Dorin Dumitru Prunariu: Trebuie să fim conștienți de faptul că în univers există viață și în altă parte

Publicat de prosavioleta, 28 mai 2024, 10:36

Cristian Dumitrașcu: Domnule general-locotenent, bine ați venit la „Interviul săptămânii”
Dorin Dumitru Prunariu: Mulțumesc. Bine v-am găsit.
Cristian Dumitrașcu: Nimic nu este întâmplător. Interviul este înregistrat exact în ziua în care, în urmă cu 43 de ani, ați revenit din spațiu și ne povesteați mai devreme, v-am întrebat cum v-a fost la întoarcere, în capsulă cu focul care se vedea prin hublou. Ați avut un moment de nesiguranță?
Dorin Dumitru Prunariu: Am avut un moment de suspans. Intri în atmosferă cu o capsulă sub formă de clopot, care are 2 metri diametru, 2 metri înălțime. Intri cu 28.000km/h și până la o înălțime de aproximativ 12,5km, viteza aceasta este frânată, deci simți o suprasarcină considerabilă în interiorul capsulei, până la o viteză cam de 900km/h, o viteză care a trecut deja în subsonic și la care pot să se deschidă parașutele. Desigur, e un tren întreg de parașute, extractoare de frânare, extractoare iară de frânare și parașuta mare, numai că la noi, după ce a fost largat capacul containerului parașutei și-a ieșit prima parașută de stabilizare, trenul de parașute nu a mers mai departe și am avut câteva secunde de suspans, în loc să se deschidă parașuta pe la 12,5km, s-a deschis pe la 7,5km…
Cristian Dumitrașcu: Aproape jumătate din…
Dorin Dumitru Prunariu: …aproape… da, încă vreo 5km diferență. Dacă mai treceau câteva secunde și nu se deschidea, aveam un monument la locul impactului, dar s-a deschis, din fericire, dar am trecut atunci prin niște momente tensionate, efectiv și pe mine, pe colegul meu de zbor ne-au trecut transpirații reci. De asemenea, eram în legătură cu centrul de coordonare a zborului, de unde ni se transmiteau informații, comunicam și noi cum ne simțim. S-a făcut liniște deplină și acolo. Ei bine, când apare o liniște de asta deplină, se trage semnalul de alarmă, ceva, într-adevăr, se întâmplă, iar când s-a deschis în sfârșit parașuta, s-a auzit prin radio „Ura! Sunt salvați!” și am răsuflat și noi ușurați. Apoi tot procesul de aterizare.
Cristian Dumitrașcu:  Comunicații radio, așa este, pentru cei mai tineri, care sunt acum obișnuiți cu altă tehnologie, cu internetul, totul se desfășura chiar și la acea distanță prin ceea ce se putea în anul 1981.
Dorin Dumitru Prunariu: Da, se comunica radio, bineînțeles. De regulă, se comunica pe unde scurte în acea zonă de comunicații cu nava cosmică.
Cristian Dumitrașcu: Pregătirea dumneavoastră, începută în armată și o spunem cu mândrie…
Dorin Dumitru Prunariu: Sigur, și eu o menționez cu mândrie întotdeauna.
Cristian Dumitrașcu: Ați fost selectat din rândurile aviatorilor militari. Ați făcut, din ce am mai văzut, ce am mai citit și ați mai spus în alte interviuri, o pregătire draconică. Cei care v-au antrenat au avut această ambiție și, sigur, obligativitate până la urmă să vă aducă la performanțele unor adevărați sportivi.
Dorin Dumitru Prunariu: Este adevărat. Ca să fim puțin mai preciși, eu eram inginer civil de aviație, care am devenit elev la Școala de Ofițeri de Aviație rezervă, șase luni, cât dura. În acea perioadă, am fost selecționat pentru spațiul cosmic. Am ridicat mâna, au fost întrebați elevii care doresc voluntar să se prezinte pentru o selecție pentru spațiul cosmic și, ulterior, mi s-a propus să devină ofițer activ și am intrat în rândul ofițerilor activi, ingineri de aviație.
Cristian Dumitrașcu: Câți au mai ridicat mâna?
Dorin Dumitru Prunariu: Eram 30 în sala de curs la Bacău și au ridicat 17. Pe aceștia ne-au dus la București cu un avion de transport militar. Era un AN-26 atunci. Am efectuat o serie întreagă de teste medicale și psihologice la Centrul de Medicină Aeronautică, actualul Institut de Medicină Aeronautică și Spațială, de aici din București. Am picat toți într-o primă fază. Apoi cinci dintre dosare au fost reluate, pentru că s-au stabilit niște mici corelații. Eu eram puțin răcit, analizele sângelui erau puțin alterate. Aceasta a influențat puțin niște probe de efort. Când s-au reluat dosarele, eram în perfectă stare de sănătate și am trecut fără probleme prin toată faza de selecție.
Cristian Dumitrașcu:  Cât a durat de la acest drum de la Bacău cu AN-26 până la decolarea către spațiu?
Dorin Dumitru Prunariu: Acest drum la Bacău a fost efectuat în 1977, prin luna mai, iar eu am decolat în 1981, în luna mai, în spațiul cosmic, deci 4 ani de zile.
Cristian Dumitrașcu:  Un drum de 4 ani.
Dorin Dumitru Prunariu: 3 ani de zile a fost pregătirea efectivă de specialitate, cu multe cursuri, multe probe practice, simulator, zborul cu avionul, parașutism, ș.a.m.d.
Cristian Dumitrașcu:  Făceam parte din Tratatul de la Varșovia. Am înțeles că instruirea dumneavoastră a fost una, de asemenea am să revin cu termenul ‘draconică’, pentru că trebuia să fiți pregătit să răspundeți în rusă foarte rapid comenzilor. De aceea, limba ați învățat-o cumva, la un moment dat, din rusă în rusă am înțeles.
Dorin Dumitru Prunariu: Da, într-un fel, din rusă în rusă. Eu, practic, în școală am făcut franceză-germană. N-am avut niciodată tangență cu limba rusă. Am vrut să zbor în Cosmos, am ridicat mâna și după aceea ni s-a spus „Băieții, acuma trebuie să învățăm limba rusă”. Am făcut vreo două luni cursuri de limba rusă aici în țară, dar abia au apucat să ne încurce un pic. Țin minte și acuma cum încurcam alfabetul chirilic cu alfabetul latin. Apoi, ajungând acolo, au început cursurile 8h/zi cursuri în limba rusă și rușii și-au dat seama că nu numai noi și alții din alte țări nu aveau cunoștințele de bază de limbă rusă pentru a putea face față învățământului și au angajat profesori de limba rusă specializați în a-i învăța pe străini limba rusă. A fost greu la început, cu multe dureri de cap. Am ajuns să vorbesc suficient de bine rusește cam în jumătate de an. Trăiam în mediul rus, copiii noștri erau la grădiniță acolo, soțiile între ele trebuiau să se înțeleagă cumva și se chinuiau și ele să învețe limba rusă. Și cursurile au continuat un an și jumătate, timp în care am ajuns să vorbim foarte, foarte bine limba rusă şi ei ne-au spus așa „trebuie să vă învățăm să gândiți în limba rusă, pentru că acolo sus n-aveți timp să traduceți. Dacă este vorba de o comandă de executat ceva, trebuie imediat să reacționați la limba în care vi se vorbește”. Normal că atunci nu era vorba de engleză, în Rusia nu se studia în limba engleză. Acuma cosmonauții ruși vorbesc bine engleză, americanii care zboară cu ei vorbesc rusește, este cu totul altceva. Și am ajuns să vorbim bine. Și de ce spuneați din rusă în rusă? Pentru că persoana care ne învăța nu știa altă limbă străină, în schimb din puținele cuvine pe care le știam, ne dezvolta vocabularul, ne explica și astfel toate explicațiile s-au implementat în gândul nostru, în limba rusă şi am ajuns să gândim atunci în limba rusă. Bine nu o mai fac demult, dar vorbesc curent limba.
Cristian Dumitrașcu: Există un cod în aviație, în general, pentru că ați spus despre astronauții americani și despre cosmonauți, și aici e o discuție de ce cosmonauți la ruși și de ce astronauți la americani, dar pentru că există un cod de onoare și de prietenie, cred că n-au existat așa mari rivalități chiar și acum, chiar și atunci când existau două blocuri diferite ideologice, militare, între dumneavoastră cosmonaut din partea estică și astronauții americani cred că niciodată nu a fost…
Dorin Dumitru Prunariu: Nu, nu a fost nicio problemă niciodată și nu a fost nici între cosmonauții ruși și astronauți americani, deși sunt multe divergențe, concurența era acerbă și nu merg mai departe. Chiar și acuma, cu războiul acesta din Ucraina, la bordul Stației Cosmice Internaționale zboară în continuare rușii cu americani, americanii cu rușii, lucrează în condiții de bună înțelegere acolo sus. Interesele sunt mult prea mari în domeniul cosmic pentru a le afecta deocamdată cu problemele de la sol. Practic, în momentul în care ajungi să zbori în Cosmos, devii un cetățean al planetei, deși îți păstrezi tot naționalitatea, desigur, dar ești un cetățean al planetei și te tratezi și ești tratat ca atare. Și toți care am zburat în Cosmos avem aceeași viziune asupra Pământului, asupra problemelor Pământului, asupra necesității de protecție a Pământului și având această idee generală asemănătoare, am devenit colegi și am devenit prieteni. Avem o Asociație Internațională a Exploratorilor Spațiului Cosmic, din care fac parte aproape toți astronauții și cosmonauții din lume. Acum sunt cam 670 de oameni care au zburat în spațiul cosmic. Desigur, unii dintre ei au dispărut din diverse cauze, bătrânețe unii dintre ei, dar toți cei care ne întâlnim anual la congresele internaționale ne purtăm în continuare ca foarte buni colegi și prieteni, indiferent din ce parte a globului suntem. Unii sunt militari în țările lor, unii sunt civili, dar nu contează aceasta.
