu în 1978, a fost calificat „valsul secolului” şi este inclus în fondul UNESCO între capodoperele secolului XX. În spaţiul ex-sovietic, dar mai cu seamă în Basarabia, acest vals este prezent la toate nunţile. Personal, am asistat, în Parcul Clasicilor din Chişinău, la o nuntă, făcând fotografii la busturile lui Eminescu şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, având ca fundal muzical acest fabulos vals.
„Clasic în viaţă, cetăţean al planetei” (Cristiana Crăciun), Eugen Doga este, alături de Grigore Vieru, cu care are trainice afinităţi ( „Poezia lui este cantabilă şi plină de esenţă, care pare simplă la prima vedere, dar el vorbeşte de fapt despre valori veşnice, cum este mama, cum sunt copiii – valori sfinte”), o personalitate mondială de care toţi românii sunt/sau trebuie să se simtă mândri.

Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I, Institutul de cercetări socio-umane C. S. Nicolăescu-Plopşor Craiova al Academiei Române

Mihai Cimpoi, savantul basarabean la 75 de ani

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 septembrie 2017, 11:10

Încet, cu paşi mărunţi, dar încărcaţi de dulcea povară a culturii româneşti, Mihai Cimpoi urcă cea de-a 75 -a treaptă a fiinţei sale. S-a născut la 3 septembrie 1942, din părinţi ţărani (Ana şi Ilie) în comuna basarabeană Larga, unde urmează cursurile primare şi medii. La Chişinău, absolvă Facultatea de Filologie, în 1965, după care devine redactor al revistei „Nistru” (până în 1972) şi consultant al Uniunii Scriitorilor. În 1973 îi este interzisă semnătura şi activitatea publică, pentru că a „îndrăznit” să abordeze critica estetică de sorginte călinesciană în locul celei oficiale, sociologizante, aşa cum reiese din raportul oficial al primului secretar al C.C. al P.C. Moldova. Este angajat ca redactor la editurile „Cartea Moldovenească”( în 1974) şi „Literatura artistică” (1977-1982), secretar literar la Teatrul Naţional (1982-1983) şi la Teatrul liric „Al. Mateevici” (1986-1987). Din mai 1987 este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi preşedinte din septembrie 1991 până la 26 octombrie 2010, când i se uzurpă funcţia. A fost deputat al poporului din URSS în dezgheţul gorbaciovist (1989-1990) şi apoi deputat în Parlamentul R. Moldovei (1999-2001). În paralel, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, obţine doctoratul în filologie în 1998, cu referatul-sinteză: Eminescu, poet al Fiinţei (conducător, Eugen Simion) şi predă la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. În 1991 devine membru al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994 este ales şi membru al consiliului director al acesteia), membru al PEN-clubului, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cetăţean de onoare al Craiovei (în 2005, alături de Grigore Vieru, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu) şi al altor personalităţi.

Este director al revistelor „Viaţa Basarabiei” şi „M. Eminescu”, membru în colegiile publicaţiilor „Caiete critice”, „Viaţa românească” etc., preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Personalitatea şi creaţia sa au fost onorate cu numeroase premii: Premiul de Stat al R. Moldova (1994), premiile „G. Bacovia” (al revistei „Ateneu”, 1991), „Nichita Stănescu” (1995), „Lucian Blaga” (1990, 1995, 2000), Fundaţia Scrisul Românesc (1997), „Mihai Eminescu” (Drobeta Tr. Severin, 2000), premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997) şi distincţii: maestru al literaturii din R. Moldova (1992), Ordinul Republicii (refuzat în semn de protest împotriva decorării cu acelaşi ordin al fostului prim secretar bolşevic, I.I. Bodiul), medalia jubiliară „Mihai Eminescu” a României şi R. Moldova, Ordinul Naţional, „Serviciul credincios” în grad de cavaler al României etc., etc.
Bibliografia operei sale este impresionată. Debutând revuistic încă din studenţie (deşi publicase, ca elev, note de lectură) şi editorial cu micromonografie despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru (Mirajul copilăriei, 1968), Mihai Cimpoi a cuprins întregul areal al culturii româneşti: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Duminica valorilor (1989), Sfinte firi vizionare (1995), Basarabia sub steaua exilului (1994), Europa, sarea Terrei (2007), Esenţa temeiului (2013), studii despre Lucian Blaga (Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, 1997), Brâncuşi (Poet al ne-sfârşirii, 2001), D. Zamfirescu (2002), Secolul Bacovia (2005), Gr. Vieru (Poetul arhetipurilor, 2005), Leopardi (2006), Gr. Alexandrescu (2009), Mari scriitori români (2009), I. Creangă (2011), I. Ghica (2012), Elena Văcărescu (2015), C. Stere (în colaborare cu E. Simion, 2015), pentru celebrul scriitor basarabean postfaţând şi îngrijind ediţia de lux a romanului, În preajma revoluţiei (2016, prefaţă de E. Simion), I. Heliade Rădulescu (Panhymnicul Fiinţei, 2008), V. Cârlova (Poetul „sufletului mâhnit”, 2010), I. Al. Brătescu-Voineşti (Prefacerea firii, 2011), cărţi de sinteză, precum Mărul de aur (1998), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Zeul ascuns (2002), Lumea ca o carte (2004) etc. sau acea serie maioresciană de Critice, în nouă volume, apărute la Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, fiecare carte având un subtitlu semnificativ. Sinteza acestora este deja celebra O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ajunsă la cinci ediţii augmentate, o completare necesară şi benefică a Istoriei lui G. Călinescu.
*
Centrul de greutate al scrisului lui Mihai Cimpoi este fixat pe „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), prin cărţi de o indubitabilă valoare: Narcis şi Hyperion (1979, 1986, 1994), Spre un nou Eminescu (1993, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Eminescu, poet al Fiinţei (1998, 2003), Plânsul demiurgului (1995), Eminescu. Mă topesc în flăcări (2000), Corpusul Eminescu, în 8 volume, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (2012, lucrare unicat în cultura română). (…)
„Omul întregurilor” (cum l-a numit el însuşi pe C. Stere), cu înţelepciune şi luciditate, deşi lovit în viaţă, Mihai Cimpoi, lup singuratic, duce, cu dreaptă cumpănă, valorile româneşti pe drumul spre centru, ca o coloană fără de sfârşit a spiritualităţii româneşti.
Autor: Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I,
             Institutul de cercetări socio-umane C. S.      Nicolăescu-Plopşor Craiova al Academiei Române