Cristian Dumitrașcu:  Cât ați stat la cosmodromul din Uniunea Sovietică?
Dorin Dumitru Prunariu: Practic m-am pregătit în Orășelul Stelar, care nu e departe de Moscova, timp de 3 ani de zile, iar la cosmodrom ne-am deplasat cu 2 săptămâni înainte de zbor. Am mai efectuat niște pregătiri preliminare înainte de lansare și în ziua lansării am urmat un program întreg de pregătire nemijlocită, teste medicale, test al costumului de scafandru cosmic, văzut tot ceea ce aveam de dus în spațiul cosmic, oficial, procese verbale, birocrație – și acolo e birocrație, am semnat o grămadă de hârtii, apoi am fost duși la rachetă, cam cu 2 ore înainte de lansare, ne-am suit în vârful ei, în capsula care urma să ne lase în spațiul cosmic, aceasta s-a închis și timp de 2 ore s-au desfășurat o serie de procese ireversibile legate de lansare. Normal că și noi comunicam parametrii la sol, de la sol ni se transmiteau anumite informații, se studia foarte detaliat timbrul vocii, pulsul, tensiunea – aveam toți senzorii pe noi, se transmiteau prin telemetrie la sol…
Cristian Dumitrașcu:  În ’81…
Dorin Dumitru Prunariu: În ”81, sigur –  pentru a se vedea care este starea noastră. În orice caz, dorința mea de a zbura în spațiul cosmic și de a vedea Pământul de acolo de sus era atât de mare încât, desigur, emoții omenești mă stăpâneau, dar n-am avut nici un moment sentimente de frică. De fapt, se spune că frica și în aviație și în cosmonautică face ca omul să nu mai fie apt să-și îndeplinească misiunea. Trebuie să știi că te pot aștepta orice riscuri acolo sus, inclusiv riscul final. Trebuie să fii pregătit și pentru așa ceva. Și vă spun sincer, eram atât de mobilizați să ne îndeplinim misiunea, eram ofițeri toți, încât acest risc trecea pe un plan mult inferior față de dorința noastră de a îndeplini tot ceea ce aveam de făcut….
Cristian Dumitrașcu: Și importanța misiunii…
Dorin Dumitru Prunariu: Și importanța misiunii, da.
Cristian Dumitrașcu: Ajungem cu discuția în spațiu, pentru că, deocamdată, singurul om din România care a ajuns în spațiu sunteți dumneavoastră. Nu pot să nu vă întreb dacă n-ați plecat în Uniunea Sovietică cu un soi de reticență, având în vedere că îmi spuneați că nu știați limba rusă și având în vedere faptul că v-ați născut într-un oraș, Brașov, dintr-o familie de intelectuali, care la vremea aceea în care v-ați născut dumneavoastră se numea Stalin?
Dorin Dumitru Prunariu: Orașul Stalin, da, este adevărat, așa scrie în certificatul meu de naștere.
Cristian Dumitrașcu: Așa scrie?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, și-l păstrez, normal, ca un document istoric, ceea ce a fost în România în acea perioadă. Desigur, eu m-am născut în 1952, Stalin a murit în 1953, după aceea s-a schimbat numele Brașovului, și-a recăpătat numele vechi istoric, dar în anumite documente a rămas această urmă a sovietismului de atunci. Adevărul este că am plecat cu o oarecare reticență, pentru că eu apreciam mult politica României, politica internațională. Am apreciat mult când trupele Tratatului de la Varșovia, fără România, au invadat Cehoslovacia…
Cristian Dumitrașcu:  ’68.
Dorin Dumitru Prunariu: ’68, este adevărat, au invadat Cehoslovacia, și România a luat o poziție foarte hotărâtă împotriva acestui lucru. De asemenea, aflându-mă deja în pregătire la ruși, în 1979, rușii au invadat Afganistanul și au vrut să ne implice într-un fel de activitate politică, să fim de acord cu ceea ce au făcut ei. Normal că și eu și colegul meu Dumitru Dediu eram ofițeri români în misiune în străinătate și depindeam clar, ca subordonare, de atașatul militar român de la ambasada de la Moscova, imediat l-am sunat, ne-a spus: Se interzice orice participare la așa ceva, sunteți acolo pentru pregătire de specialitate; n-am participat, pentru o perioadă am fost considerați dușmani, dar lucrurile s-au liniștit, s-au potolit pentru că sarcina noastră principală era să zburăm în cosmos nu să împărtășim opiniile politice ale celor care ne pregăteau atunci.
Cristian Dumitrașcu:  Și, în fine, ați ajuns în Cosmos. Întrebare venită din public: cum se vede cosmosul? Cum l-ați văzut prima dată? Ca pe un cer plin de stele noaptea, pe un câmp pe pământ sau pur și simplu negru?
Dorin Dumitru Prunariu: Ca și pe pământ, în momentul în care este zi pe orbită, deci soarele se află deasupra orizontului pe care îl vezi, nu se vede nimic pe cer, cerul este negru, negru curat, nu mai există atmosfera care să-i dea culoarea. În momentul în care soarele trece de partea cealaltă a Pământului și intri în noaptea adevărată și în noaptea cosmică, este acoperit de o puzderie de stele, vezi mai multe decât vezi pe pământ, pentru că nu mai există nici un filtru care să filtreze imaginea ta, nu mai există impurități în atmosferă. De asemenea, ai ocazia să vezi constelații pe care nu le vezi de pe pământ, pentru că tu ocolești Pământul o dată la o oră și jumătate și vezi și constelații nordice și sudice. Desigur, pe toate le-am studiat la planetariu, le-am învățat bine, am învățat și să facem navigație după stele. În cazuri extreme poți să ajungi la așa ceva pentru a putea reveni pe Pământ…
Cristian Dumitrașcu:  Navigați instrumental și și acolo nu?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, navigam instrumental. Practic nava cosmică are traiectoria ei. Singurele manevre se fac pentru a corecta ușor orbita, pentru a te apropia de orbita stației orbitale și-a efectua joncțiunea, dar pentru a reveni pe Pământ, de exemplu, trebuie să orientezi neapărat nava cu motorul principal spre înainte să-l cuplezi, să frânezi, ca traiectoria să se transforme într-o traiectorie balistică și să reintre în atmosferă. Altfel, rămâi un anumit timp, nedeterminat, în spațiul cosmic dacă nu frânezi.
Cristian Dumitrașcu: O altă întrebare din public: cum dormeați și mai ales cum ați reușit să luați aparatul de fotografiat și să veniți cu fotografii de-acolo?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, aici sunt niște povești care îmbracă puțin privatul. De dormit dormeam relativ bine, cel puțin în prima noapte eram extrem de obosit după lansare, după ce am efectuat toate testele echipamentelor de bord, am efectuat prima manevră orbitală pentru a ne apropia de stație orbitală. Practic, pe la 04:00 ne-am culcat, când eu în mod normal mă culcam pe la 23:00 și mă trezeam la 07:00 și dormeam foarte bine. Ei bine, în momentul în care am adormit în spațiul cosmic, într-un sac de dormit, am dormit atât de profund că a doua zi când m-am trezit credeam că sunt acasă la mine și trebuie să plec la serviciu, până când m-am dezmeticit un pic și s-a trezit și colegul meu și ne-am dat seama ce avem de făcut în spațiul cosmic în timpul zborului. Apoi, la bordul stației orbitale, de asemenea, dormit relativ normal. Simțeai nevoia totdeauna să ai o pernă sub cap…
Cristian Dumitrașcu:  Și nu e…
Dorin Dumitru Prunariu: N-ai cum să o pui, pentru că capul plutește în momentul în care adormi, nu mai ai greutate deloc. Din punct de vedere al activității la bord, activitatea noastră a fost intensă. Am avut mult echipamente de asamblat, de efectuat măsurători în diferite domenii de activitate, de la experimente biologice, medicale, astrofizice, tehnologice etc…
Cristian Dumitrașcu:  În interior?
Dorin Dumitru Prunariu: În interiorul stației orbitale, da… nu am avut ieșire în exterior. De fapt, ieșirile în exterior erau excepționale atunci, se efectuau doar la mare nevoie, pentru că erau și acuma sunt cu un grad de risc ridicat. Am avut o colaborare foarte bună cu colegii mei, ne cunoșteam dinainte, toți eram pregătiți profesional foarte bine și am colaborat pe linia aceasta fără probleme. Iar referitor la ce am dus în spațiul cosmic, acel aparat de fotografiat, desigur, la bordul stației orbitale exista aparatură foto, dar aveam un aparat la bord, Practika, care era manual, în care trebuia să fixăm noi blițul, să vedem numărul ghid, să fixăm diafragma, timpul de expunere. Până când reglai un aparat din acesta pierdeai orice instantaneu, iar colegul meu Popov, știind ce se întâmplă la bordul stației orbitale, a făcut rost, prin intermediul unui candidat cosmonaut francez, de un aparat Canon, cumpărat din Vest, un aparat compact, cu peliculă, desigur, pe atunci nu erau aparate digitale, dar care făcea fotografii foarte bune în regim automat, numai apăsai și declanșa automat, se regla totul. Ei bine, am reușit să-l strecurăm, pot să spun, ilegal acuma, la bordul navei cosmice, apoi stației orbitale și fotografiile cele mai bune le-am făcut cu acela. Când ne-am întors la sol, am dat filmele la developat în centrul de pregătire al cosmonauților. Nu aveam unde să le developăm în altă parte, erau filme Kodak, iar cei de acolo, foarte vigilenți, și-au dat seama că unghiul cuprins de aparatul de fotografiat era diferit, nici 50 mm obiectivul normal, nici 24 super angular, era undeva pe la 38. Și imediat și-au dat seama că nu este aparatul de la bord, pentru că noi n-am spus cu ce le-am făcut. Și ne-au întrebat: ”Băieți, hai spuneți acuma despre ce este vorba. Fotografiile sunt atât de bune că dorim să le publicăm. Dacă ne spuneți, tăcem din gură și am închis gura și avem cele mai bune fotografii”. Normal că le-am spus până la urmă, nu s-a făcut caz de acest lucru, dar efectiv am reușit să facem o serie întreagă de instantanee. Sunt fotografiile oficiale care circulă și acuma pe net.
Cristian Dumitrașcu: Telespectatorii le-au văzut deja, în timp ce ne spuneați.
Dorin Dumitru Prunariu: Perfect.
Cristian Dumitrașcu:  Întrebarea despre acel scaun personalizat..
Dorin Dumitru Prunariu: La lansările în spațiul cosmic, indiferent cu ce navă ești lansat, stai culcat pe spate. Vedeți, și fotoliile de la naveta spațială, ele sunt scaune ca de avion, dar naveta este lansată vertical în sus, iar în acele scaune stai tot în poziție culcat pe spate. De ce? Pentru că suprasarcina este atât de mare, ajunge până la aproape 4G, încât presiunea pe organism este foarte mare și nu poți să-ți păstrezi conștiința și să respiri decât în poziție culcat, pe spate. Dacă ai sta în picioare, această suprasarcină ți-ar duce sângele în partea inferioară a organismului și ți-ai pierde cunoștința pur și simplu. Deci, culcat pe spate, iar fotoliul în care stai, se numește simbolic fotoliu, este de fapt un suport făcut exact după forma corpului tău. Noi am fost turnați în ghips, după forma exactă a corpului fiecăruia dintre noi s-a făcut o scoică care a fost capitonată ulterior, care are centuri de siguranță, aceea este montată fix în nava cosmică, iar dacă schimbi nava cosmică, pentru că se întâmplă de multe ori să fii lansat cu o navă și să te întorci cu o altă navă, care e de mai mult timp la bordul stației orbitale – noi nu am avut nevoie de așa ceva, dar se practică acest lucru, scoica aceea o demontezi și o montezi în cealaltă navă, pentru că, la revenire, cu o capsulă care are cam 2,5 tone, 2 metri diametru, 2 metri înălțime, intrarea atmosferă este foarte trepidantă, aș spune. Intri cu 28.000 km/oră până pe la 12,5 km frânezi doar datorită frecării cu aerul, până pe la 900 km/oră, viteză subsonică deja, când se pot deschide parașutele, iar în tot acest timp, care durează cam un sfert de oră, treci prin perioade în care suprasarcina este mare, capsula are un sistem de stabilizare care lucrează foarte dur, cu niște motoare de stabilizare astfel încât să mențină suprasarcina la un nivel nu mai mare de patru, deci vibrațiile, trepidațiile sunt foarte mari, iar șocul când se deschide parașuta este și el destul de mare, deci trebuie să fii imobilizat complet pentru a nu se deplasa coloana vertebrală sau, eu știu, ceafa, capul. Totul este perfect în acea scoică, legat în centuri de siguranță, și reziști.
Cristian Dumitrașcu:  Vă mulțumim tare mult…
Dorin Dumitru Prunariu: Cu multă plăcere.
Cristian Dumitrașcu:… pentru că ne împărtășiți aceste lucruri nu doar nouă, ci iată, Astrofestul la care ați participat în fiecare an, conferințele pe care le susțineți. Chiar săptămâna viitoare vom fi, veți fi la Mediaș, vom fi și noi acolo la Muzeul Aviației și ar fi, către final, de vorbit despre un subiect pe care nici până acum nu l-a deslușit nimeni de pe pământ: ne vom întâlni cu extratereștri?
Dorin Dumitru Prunariu: Este într-adevăr o întrebare care incită spiritele. Trebuie să fim conștienți de faptul că în univers există viață și în altă parte. Este dedus științific acest lucru fără să avem dovezi concrete acum. În afară de aceasta, gândiți-vă că planeta noastră, Pământ, este o mică planetă dintr-un sistem stelar aruncat undeva la marginea unei galaxii, care e formată din miliarde de stele care au sistemele lor planetare. Deci e imposibil ca în altă parte, undeva, să nu existe viață. Cum s-a dezvoltat pe Pământ, mai devreme sau mai târziu decât în alte părți, aceasta este cu totul altă problemă. Probabil că în alte lumi care s-ar putea să ne investigheze de la distanță, tehnologia și viața să se fi dezvoltat măcar cu 100.000 de ani înaintea noastră. Vă dați seama ce ar însemna 100.000 de ani diferență științifică, tehnologică? Probabil că dacă există aceste inteligențe extraterestre, stăpânesc anumite fenomene fizice pe care noi nici nu le cunoaștem încă, pe care urmează să le descoperim. Noi nu putem controla deocamdată câmpul gravitațional. Câmpul magnetic, electromagnetic îl controlăm, știm cum este, știm ce este câmpul gravitațional, dar nu-l putem deocamdată controla. Când o să controlăm și câmpul gravitațional vom putea să zburăm printre stele cu o viteză extraordinar de mare, fără să ne afecteze ca ființe. Dar, de la aceasta până la omuleții verzi care s-ar învârti pe Pământ, cu care ne întâlnim, este o distanță destul de mare. Deci acolo nu pot să fac nicio afirmație, pentru că nici n-am observat personal și, din discuțiile pe care le-am avut cu mulți colegi, problema este controversată. Au început să se desecretizeze o grămadă de informații ale ministerelor apărării, în Statele Unite, Anglia, și alții au desecretizat o serie de informații. Se pare că există totuși fenomene care sunt necunoscute nouă, pe care nu le putem explica prin ceea ce cunoaștem normal pe pământ și probabil că există și extratereștri. Dar afirmația mea sigură este că există viață și în altă parte în univers.
Cristian Dumitrașcu:  Vom mai avea vreun astronaut, cosmonaut român, credeți?
Dorin Dumitru Prunariu: În mod sigur vom avea, dar într-o perioadă de timp încă neprevizibilă. Din păcate, atunci când am zburat eu în spațiul cosmic am făcut parte dintr-un program internațional, programul „Intercosmos”. În acordul semnat între guverne atunci pentru acel program se stipula clar faptul că vor fi lansați și cosmonauți din țările partenere. În acordul pe care îl avem acum semnat cu Agenția Spațială Europeană, suntem membri plini ai ei, avem posibilitatea să participăm la selecții de candidați cosmonauți, astronauți. Numai că necesitățile europene sunt atât de mici încât din 12.800, aproximativ, de candidați, câți au fost prezentați în anul 2022, la finalizarea selecției, în toamna lui 2022 au fost selecționați doar șase noi candidați astronauți și dacă să spunem 1000, din cei 12.000 erau foarte buni, 100 ar fi fost excepționali, între ei probabil că au fost și români, selecția finală se face după contribuția țărilor la bugetul ESA, la programele europene ș.a.m.d. Iar noi am fost puțini handicapați în acea perioadă.
Cristian Dumitrașcu: Domnule general, Dorin Dumitru Prunariu, este adevărat că Nicolae Ceaușescu v-a interzis numele acesta Dorin?
Dorin Dumitru Prunariu: Da, nu e vorba neapărat de Nicolae Ceaușescu, era sistemul de propagandă al Comitetului Central, atunci al partidului. Au considerat că Dumitru Prunariu sună mai hotărât, mai ferm și că acest nume Dorin, pe care mi l-au pus părinții, Dumitru a fost după nași, ar fi bine să fie eliminat. N-am fost de acord, desigur, m-au întrebat, dar am fost de acord în final ca în presă să apară numai Dumitru Prunariu. Așa că toată lumea m-a știut foarte mulți ani numai ca Dumitru Prunariu, iar Dorin au crezut că este un diminutiv de la Dumitru. Nu, este unul din numele mele, cel pe care m-au strigat întotdeauna membrii familiei și prietenii.
Cristian Dumitrașcu:  Deci a fost doar o treabă de branding din păcate, de propagandă…
Dorin Dumitru Prunariu: Da, sigur.
Cristian Dumitrașcu: Mă bucur că am reușit să facem interviul chiar în ziua de 22 mai. Vă așteptăm de fiecare dată cu mare plăcere, cu mare drag, să veniți din nou la armată, acolo de unde ați pornit…
Dorin Dumitru Prunariu: Cu plăcere.
Cristian Dumitrașcu:  … și mai cu seamă să vă întâlniți cu tinerii aviatori, cu studenții. Domnule general, am onoarea să vă salut!
Dorin Dumitru Prunariu: Toate cele bune, multă sănătate tuturor!
Cristian Dumitrașcu: Mulțumesc!