Congresul Mondial al Eminescologilor la Chișinău – 2016

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 noiembrie 2016, 18:53

La Chișinău a avut loc în perioada 3-4 septembrie 2016 cea de-a V-a ediţie a Congresului Mondial al Eminescologilor cu tema Eminescu, poet naţional şi universal.

Exegetul şi editorul lui Eminescu, Eugen Simion definește lucrarea lui M. Cimpoi Dicţionar enciclopedic:Mihai Eminescu (Chişinău, Edit. Gumvas, 2012) ca de o „catedrală”.

Între elementele acestei catedrale (Eminescu însuşi ceruse construirea unei catedrale pentru neamul românesc) se află înfiinţarea, la Chişinău, a Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” şi organizarea Congresului Mondial al Eminescologilor, ajuns, anul acesta (3-4 septembrie 2016) la cea de-a V-a ediţie. S-au alăturat acestui eveniment internaţional: Academia de Ştiinţe a Moldovei, prin Institutul de Filologie, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român „M. Eminescu” de la Chişinău, Asociaţia Naţională a Oamenilor de Creaţie, Primăria municipiului, precum şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Primăria com. Dumbrăveni (Suceava).

Aşadar, acad. Mihai Cimpoi a direcţionat dezbaterile celei de-a V-a ediţie a Congresului Mondial al Eminescologilor (desfăşurat, în prima zi, la Academia de Ştiinţe a Moldovei) pe ideea Eminescu, poet naţional şi universal, teoretizată de Tudor Vianu şi alţii la vremea lor, cum că nu poţi fi universal, dacă nu eşti naţional, sintagma naţional deranjând pe mulţi intelectuali români reprezentanţi ai aşa-zisei „societăţi civile”. Iniţiator, organizator şi moderator, Mihai Cimpoi a subliniat reprezentativitatea participanţilor (exegeţi, editori, traducători din mai multe ţări ale lumii), veniţi să omagieze nu un mare poet, ci Poetul. Cei 150 de ani de la debutul său literar cu acest nume, graţie „naşului” său literar, Iosif Vulcan, idee lansată de acad. Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale, autorul unei cărţi reprezentative despre acest debut eminescian, au concis, fericit, cu apariţia în urmă cu 75 de ani a celebrei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, cu cei 25 de ani de la declararea Idependenţei Republicii Moldova de URSS, ideea independenţei regăsindu-se în publicistica eminesciană, însoţită de ideea libertăţii.

Aceeaşi idee a fost subliniată şi de acad. Ion Tighineanu, prim-vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei (preşedintele Gh. Duca fiind într-o delegaţie oficială la Baku). „Eminescu ne serveşte de model” pentru toate problemele noastre, dar şi ale omenirii, el fiind nu doar geniu, ci profet şi om de ştiinţă (aluzie La Steaua, domnia sa fiind fizician), un permanent izvor de cunoaştere.

Nichita Danilov, directorul adjunct al ICR Chişinău, a subliniat importanţa Congresului Mondial al Eminescologilor, ca o prelungire firească a Zilei Independenţei şi a Zilei Limbii Române (ultima sărbătorită atât în R. Moldova, cât şi în România).

Momentul de evocare G. Călinescu l-a constituit lansarea vol. I Viaţa lui Eminescu, II Opera lui Eminescu şi III Eminesciene dincolo de monografie din celebra colecţie, „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, colecţie iniţiată, coordonată şi prefaţată de Eugen Simion. Despre cele trei volume au vorbit Mihai Cimpoi, I. Pavăl, M. Chiriac, Th. Codreanu, N. Georgescu, Tudor Nedelcea.