Ioan Mircea Pașcu: Nu poți să înțelegi unde ești astăzi dacă nu știi de unde ai plecat ca să ajungi aici

Publicat de prosavioleta, 5 martie 2024, 12:14

Cristian Dumitrașcu: Domnule ministru Ioan Mircea Pașcu, bine ați revenit la această, iată, a doua ediție în programul nostru de promovare a acestor 20 de ani de la intrarea în NATO.
Ioan Mircea Pașcu: Mulțumesc pentru invitație!
Cristian Dumitrașcu: Acum 20 de ani, România câștiga una dintre cele mai mari bătălii din istorie și am să-i spun „Bătălia pentru NATO”. Așa se numește și cartea dvs., o carte de memorii în care ați surprins cele mai importante momente ale acelei bătălii, precum i-ați spus.
Ioan Mircea Pașcu: Am ales titlul ăsta pentru că realmente a fost o bătălie să intrăm în NATO, a fost o competiție. Noi a trebuit să îi convingem pe occidentali că suntem demni să fim primiți în NATO, pot conta pe noi atunci când e nevoie și nu așa de, cum spun unii, că practic am fost luați cu forța, ca să spunem așa, cum susțin rușii. De fapt, rușii sunt nervoși, reproșează Statelor Unite că au acceptat să ne ia în NATO, să dea curs solicitării noastre. Or, noi am intrat în condițiile în care a fost o decizie națională sprijinită de toate partidele politice, sprijinită de popor, de populație în măsură foarte mare și, ca atare, a trebui să parcurgem toți acești pași. Cheia acestui succes, ca să spunem așa, a fost reforma organismului militar. Apăruseră câteva studii înainte care susțineau exact lucrul acesta. De pildă, Chef Smyth’s de la Universitatea Națională de Apărare din Statele Unite a fost cel care a scris că testul României va fi reforma militară. Deci, asta a fost chestiunea și atunci când am venit ministru, am urgentat rapid această reformă militară. Vă aduceți aminte că era un map tixit cu obiective, pentru că am crezut că, dacă ne asumăm mai multe obiective, asta o să facă o impresie mai bună. Bulgarii au avut numai o şesime din obiectivele noastre, și au îndeplinit mai multe din ele și procentajul lor de îndeplinire era mai bun ca al nostru. Când am ajuns la NATO, atunci, imediat în primele zile după ce am preluat funcția, întrebarea a fost: bă, voi sunteți serioși, mai vreți să intraţi în NATO? Deci de aici am plecat și cu o echipă foarte bună, cu generalul Mihail Popescu și cu ceilalți, cu Mircea Mureșan, cu alții care au fost în echipă atunci, am reușit să demarăm acest proces, să facem operaționalizarea, care a însemnat pe de o parte, diminuarea numărului de unități militare, ceea ce a însemnat că armamentul lor a intrat pe stoc și în același timp, operaționalizarea celor care au rămas, adică capacitatea de luptă dovedită. Ne-a ajutat foarte mult și participarea în Afganistan, ulterior și în Irak, pentru că în felul acesta cea mai mare parte a Armatei Române a căpătat experiență de luptă efectivă pe câmpul de luptă și în felul acesta am căpătat o armată pe care toată lumea a lăudat-o ca fiind foarte bună, așa că vă spun încă o dată în ansamblu, esența a fost succesul reformei militare.
Cristian Dumitrașcu: Este important că spuneți și dvs. treaba asta, că armata a avut un rol important, pentru că cu cât se îndepărtează această dată de la aderare și iată, se vor împlini 20 de ani de atunci…
Ioan Mircea Paşcu: Mulți viteji se arată.
Cristian Dumitrașcu: Exact. Sunt mai mulți invitați care afirmă asta, au spus-o înainte, că armata este una importantă, putând fi bănuiți de parti priuri. Pare că vrem să ne lăudăm, însă dvs. ați fost ministrul apărării atunci, a fost în stafful… e o informație de la sursă și a fost cu sacrificii această reuşită.
Ioan Mircea Paşcu: Sigur că da.
Cristian Dumitrașcu: Militari care au plecat în disponibilizare. Și foarte, foarte multe alte eforturi.
Ioan Mircea Paşcu: Exista această formulă că să se dea salarii compensatorii. A fost ordonanța aceea 7,  s-au dat salarii compensatorii, însă acestea erau plătite într-o lungă perioadă de timp. Omul nu simțea nimic și atuncea una dintre măsuri în guvern a fost să urgentăm acest lucru și banii să fie dați cât mai repede, astfel încât oamenii să simtă lucrul ăsta, dacă voiam realmente ca ei să aleagă această opțiune. N-a fost nimeni dat afară, ca să spunem așa, a fost opțiunea lor. Au fost și cazuri în care unii au luat acești bani și după aceea s-au întors în justiție împotriva noastră, susținând că au fost forțați să facă acest lucru. Și a trebuit să lămurim și aceste lucruri, dar în ansamblu, așa s-a făcut.
Cristian Dumitrașcu: Care au fost acei colegi, acei oameni la conducere atunci care au avut această viziune pe care alții n-au avut-o? Era o perioadă în care Rusia, după cum spunea și un invitat aici, la interviul săptămânii, era în genunchi, între ghilimele, sigur, a fost o metaforă. Nimeni nu se aștepta atunci că Rusia și-ar putea reveni în sensul acesta rău, în care noi știm în istorie ce s-a întâmplat cu invaziile şi toate lucrurile pe care noi le-am avut negative de acolo, de la est. Dvs ați declarat într-un interviu că v-ați așteptat și că eraţi convins că Rusia va reveni la aceste practici.
Ioan Mircea Paşcu: Asta a fost rațiunea pentru care am și optat pentru intrarea în NATO. Noi am perceput această trecere de la fosta URSS la Rusia și republicile componente ca o fereastră de oportunitate. Știam că ea se va închide și din punctul ăsta de vedere trebuia să o valorificăm cât timp era deschisă, respectiv până când Rusia nu-și va fi revenit. Și iată că până la urmă această judecată s-a dovedit corectă, pentru că Rusia și a revenit și a început să resolicite tot ceea ce a pierdut. Și vreau să vă spun că în 1995 am participat cu dl general Cioflină, care era șeful Statului Major General, la o vizită în Statele Unite ale Americii, prilejuită de participarea la un exercițiu PFP, mare, care se ținea în Statele Unite. Și acolo am ajuns mai întâi la Washington și am fost, pentru că era o delegație totuși de nivel, preluați de Departamentul Apărării, am fost cazați într-un compound care ținea de marina militară. Era amiralul Borda încă, înainte să se sinucidă – amiralul Borda era comandantul marinei militare – generalul Shalikashvili era șeful Comitetului mixt al șefilor de Stat Major și vreau să vă spun că într-o seară au oferit ei o plimbare pe Potomac cu iahtul Departamentului Apărării – aveau și orchestră, era totul la ștaif așa și am avut o discuție personală cu Shalikashvili şi Shalikashvili mi-a confirmat atuncea ce simțeam noi instinctiv și a spus: domnule, nu o să fie deschisă mult timp fereastra asta de oportunitate. Sfatul meu este să faceți tot ce e posibil să o valorificați și să intrați în NATO. A spus el. Și deci, din punctul ăsta de vedere cred că lucrurile se leagă. A fost clar. De altfel, să știți că Rusia este o țară, ca și Statele Unite ale Americii, sunt țări despre care profesorul Postolache, îmi aduc aminte, spunea: domnule, sunt țări care sunt destinate să câștige. Sunt prea mari ca să piardă – ‘too big to fail’ și aceste lucruri, ‘ups and downs’, la un moment dat se corectează. Şi să ne aducem aminte că Rusia Sovietică a pierdut jumătate din teritoriul european, la pacea de la Brest-Litovsk, numai ca să obțină pace acolo, să se poată ocupa de treburile interne, de revoluție ș.a.m.d. Bineînțeles că la al doilea război mondial a cucerit tot și mai mult decât atâta. Deci, bazați pe aceste experiențe, ne-am așteptat că va veni un moment în care Rusia va redeveni puternică și va solicita ce a pierdut, ceea ce s-a și întâmplat. Și, ca atare, am zis, domnule, să fim pe partea sigură a străzii când lucrul ăsta se întâmplă și asta a fost chestiunea care ne-a împins de la spate. Nici nu erau alte opțiuni. România avea nevoie de o garanție de securitate și singura garanție cea mai puternică existentă la momentul acela a fost tratatul NATO.
Cristian Dumitrașcu: Avem 20 de ani fără aproximativ o lună de când suntem pe partea sigură.
Ioan Mircea Paşcu: Da, 29 martie.
Cristian Dumitrașcu: De când suntem pe partea sigură a străzii. Venind către studenții dvs. și către această activitate didactică, felul în care ați reacționat dvs. în momentul în care Putin înaintea războiului din Ucraina a început să ceară să revină la zona de influență dinainte de 1997, putem lesne bănui care a fost reacția dvs. Ați avut discuții cu studenții dvs.? Aveți o idee despre cât de grav li s-a părut lor, ca oameni care sunt tineri și care n-au trăit vremurile trecute?
Ioan Mircea Paşcu: Vedeți dvs., această chestiune ține de o anumită educație anterioară pe care studenții au avut-o. Am făcut un mic test ieri la curs și am întrebat câți dintre ei au făcut istorie serios; și cineva mi-a spus, o fată zice ‘eu am avut și la bacalaureat istorie’ și lucrul ăsta e bun, pentru că te poți baza. Cursul meu privește politica de securitate a României și primul curs a fost până la primul război mondial și referirile istorice sunt fundamentale în acest … Nu poți să înțelegi unde ești astăzi dacă nu știi de unde ai plecat ca să ajungi aici. Și depinde de această conștientizare, înțelegeţi? Unii conștientizează mai mult, alții mai puțin. Din punctul ăsta de vedere nu există același nivel. Toată chestiunea este să reușești să-i conștientizezi tu, adică să-i trezești la realitate, să le trezești interesul și în același timp să le răspunzi la întrebările pe care inevitabil le au. Și îi încurajezi să pună întrebări inclusiv în timpul cursului, adică întrerupeți, întrebați. Şi ieri mi-a plăcut că la cursul al doilea pe care îl fac online, este un curs în limba engleză, un masterat în limba engleză privind NATO, în care am niște studenți din Turcia, din Nigeria, din Kenya, am fost întrerupt frecvent cu tot felul de întrebări și am răspuns la acele întrebări. Însă, vedeți, întrebările lor sunt inevitabil legate, cantonate în prezent, în momentul actual, nu au o persectivă, nu poţi să judeci, să spunem aşa, printr-o acumulare, și de aici să vadă ce tendințe există, în ce direcție ne îndreptăm. Asta este o chestiune care se formează cu timpul, ține și de calitățile individuale ale studenților. În ansamblu, nu mă pot plânge. Am cursuri și cu oameni de la dvs. din minister și pot să spun că există un mare interes. Dar oamenii aceștia sunt mai copți, ca să spun așa, comparativ cu studenții, care abia acum mai intră pe băncile facultății.
Cristian Dumitrașcu: V-am întrebat pentru că este și o întrebare personală. M-am tot gândit la miracolul pe care l-am trăit la puțini ani după ’89, în care noi ieșisem din blocul comunist, am fi avut foarte, foarte ușor șansa de a nu intra NATO și de a păstra o neutralitate mincinoasă, așa cum se tot spune acum: „hai să fim neutri, hai să…”. Unde a fost declicul ăsta în care noi am pornit-o către direcția vest?
Ioan Mircea Pașcu: Nu exista altă soluție. Vedeți, am avut o situație specială pe undeva, întrucât România a fost singurul interlocutor valabil al Uniunii Sovietice în cadrul Tratatului de la Varșovia, nimeni n-avea curajul să ridice problemele cu Uniunea Sovietică, cum avea România. Și noi aveam problemele noastre, dar erau mulți dintre ceilalți aliați care veneau la noi și ne rugau, zice: „Domnule, când vorbiți cu rușii, întrebați-i și de chestia asta, că asta ne interesează pe noi” – și noi făceam asemenea servicii. Și, deci, noi, în momentul în care s-a prăbușit Tratatul de la Varșovia și am participat la ultima ședință a Tratatului de la Varșovia, nu pentru că am știut că e ultima și de aia m-am dus, ci pentru că așa a fost viața, am avut ocazia să spun la NATO că eram singurul ministru al apărării dintre cei NATO care am participat la ultima ședință a Tratatului de la Vașovia, adică și la celălalt pact.
Cristian Dumitrașcu: Și nu era puțin lucru.
Ioan Mircea Pașcu: Nu era puțin lucru. Puteai să faci diferența de… Mă rog, nu știam eu prea multe că am participat numai la două întâlniri, ultimele două, au mai fost și unele militare, la alea n-am avut ce să caut, dar noi am simțit atunci și am susținut toți, că a fost și o discuție în CSAT în care am sprijinit punctul de vedere să milităm pentru desființarea Tratatului de la Varșovia. Dar, în felul ăsta, noi am rămas suspendați, pentru că am fost și cei mai clonțoși din Tratatul de la Varșovia, am rămas fără acoperirea Tratatului de la Varșovia, în bătaia vântului. Aveam nevoie ca de aer de o garanție de securitate. Și atunci, singura garanție de securitate a fost aderarea la NATO și ulterior la Uniunea Europeană, pentru că amândouă sunt tot o garanție de securitate, două fețe ale aceleiași monede. Dar vreau să vă spun următorul lucru: surpriza mea a fost să constat că toți acești aliați vajnici ai Uniunii Sovietice, care nu ieșeau din cuvântul Uniunii Sovietice, ne puneau anumite obstacole și spuneau „Bă, nu credeți în români, că ăștia sunt trădători. Ați văzut? Nici Pactul de la Varșovia nu l-au onorat, luptau împotriva pactului și încercau să facă și să dreagă. Pe când noi, noi am fost loiali Tratatului de la Varșovia, vom fi loiali Tratatului NATO”.
Cristian Dumitrașcu: Cu alte cuvinte, nu au venit cu noi când ne-am dus peste cehi la Praga.
Ioan Mircea Paşcu: Apropo de asta există o chestiune, o să v-o povestesc… dar când mi-au spus lucrul ăsta și cei de la NATO, au văzut că știam care e sursa unei asemenea întrebări. Am răspuns: zic, domnule, nu vă supărați, tratatul de la Varșovia era un tratat în care trebuia să te lupți, să-ți aperi interesele naționale și să ți le impui. NATO ţi le apără, pentru că e organizat democratic, ai regula consensului. Deci nu va fi nevoie ca România să fie la fel de vocală în NATO, cum a fost în tratatul de la Varşovia, sau nu e NATO așa? Și atunci cu chestia asta s-a terminat. Dar apropo de cealaltă chestiune cu Cehoslovacia, vreau să vă spun că la ultima reuniune a Tratatului de la Varșovia, când s-a dat cuvântul la delegații… toată lumea, au început cehii, a fost o dispută acolo, că polonezii au vrut… Wałęsa a vrut să se facă Varşovia -Varşovia și a câștigat Václav Havel, până la urmă, că era vorba de noi valori ș.a.m.d. Și până la urmă, delegația poloneză a venit în ultimul moment, ne-a lăsat în suspans- participă sau nu participă. Până la urmă a participat și-mi aduc aminte că am stat, s-a anunțat că vine delegația poloneză și m-am dus și eu în capul scărilor, Palatul Cernin, care al Ministerului de Externe ceh. Acesta a fost locul unde s-a desfășurat această reuniune. Și m-am dus în capul scărilor și am văzut o delegație de mustăcioși, polonezi, așa, foarte marțiali, au venit așa și când au urcat la nivelul meu, toți ne ajungeau până aici, mă rog, au intrat în sală, s-au dus acolo, a fost Wałęsa cu ceilalți, așa, s-au așezat. Petre Roman s-a dus să-l  salute pe Wałęsa și au stat de vorbă nu știu ce, înainte să înceapă ședința și a început toată lumea să spună: ”cât am așteptat acest moment, cât am sperat în inima noastră ca să vină momentul ăsta, să scăpăm o dată de jugul ăsta al Tratatului de la Varșovia”. Băi, ai naibii, ia uite, și atunci am introdus și noi o frază în discursul domnului președinte Iliescu și eu am spus așa: dacă în 1968 am declinat invitația de a veni la Praga, acum am acceptat-o cu plăcere și am introdus și noi o chestiune așa în treaba asta și vreau să vă spun că șeful delegației sovietice era Ghenadi Ianaev, care peste o lună de zile era unul dintre puciști și acest Ghenadi Ianaev a spus: fraților, zice, eu sunt în momentul de față total debusolat, pentru că până la această ședință eu nu știam decât de cererile voastre să vă dăm ajutor, să vă sprijinim, să vă nu știu ce… Și acuma aflu că de fapt abia așteptaţi să scăpați de noi ș.a.m.d. Deci omul… Dar vreau să vă spun următorul lucru: după părerea mea, Uniunea Sovietică a tratat România mai bine decât tratează Rusia, România.
Cristian Dumitrașcu: Asta e o afirmație foarte importantă.
Ioan Mircea Paşcu: Da, din experiență proprie pot să spun că așa stau lucrurile. Tot ce am auzit eu personal de la ruși în momentul de față au fost miștourile și glumițele domnului președinte Putin la adresa României.
Cristian Dumitrașcu: Şi o retorică foarte agresivă.
Ioan Mircea Paşcu: Şi amenințări, ameninţările domnului Medvedev, Zaharova și toți ăștia care sunt trâmbiţele războiului în Ucraina.