Acad. Nicolae Dabija a integrat, cu subtilitate, concepţia şi modelul Eminescu în problematica basarabeană. În tragicul lor parcurs, basarabenii au supravieţuit prin Eminescu, şi-au recuperat ţara, limba, tricolorul, imnul, chiar şi după 1940, când Stalin, prin ultimatum, a furat provincia românească. În propria sa familie, părinţii l-au educat prin respectul faţă de Biblie şi de Eminescu. Somnoroase păsărele era recitită de mama sa ca o rugăciune. De aceea este necesară introducerea creaţiei eminesciană în şcoală şi nu marginilizarea sa. Făcând similitudini între Centrul Internaţional de Poezie de la Recanatti (Italia), unde efigia lui Eminescu stă alături de cea a lui Leopardi (o paralelă între creaţia celor doi mari poeţi ai lumii a stabilit Mihai Cimpoi), poetul italian nefiind acuzat de xenofobie. Dacă cineva l-ar acuza pe Leopardi de xenofobie ar fi dat afară din ţară, i-a mărturisit ghidul. Aşa ar trebui procedat şi în România sau în R. Moldova.

Reprezentând Liga Culturală (din componenţa căreia a făcut parte vrednica filială de la Rm. Săreat: Ion Radu, Cristian Popovici, Cristian Toma, Costică Roşca şi Eugen Bizadea), N. Georgescu a remarcat consecvenţa şi perseverenţa lui Mihai Cimpoi în organizarea acestui atât de necesar Congres, expunând meritele lui Victor Crăciun, în cunoaşterea reală a lui Eminescu, în tandem cu M. Cimpoi.

Acad. Vasile Tărâţeanu a trecut în revistă acţiunile de omagiere a Poetului de către Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (fondat dintr-o iniţiativă particulară şi nu de ICR Bucureşti), dezvelirea unei plăci memoriale pe casa lui Aron Pumnul (din iniţiativa Ligii Culturale şi a Primăriei Dumbrăveni), de coperirea mormântului Aglaiei Eminescu în sectorul austriac al cimitirului local, precum şi cripta Catincăi Pumnul, soţia profesorului lui Eminescu.

Despre necesitatea şi greutăţile traducerii din Eminescu au vorbit Giuseppe Manitta (Italia), Mario Costra Navarette (Chile) şi Ali Narçin (Turcia). O observaţie pertinentă legată de traducerile din Eminescu în limbi străine a făcut N. Georgescu: după ce ediţia din Eminescu s-au făcut traducerile, pentru că în România au apărut şi ediţii de amator, care denaturează sensul poeziei eminesciene.

Studenta USM, Nicoleta Iftode, dezamăgită de situaţia din R. Moldova, a subliniat actualitatea publicisticii şi cugetării eminesciene: „Noi, generaţia de azi şi cea următoare, vrem să trăim în această ţară”.

„Grupul de la Târgovişte”, critici, istorici literari, dar şi editori, s-a prezentat şi cu o interesantă expoziţie de carte. Mihai Stan a expus, succint, relaţiile Târgoviştei cu Chişinăul, nu numai prin tipărirea cărţilor lui M. Cimpoi (aici a tipărit 11 cărţi), dar şi prin organizarea şi dotarea filialei „Târgovişte” a Bibliotecii Naţionale a R. Moldova.

Lucia Olaru Nenati, care a dat glas câtorva cântece „străvechi, iubite, ştiute şi cântate odinioară de neasemuitul interpret vocal care a fost Eminescu, interpretate în premieră absolută”, s-a arătat, pe drept, dezamăgită de lărgirea corului detractorilor lui Eminescu, aceste „voci detractoare” lezând sentimentele reale ale românilor.

S-a acordat, şi cu acest prilej, diplome, medalii şi alte distincţii unor scriitori şi ziarişti, cu merite culturale incontestabile.

Ultima parte a Congresului, desfăşurată la Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” (director: Elena Dabija), a fost rezervată lansărilor de carte.

Congresul Mondial al Eminescologilor a avut, şi de data aceasta, o ţinută academică, dezbaterile, cu mici excepţii, fiind constructive, contributive şi benefice tuturor celor interesaţi de biografia şi creaţia eminesciană, de valorile culturii naţionale. Apărându-l pe Eminescu de toţi viruşii pretinşi intelectuali, ne apărăm pe noi, românii din ţară şi cei pretutindeni.

Autor: Tudor Nedelcea, cercetător științific principal I,

Institutul de cercetări socio-umane ”C.S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române

Eminescu – 150 de ani de la debutul literar

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 iunie 2016, 09:26

Tudor Nedelcea, Vicepreşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni – un interviu realizat de Gabriela Rusu-Păsărin

La cea de-a XIX ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti (27 nov.-1 dec. 2015) de la Alba Iulia, la propunerea acad. Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, s-a hotărât ca 2016 să fie anul consacrat împlinirii a 150 de ani de la apariţia în cultura română, a numelui Mihai Eminescu. Se ştie, că Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”, care a apărut la Budapesta, la 5/17 iunie 1873, i-a publicat lui Eminescu poezia De-aş avea în nr. 6/1866, cu următoarea notă: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”, schimbându-i, definitiv numele din Eminovici în Eminescu.