Cristian Dumitrașcu: Nici în Războiul Rece nu se folosea atât de des cuvântul război, război nuclear.
Ioan Mircea Paşcu: Nu. Dl. Medvedev, singura chestiune așa, eu stau și mă întreb: Medvedev a fost cel pentru care Statele Unite, pe vremea lui Obama, cu dl. Biden vicepreședinte, a oferit resetarea relațiilor cu Uniunea Sovietică, cu Rusia. Resetarea! Adică: domnule, ștergem și punem totul de la zero, deși Georgia avusese loc. Dar s-a sperat că, cu chestia asta, îi vor da suficientă autoritate lui Medvedev să vrea în continuare să rămână el și să nu vină Putin înapoi. A venit Putin, s-a terminat, domnul Medvedev a dispărut urgent și iată-l astăzi ce-a ajuns.
Cristian Dumitrașcu: Dacă nu cumva a fost de la început asta.
Ioan Mircea Paşcu: Probabil că da. Și atunci problema este pentru cine ați oferit acest lucru.
Cristian Dumitrașcu: Exact! Domnule ministru Ioan Mircea Pașcu, vă mulțumesc foarte mult pentru că ați fost cu noi și în această a doua ediție. Vă mai așteptăm!
Ioan Mircea Paşcu: Mulțumesc! Voi reveni dacă mă chemați.
Cristian Dumitrașcu: Mulțumim!

Marian Voicu: Sunt emoții la Chişinău, starea de spirit nu este cea mai optimistă. Întâmplarea face ca anul acesta moldovenii să comemoreze războiul din Transnistria izbucnit în urmă cu 30 de ani

Publicat de Gabriel Stan, 9 mai 2022, 17:09

Invitat la subiectul săptămânii a fost jurnalistul și scriitorul Marian Voicu, care a realizat o analiză a situației din Transnistria, zonă ruptă în urmă cu 30 de ani din teritoriul Republicii Moldova, acolo unde, în ultimele săptămâni, s-au intensificat acțiunile de propagandă și manipulare din partea Rusiei. Interviul a fost realizat de Cristian Dumitrașcu, de la Radio România Actualități.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Bine ați venit, domnule Voicu!

Marian Voicu: Bună ziua! Mulțumesc pentru invitație.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): V-am sunat pentru că aveți o experiență vastă în spațiul să zicem ex-sovietic și nu numai, ați fost chiar manager de proiect la înființarea postului Radio Chișinău, un post al Societății Române de Radiodifuziune, dar aveți și o carieră publicistică ”Matrioșka mincinoșilor” este o carte foarte interesantă și care vorbește despre lucrurile pe care le vom discuta astăzi: fake news, manipulare, populism.

Ceea ce ne așteptam că se va întâmpla, iată că de câteva săptămâni încoace se confirmă, acel atac sub steag fals în Transnistria, este un spațiu foarte complicat pe care puţini îl înțeleg şi dumneavoastră vorbiți des și în emisiunea de la TVR 1 în ”Fake news”, despre asta, cum credeți că stăm noi, în fine cum credeți că stau frații noștri din Basarabia, în această situație și în aceste zile complicate?

Marian Voicu: Sunt emoții la Chişinău, starea de spirit nu este cea mai optimistă, mai ales că se apropie 9 mai – și vom vorbi despre asta. Întâmplarea face ca anul acesta moldovenii să comemoreze războiul izbucnit în urmă cu 30 de ani, războiul din Transnistria care în opinia mea a fost Primul Război hibrid de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Atunci, rușii au folosit pentru prima dată pretextul apărării minorității ruse din Transnistria, față de așa numiții naţionalişti moldoveni; a fost invocat şi atunci un genocid și celebră sintagma ”lumea rusă” și doctrina Karaganov, inventată în 1990.

După aceea, au urmat incidente similare și a fost folosit din nou pretextul în cazul agresiunii împotriva Georgiei, şi apoi Ucrainei în 2014. Spuneam că, la 30 de ani de la războiul din Transnistria, iată că au loc aceste incidente, exploziile de la Ministerul Securității din Tiraspol, releele de televiziune dezafectate din Maiac și aerodromul de la Tiraspol, sunt explozii care nu au fost revendicate de nimeni.

Există trei variante pentru aceste incidente. Kievul acuză Moscova că a inventat o diversiune, acel război sub steag fals, de care ați amintit. Kievul acuză aşadar Moscova. Moscova acuză Kievul că pregătește o agresiune împotriva transnistrenilor, iar Chişinăuul a fost mai rezervat, i-a acuzat pe radicalii din structurile de forță din Transnistria că vor să intre în război și atunci au organizat aceste diversiuni.

Președintele aşa-numitei republicii Transnistrene,  Krasnoselskii, a spus că situația este stabilă. E posibil ca Krasnoselskii să fie de partea pacifiștilor să spunem și n-ar fi rău să amintim aici şi că soția lui  Krasnoselskii are cetățenie română și este un aspect interesant pentru că în acest moment, peste 60% din comerțul acestei enclave, nerecunoscute de nimeni, este cu UE.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Sunt rațiuni economice, fără îndoială, este prima oară când aflu, e interesant că soția are cetățenie română, dar sigur că da, știm cu toții că din rațiuni economice, el este un pacifist convins.

Marian Voicu: Exact. Este un tip pragmatic, ca de altfel mulți oameni de afaceri transnistreni care sunt în acest moment mai mult legați prin business de Kiev şi Chişinău, decât de Moscova.

De altfel, transnistrenii au organizat de două ori referendumuri în care s-a votat în favoarea alipirii la Federația Rusă, numai că Moscova a refuzat de două ori această invitație şi e interesant pentru că atunci când s-a făcut referendumul în Crimeea, Moscova a spus: iată, dacă locuitorii Crimeei vor să ni se alăture, atunci noi trebuie să acceptăm.

Deci pretextele sunt diverse, și Moscova manipulează aceste evenimente, în funcție de cum își dorește să arate viitorul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Cum vedeţi compoziția societății din Republica Moldova? – și vă întreb asta pentru că sigur aveți o imagine mai clară decât mulți dintre noi, având în vedere că ați cunoscut Republica Moldova, atunci în 2011, când ați pornit Radio Chișinău acolo și de atunci ați urmărit cu mare atenție spațiul acesta. Este o populație rusofonă și chiar de origine rusească acolo. Se pot ei activa acum, mai mult decât în trecut?

Marian Voicu: Cred că situaţia este comparabilă cu cea din Ucraina, în sensul în care etnicii ruși din Ucraina nu au primit armata rusă cu flori, așa cum se aștepta Putin. Au circulat numeroase mesaje pe rețelele sociale, în care etnicii ruşi din Republica Moldova, atunci când a început războiul, în urmă cu două luni, au spus: „Nu vrem ca și noi să fim eliberaţi de către armata rusă”.

În schimb, în ultimele două săptămâni se întâmplă ceva interesant – România și Republica Moldova au devenit ținta propagandei ruse. Republica Moldova pentru că a adoptat un pachet legislativ foarte interesant și foarte important pentru combaterea dezinformării ruse și probabil că moldovenii sunt în acest moment cei mai avansați în acest domeniu în Europa.

În primul rând, au interzis litera „Z” şi panglica Sfântului Gheorghe, ca simboluri ale propagandei ruse de război – doar Germania a mai făcut asta în privința literei „Z” – iar Moscova s-a supărat teribil pentru că fosta lor mică colonie a îndrăznit să facă lucrul ăsta și se cere pedepsirea Republicii Moldova, mai ales că există şi o apropiere în acest moment de Uniunea Europeană, au făcut o cerere de aderare.

Charles Michel, preşedintele Consiliul European, a fost miercuri la Chișinău și a promis o asistenţă în toate planurile, și financiară și instituțională, dar și sprijin militar și acest lucru a fost pe larg comentat de propaganda rusă.

Iar România a devenit obiectul propagandă ruse pentru că câțiva oameni politici români au fost la Kiev, au fost primiţi de președintele Zelenski și au promis sprijin inclusiv militar, dacă se va lua o astfel de decizie comună, la nivel european.

Iar agresiunea cibernetică de zile trecute revendicată de gruparea rusă Killnet fost primul atac împotriva României, un atac despre care liderii sau oficialii NATO ne-au prevenit încă de la începutul războiului că va avea loc.

Aşadar, putem spune că în acest moment şi noi suntem și în război informațional și în război cibernetic. Așadar, în acest moment, etnicii ruşi din Republica Moldova care, conform ultimului recensământ, ar fi undeva la 15%…

Reporter: Doar?

Marian Voicu: Doar. Şi aici nu îi socotim, bineînțeles, pe etnicii ucraineni. În acest moment al activării propagandei ruse, mai ales că se apropie și ziua de 9 mai, care este sărbătorită de Kremlin ca ziua victoriei, deşi pacea a fost semnată în 8 mai – şi aici este o altă poveste interesantă – au început în Găgăuzia, în Bălți, unde există o minoritate importantă rusă, să îndemne la nesupunere civică, adică la purtare a panglicii Sfântului Gheorghe și la ieșirea în stradă în ziua de 9 mai, asta se întâmplă și la Chișinău, iar liderii socialişti, în frunte cu fostul președinte Igor Dodon, îndeamnă la nesupunere civică.

Va fi interesant să vedem luni, 9 mai dacă vor exista evenimente în Republica Moldova pe care Moscova le poate instrumentaliza și le poate folosi pentru retorica războiului.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Către finalul interviului, mi se pare relevant să spuneți câteva cuvinte despre proiectul la care participați, despre site-ul Veridica, pentru că acolo vă ocupați chiar de știrile false, de combatere a manipulării și, din câte știu, de foarte puțin timp ați intrat și cu informație în limba rusă.

Marian Voicu: Da, este adevărat şi vă mulţumesc pentru că ați adus în discuție acest subiect. Suntem una din puținele platforme de demontare a știrilor false de aici, din România, și cred că suntem și singura publicație care are corespondenţi de presă în mai toate capitalele din Europa Centrală și de Est, pentru că acesta este al doilea profil al publicației – cel de politică externă – mai ales că în toate țările din Europa de Est există cam același etos și sunt vehiculate cam aceleaşi narațiuni farse.

Suntem cam 30-40 de colegi, facem această activitate de „debunking” zilnic. Conținutul este accesibil în română, engleză și, din 3 mai, Ziua Libertății de Exprimare, și în rusă și suntem citiți cam în 120 de țări.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Mulțumesc! Invitat la „Subiectul săptămânii” a fost Marian Voicu, jurnalist și scriitor.

Cristian Dumitraşcu (realizator rubrică): Vă mulțumesc mult pentru această oportunitate! Vă doresc numai bine dumneavoastră şi ascultătorilor dumneavoastră!

Walesa a explicat motivul din cauza căruia sunt înlăturate monumentele închinate soldaţilor-eliberatori sovietici

Publicat de Camelia Teodosiu, 27 decembrie 2018, 11:30

Soldaţii sovietici care au eliberat Polonia nu merită ca monumentele care le-au fost înălţate să fie dărâmate; cauza care stă la originea incidentelor care se produc în republică se ascunde în mentalitatea poloneză, a declarat, într-un inteviu pentru agenţia rusă RIA-Novosti, fostul preşedinte al ţării, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1983, Lech Walesa. ”A fost vorba, totuşi, de înrobire. Polonia nu era liberă. Polonia nu se conducea singură. De la o robie am ajuns în alta. Acesta este adevărul”, a spus Walesa.

Pretenţiile Poloniei faţă de Uniunea Sovietică nu-i au în vedere pe soldaţi, a remarcat totodată liderul polonez. ”Soldaţii nu sunt vinovaţi, cimitirele nu sunt vinovate, dar ce să-i faci dacă asta este mentalitatea oamenilor”, a spus fostul preşedinte. ”Cu nemţii am luptat mai mult decât cu ruşii; dar cu nemţii există deja înţelegere reciprocă, însă cu ruşii nu există. Pentru că nemţii au recunoscut tot ce au făcut, iar mărturisirea a fost sinceră. Rusia nu a mărturisit niciodată. Pentru a face asta este nevoie de adevăr şi sinceritate”, a conchis Walesa.

Potrivit RIA-Novosti, în toamna anului 2017, în Polonia au intrat în vigoare amendamentele la Legea privind interzicerea propagandei comunismului sau al oricărui altui sistem totalitar. Între altele, legea presupune înlăturarea monumentelor sovietice.

România in doliu. Regele Mihai s-a stins din viață!

Publicat de Andrei Cretoiu, 5 decembrie 2017, 15:25

Mihai I a fost ultimul rege al României.
A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947.
Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena.
Din partea tatălui a fost nepot al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, iar din partea mamei nepot al Regelui Constantin al Greciei.
Astfel, Mihai al României a fost descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei si Portugaliei.

Regele Mihai a fost ste stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă, fiind văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Mihai I a devenit pentru prima dată Rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate.
Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care din pacate pentru tara nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență.
Detronat de propriul sau tată, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia.

Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența.
Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă dar nu a fost pregătit pentru domnie.

În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut, fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul.
La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai.
Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, Regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații.
Astfel, Regele Mihai nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Când balanța războiului s-a întors iar forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944 prin arestarea Maresalului Antonescu și restaurarea Constituției din 1923.
Uniunea Sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit.
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, Regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor.
În protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței.
Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”.
La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată…pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

În ianuarie 1948 Regele Mihai a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a puterile aliate vestice, Statele Unite si Marea Britanie, facusera targul cu sovieticii iar actiunile Regelui Mihai erau sortite esecului.
S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția.
Cuplul regal al Romaniei are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

După Revoluția din 1989 Regele Mihai a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă.
De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română, ulterior fiindu-i retrocedate și o parte din proprietăți.
Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României care ar putea servi drept model de bun simt si civism pentru politicienii acestei tari.
In primele zile ale lunii martie Casa regala a anunțat îmbolnăvirea Sa de cancer și retragerea din viața publică.

Dumnezeu să-L odihnească!

Surse: Wikipedia & Familiaregala.ro

Europa comemorează victimele stalinismului și ale nazismului

Publicat de Andrei Cretoiu, 24 august 2015, 11:49

Este important să păstrăm vie amintirea celor care, de-a lungul secolului XX, au suferit din cauza regimurilor dictatoriale, au fost deportaţi și exterminaţi în masă!

Acesta a fost mesajul transmis de Comisia Europeană ieri, pe 23 august, de Ziua Europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare.

Data nu a fost aleasă întîmplător, ci are legătură cu semnarea, în 1939, la 23 august, a pactului de neagresiune dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă.

Acesta a deschis calea izbucnirii celui de-al doilea Razboi Mondial, cu toate consecinţele lui dezastruoase: milioane de oameni încarceraţi, torturaţi, omorâţi!

Capitole întunecate din istorie, care nu trebuie uitate, consideră comisarul Vera Jourova:

” Trebuie să comemorăm aceste victime şi trebuie să ne asigurăm că astfel de atrocităţi nu se vor mai întâmpla.

A învăţa din greşelile trecutului este cea mai bună cale de a lupta cu noile pericole reprezentate de intoleranţă, xenofobie, rasism şi extremism violent.

Democraţia, libertatea şi drepturile fundamentale trebuie apărate.”

Parlamentul European a declarat, în 2008, ziua de 23 august drept Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi ale nazismului, două regimuri care au măcinat continentul în secolul trecut.